ATAT DE FRAGEDA
Poezie cu o
istorie fastuoasa, dedicata Mitei Kremnitz, de care aceasta a facut, in insemnarile sale, un
moment de indiscreta glorie
personala, dar purtand totusi, potrivit numeroaselor variante din manuscrise, tiparul feminin idealizat al Veronicai Micle, "Atat de frageda..." apare in revista "Convorbiri literare" in anul 1879. inceputa in anii 1875-1876, intr-o perioada in care speranta in implinirea visului de iubire e inca vie in poezia eminesciana, "Atat de frageda..." pune in evidenta frumusetea femeii iubite, puritatea acesteia, ilustrata prin doua serii de comparatii,
una cu lumea vegetala, terestra, alta proiectata in lumea angelica, a fiintelor
divine: "Atat de frageda,
te-asameni/ Cu floarea alba
de cires Si ca un inger dintre oameni/
in calea vietii mele iesi." Dualitatea aceasta a trasaturilor iubitei se continua
in strofele urmatoare, aparitia ei terestra
stand sub semnul plutirii
line, aproape imateriale, fiind mai mult
o intrupare aeriana: "Abia atingi covorul
moale Matasa
suna sub picior,/ Si de la crestet pana-n poale/ Plutesti ca visul de usor." Imaterialitatea se mentine si la privirea de aproape, obiectul adoratiei extreme luand forma marmoreeana a fiintelor selenare coborate pe pamant, din care se remarca puterea nepamanteana a ochilor
"plini de lacrimi si noroc": "Din incretirea lungii rochii/ Rasai ca marmura in loc -/ S-atarna sufletu-mi de ochii/ Cei plini de lacrimi
si noroc."
Cu aceasta secventa poetica, remarca Alain Guillermou, Eminescu se departeaza de modelul poetic
initial, cel veronian, completand forma finala a poeziei cu variante ce exprima iubirea
platonica, fara sperante pentru Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, fapt consemnat de altfel in amintirile ei despre poet. Asa se explica transferul tot mai accentuat al povestii de iubire in spatiul visului si al basmului,
al neimplinirii, paralel cu
o departare discreta a protagonistilor, desprinsa din sensurile mai adanci
ale versurilor: "O, vis
ferice de iubire Mireasa blanda
din povesti,/ Nu mai zambi! A ta
zambire/ Mi-arata cat de dulce esti". O iubire implinita in plan real e contrazisa de simbolistica ipotetica a gesturilor erotice, care se mentin in alternanta perpetua
demonic-angelic: ochii fiintei
iubite au "a farmecului
noapte", gura rosteste "calde soapte", in timp ce imbratisarea are aceleasi hieratice, marmoreene "brate reci" din celelalte poezii erotice eminesciene aflate sub semnul visului.
Fiinta ideala si intangibila in aceasta faza a creatiei poetice, printr-o rasturnare a termenilor din "Luceafarul",
femeia dobandeste insusiri hieratice, ideale, criza dionisiaca
a iubirii fiind numai trecatoare si repede reprimata:
"Deodata trece-o cugetare,/ Un val pe ochii tai fierbinti:/
E ntunecoasa renuntare E umbra dulcilor dorinti." Odata depasita, departarea creste treptat, devenind ireversibila: "Te duci, s-am inteles prea bine/ Sa nu ma tin de pasul tau,/ Pierduta
vecinie pentru mine,/ Mireasa sufletului meu!", pana cand icoana iubitei
se inscrie in lumea de neatins a fiintelor sacre, identificata cu a "pururi verginei Marii": "Ca te-am zarit e a mea vina/ Si vecinie n-o sa mi-o mai iert,/ Spasi-voi
visul de lumina/ Tinzandu-mi dreapta in desert.//
S-o sa-mi rasai ca o icoana/ A pururi verginei Marii,/ Pe fruntea ta
purtand coroana/ Unde te duci?
Cand o sa vii?". Poezia devine
astfel mai mult o ruga catre
o fiinta virginala si intangibila, in care se amesteca sentimente contradictorii puternice: incantare in fata frumusetii feminine ideale, iluzia implinirii visului erotic, regretul ca a intalnit o fiinta inaccesibila, devenit vina mistica, remuscarea
finala, tradusa in indecizie, in speranta: "Unde te duci?
Cand ai sa vii?"
|
