ATICISM
= Termenul provine din fr. atticisme, gr. attikismos: în veacul IV î.e.n. voia sa exprime doar politica unor cetati din vechea Grecie, facuta în interesul "Aticei", a carei, capitala era Atena, asadar o prelungire a ceea ce Tucidide întelesese, în timpul razboiului pelopon 18218t1914s eziac, prin A. si anume: "atasament fata de partida ateniana". În urma razboaielor lui Alexandru Macedon însa, eruditul Eratostene, în secolul III î.e.n., la Alexandria, îl foloseste cu întelesul de "rafinament" si "puritate a limbii". Un veac mai târziu, gramaticul elenistic (v. Elenism) Crates din Pergam, supranumit "atenianul" pentru simpatiile sale, întelege prin A.: "rostirea corecta", pe care epoca elenistica era pe cale s-o piarda, deci foloseste termenul într-un sens gramatical sau retoric asemanator celui pe care îl întâlnim în acest vers din Scrisoarea I a lui Eminescu: "Aticismul limbii tale o sa-1 puna la cântari". Opus asianismului (v.), A. este denumirea antica pentru clasicism (v.). Franta secolului XIX opunea elegantei viguroase si rafinamentului, spiritual si "excelent" prin simtul sau de masura, vulgaritatea, lipsa de gust, exagerarea si formulele încarcate (de un caracter rudimentar) ale "beotismului", termen pe care îl putem întâlni chiar în Balzac (la 1834). În Philosophie de l'Art (Filozofia artei), Taine defineste A.: "sentimentul nuantelor, gratia usoara, ironia incoruptibila", adica apanajul tuturor marilor scriitori din veacurile V si IV î.e.n. (de la Eschil la Menandru). Vladimir Streinu a opus notiunea de "atic" celei de "asiatic", denumind-o un tipar de cultura (eseul Tipare de cultura: atic si asiatic). Criticul îsi însuseste caracterizarea pe care o face Quintilian (secolul I e.n.) stilului A.: "dens si viguros", "slefuit si curat", "fara lipsuri si prisosuri", A. fiind opus, în acelasi context, asianismului, care este: "umflat si gol", "lipsit de judecata si masura", "falos si bombastic". Dupa Vladimir Streinu, spiritul A. ar fi fost continuat în lumea moderna, spre exemplu, de un Pascal sau Racine si (uneori) de Goethe, Wordsworth, iar la noi de Alecsandri, caruia i-1 putem asocia pe Ion Pillat din unele poezii, mai ales acelea de rafinament bucolic (din Balcic, Asfodele etc.). Vladimir Streinu considera Franta, în raport cu "Europa germano-slava", "o Atica moderna". Dar si aici el constituie cupluri, de genul Racine-Hugo, Pascal-Rousseau (acest "monstru asiatic"!), dupa cum în Anglia determina opozitia dintre Wordsworth si Byron, iar la noi dintre Alecsandri si Eminescu (acesta din urma, ajungând, însa, la A., când îsi domina romantismul, ca în Glossa, bunaoara). Sunt antinomii care dainuiesc, pâna în zilele noastre, dupa aceeasi stilistica.
|
