ATICISM

ATICISM

= Termenul provine din fr. atticisme, gr. attikismos: īn veacul IV ī.e.n. voia sa exprime doar politica unor cetati din vechea Grecie, facuta īn interesul "Aticei", a carei, capitala era Atena, asadar o prelungire a ceea ce Tucidide īntelesese, īn timpul razboiului pelopon 18218t1914s eziac, prin A. si anume: "atasament fata de partida ateniana". Īn urma razboaielor lui Alexandru Macedon īnsa, eruditul Eratostene, īn secolul III ī.e.n., la Alexandria, īl foloseste cu īntelesul de "rafinament" si "puritate a limbii". Un veac mai tārziu, gramaticul eleni­stic (v. Elenism) Crates din Pergam, supranumit "atenianul" pentru simpatiile sale, īntelege prin A.: "rostirea corecta", pe care epoca elenistica era pe cale s-o piarda, deci foloseste termenul īntr-un sens gramatical sau retoric asemanator celui pe care īl īntālnim īn acest vers din Scrisoarea I a lui Eminescu: "Aticismul limbii tale o sa-1 puna la cāntari". Opus asianismului (v.), A. este denumirea antica pentru clasicism (v.). Franta secolului XIX opunea elegantei vigu­roase si rafinamentului, spiritual si "excelent" prin simtul sau de masura, vulgaritatea, lipsa de gust, exagerarea si formulele īncarcate (de un caracter rudimentar) ale "beotismului", termen pe care īl putem īntālni chiar īn Balzac (la 1834). Īn Philosophie de l'Art (Filo­zofia artei), Taine defineste A.: "sentimentul nuantelor, gratia usoara, ironia incoruptibila", adica apanajul tuturor marilor scriitori din veacurile V si IV ī.e.n. (de la Eschil la Menandru). Vladimir Streinu a opus notiunea de "atic" celei de "asiatic", denumind-o un tipar de cultura (eseul Tipare de cultura: atic si asiatic). Criticul īsi īnsuseste caracterizarea pe care o face Quintilian (secolul I e.n.) stilului A.: "dens si viguros", "slefuit si curat", "fara lipsuri si prisosuri", A. fiind opus, īn acelasi context, asianismului, care este: "umflat si gol", "lipsit de judecata si masura", "falos si bombastic". Dupa Vladimir Streinu, spiritul A. ar fi fost continuat īn lumea moderna, spre exem­plu, de un Pascal sau Racine si (uneori) de Goethe, Wordsworth, iar la noi de Alecsandri, caruia i-1 putem asocia pe Ion Pillat din unele poezii, mai ales acelea de rafinament bucolic (din Balcic, Asfodele etc.). Vladimir Streinu considera Franta, īn raport cu "Europa ger­mano-slava", "o Atica moderna". Dar si aici el constituie cupluri, de genul Racine-Hugo, Pascal-Rousseau (acest "monstru asiatic"!), dupa cum īn Anglia determina opozitia dintre Wordsworth si Byron, iar la noi dintre Alecsandri si Eminescu (acesta din urma, ajungānd, īnsa, la A., cānd īsi domina romantismul, ca īn Glossa, bunaoara). Sunt antinomii care dainuiesc, pāna īn zilele noastre, dupa aceeasi stilistica.