Act venetian
(Camil Petrescu)
- drama -
- caracterizarea personajelor -
Este scrisa în 1919 si publicata în 1946; initial era o piesa într-un singur act, iar actiunea se petrecea în trecutul tarilor române. La scurta vreme este rescrisa si modificata, astfel încât modificarile fata de prima editie ofera o piesa în trei acte, cu actiunea plasata în secolul al XVIII-lea, în Venetia. Probabil ca autorul a facut aceasta modificar 353j98d e a piesei, cu intentia de a face situatiile din piesa mai dramatice, si totodata, mai plauzibile, plasându-le într-un cadru adecvat, bazat pe stereotipii culturale referitoare la trecutul Venetiei (orasul al decaderii, al amorurilor pasionale, al depravarii si al rafinamentului, al misterelor, mastilor, comploturilor, crimelor etc).
Camil Petrescu datoreaza conceptia ca individul are acces doar la realitatea constintei lui (o realitate unica, particulara, individuala, nicidecum una obiectiva, o realitate sugereata de simturi sau de fenomenele de contiinta individuala) filozofilor Edmund Husserl si Henri Bergson. El scrie în Teze si antiteze ca "arta nu e distractie, ci un mijloc de cunoastere" si ca rolul scriitorului este "sa sporeasca constiinta în lume" (omul sa-si puna probleme, sa încerce sa înteleaga atât universul exterior, cât si, mai ales, universul interior). Astfel, romanele lui Camil Petrescu sunt considerate subiective si analitice, iar dramele sale ca fiind drame de constiinta, de idei, întrucât opereaza cu principii, idei generale, concepte.
Conflictul din piese se deplaseaza dinspre universul exterior spre cel interior, iar accentul nu va mai cadea pe relatiile dintre personaje sau pe actiune, ci pe revelatiile din constiinta. Datorita schimbarilor de perspectiva decurg si schimbari de tehnica: aduce scenele paralele, astfel inovând ansamblarea scenelor. Apar scene în care trebuie ilustrata dedublarea psihica a personajului; întoarceri în timp, de care este nevoie pentru a întelege textul.
O alta noutate pe care o aduc dramele lui Camil Petrescu este reprezentata de segmentarea actiunii: exista un numar mare de scene si de tablouri. Didascaliile sunt extinse, sunt nuclee epice, ce folosesc mijloace caracteristice expresivitati de tip prozoistic (cuprind metafore, sunt bogate stilistic, sunt foarte lungi si nu au verbe explicite). Camil Petrescu considera indicatiile scenice foarte importante pentru întelegerea textului, dar si pentru o caracterizare mai ampla a personajelor. Chiar a afirmat: "ele sunt mai importante decât textul vorbit fiindca numai ele dau semnificatia reala acestui text vorbit" - deci ele sunt adresate fie cititorului, fie cinematografiei.
Personajul lui Camil Petrescu va avea o drama interioara, va trai dupa un cod moral fara comprimisuri; din aceasta cauza va fi un inadaptat; el opereaza cu idei în valoare absoluta - dreptate, adevar, iubire, cinste - si îsi pune probleme la nivel conceptual. Totodata, personajul cheie este un intelectual, analitic, lucid, integru, constient de situatia în care se afla, pesimist. El se simte exclus de cei din jur si simte ca are acces la o altfel de interpretare (aici, se poate chiar asemana cu eroii lui Mihai Eminescu); îsi pune problema existentei în termeni filozofici. I s-a reprosat lui Camil Petrescu ca unele personaje sunt fie redundante, fie inutile. Dar el ne sugereaza ca unele personaje trebuie interpretate altfel decât liniar; ele nu sunt inutile, ci folosesc explicarii dramei personajului principal, a atmosferei piesei. Personajele lui Camil Petrescu sunt reale, actiunea este verosimila, dar socul provenit din schimbari îi schimba atât de tare încât nu mai este nimic real si verosimil.
Moartea în piesele lui Camil Petrescu nu este o rezolvare, ci o finalitate (moare pentru a scapa de problema, dar nu rezolva deloc asa conflictul); sinuciderea devine un scop.
Ideile - ielele (denumite de el) domina mintea; pentru personaje ele pot fi principii de viata, idealitati, generalitati, postulate, concluzii de ordin folozific si moral plasate deasupra realitatii în care traieste, modele de judecata si de analiza; reprezinta lumea în care traieste personajul lui Camil Petrescu: "eu am vazut idei / Eu caut în natura, pretutindeni, ideile".
Dumitru Micu considera ca Petrescu abordeaza probleme de constiinta insolubile: "ambitia lui Camil Petrescu a fost de a introduce un nou tip de conflict dramatic, cu sursa în constiinta pura si ireductibilitate absoluta"; altfel spus, abordeaza probleme de constiinta insolubile.
Drama este o specie a genului dramatic care presupune îmbinarea episoadelor comice cu cele tragice, amestecul de stiluri (înalt si jos), de registre lingvistice si care aduce ca noutate veridicitatea situatiilor si a caracterelor.
M. Phister considera ca structura unei opere dramatice, poate fi discutata pe trei situatii: "ab ovo" (situatie de echilibru, etapa nonconflictuala), "in medias res" (situatia de dinaintea punctului culminant) si "in ultimas res" (deznodamântul).
Piesa presupune în actul I un "mise-en-abyme", prin Nicola, care aminteste despre felul în care si-a ucis sotia, prin 17 lovituri de cutit. Astfel facem legatura cu finalul operei, unde este descoperita infidelitatea Altei si aceasta pare ca s-a sinucis.
Actul întâi pare a fi o situatie de echilibru ("ab ovo") personajele sunt prezentate, analepsele (cu rol caracterizator) dau actului întâi un rol de prezentare. În planul conflictului, nu exista nimic reprezentativ; actul acesta are un caracter exploziv.
Primele personaje ce apar sunt Pietro, Nicola, Alta si Cellino. Pietro este caracterizat de catre autor, acesta realizându-i un portret menit sa-l fixeze pe o pozitie superioara, dominanta: "Pietro este un barbat ca de patruzeci-patruzeci si cinci de ani, înalt, nas puternic, gura mare, nervozitate barbateasca, impulsiv. Da o impresie de loialitate, de profunda si aspra bunatate, poruncitoare (...) trecutul lui de fost sclav si pirat, îi e acum întiparit pe fata, care pare sa fi fost angelica în adolescenta. Are un fel de sinceritate moale în voce, rapida, gândita, care încurajeaza uneori pe partener. O teribila detenta nervoasa, spontana ca o hotarâre irevocabila, face din el un om în lupta, coplesitor. Atunci privirea lui devine de otel. Fata lui paralizeaza, prin paloarea ei însati, pe adversar. Pare mult mai mare la trup, decât e, fiind proportionat si cu autoritate. Aparent foarte calm si echilibrat, dar numaidecât se ghiceste în el o fierbere interioara fara egal. Gândeste, lucid pâna si în clipele de febra". Pietro Gralla a fost sclav, a fost pirat si în numele unor idei a reusit sa se ridice. Este consecvent unor principii; este supus ideii de credinta în Dumnezeu, de onoare si de cinste; are trasaturile unui cavaler medieval, romantic si datorita iubirii, sentimentului suprem, urca femeia pe un piedestal. Alta din actul întâi sustine ideea iubirii absolute a lui Pietro Gralla si puritatea, însa trasaturile personajului sunt exacerbate.
Datorita faptului ca poarta cu Alta discutii pe teme stiintifice si filozofice, Pietro poate fi comparat cu stefan Gheoghidiu, din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi, care în prima parte a capitolului E tot filozofie..., purta o discutie asemanatoate cu sotia sa. Dar, acesta din urma se reabiliteaza dupa ce afla ca sotia sa l-a tradat si nu considera ca pozitia lui a fost compromisa; pe când, Gralla nu crede ca se poate reabilita: poate accepta orice, "dar nu amagirea"; astfel, accepta moartea ca pe o salvare, pe când stefan vede razboiul ca pe o curatire sufleteasca.
Nicola pare a fi un personaj parazitar, el nu ar avea rol în actiunea propriu-zisa, daca nu ar fi povestirea lui, un "mise-en-abyme" care anticipeaza cheia de decodare a dramei.
Fiecare act are un balans propriu, dar unele scene din actul întîi au ancore pentru celelalte acte. Astfel, este sustinuta coerenta dramei. Personajele schimba foarte des rolul lor sau scad / cresc gradat; dar, în ansamblu, au o evolutie neasteptata.
Intrarea lui Cellino în piesa duce la conturarea unui conflict al acestuia cu Pietro. Principiile pe care Pietro le pretuieste sunt cinste, onoare, cavalerism, pe când Cellino pare tributar manierismului, oportunismului si decaderii morale: "iubirea are nevoie de dorinte tari si de substanta multa din care sa se hraneasca... Are nevoie de timp de deplinatatea unei vieti întregi, ca sa poate prinda radacini puternici (...) Trebuie sa arunci în flacara iubirii totul; tot ceea ce ai fost, tot ceea ce esti, tot ceea ce vei fi... Dureri si biruinte trecute, toate trofeele amintirii, tot miezul mintii, ambitiile fara margini... Abia atunci simti dogoarea ei".
Sugestia numelui Pietro te poate duce cu gândul la cuvântul "piatra". Pe când diminutivul Cellino arata o putere inferioara lui Gralla; poate de accea, la sfârsitul piesei, vrea sa devina învatacelul sau. Alta se considera actrita din odinioara si de aceea, se recomanda lui Cellino cu numele de dinaintea casatoriei: Alta Centa.
În lume, se vorbeste despre nivelul de constientizare al personajului; în aceasta piesa, personajele sunt constiente de statulul lor, dar se pare ca toate personajele poarta o masca, cu exceptia lui Pietro Gralla, care o poarta involuntar si care nu vede ca este anacromatic si ca lumea nu poate fi condusa de conceptele lui.
În piesele de teatru ale lui Pirandello, care a primit premiul Nobel pentru tipul nou de tehnica folosit, se observa ca temele centrale sunt arta si iluzia care interfereaza cu realitatea; astfel, oamenii vad realitatea în moduri diferite. Un individ poate avea mai mult personalitati si depinde de el cum intra în contact cu ceilalti. Pe când, la Camil Petrescu, personajul principal vede totul, pragmatic si pune realitatea între paranteze.
La fel ca si Camil Petrescu, B. Shaw a fost foarte preocupat de didascalii. Desi acesta îl admira pe Shakespeare, fata de idolul sau, care nu folosea didascalii în piese, în piesele lui apar si sunt extinse si epice.
Datorita didascaliilor, putem privi piesa ca o nuvela, ca o piesa "de sertar", o piesa pentru cititor, o piesa de granita între opera în proza si cea destinata punerii în scena.
Actul întâi se termina cu o ancora, cu o discutie între Alta si Fania; aici, avem acces la alta fata a Altei.
În actul al doilea, personajele îsi dovedesc un alt statut si alte fatade decât cele initiale. Astfel, avem acces la alta fata a Altei; seamana cu Venetia: o femeie de moravuri usoare, ce îsi aduce în prim plan istoria.
Conflictul actului al doilea se initieaza între Alta si Cellino, între iubirea reala (Alta si Cellino) si cea ideala (Alta si Pietro).
Actul al treilea îl are ca protagonist pe Pietro Gralla, iar conflictul principal este acela dintre Pietro din actul întâi si cel din actul al treilea: "m-am înselat... m-am înselat singur". Henry James considea ca oamenii sunt ca niste plante care au nevoie de lumina, iar pentru a ajunge la lumina se sprijineau pe araci. Pietro se ajuta de doi araci, si anume: iubirea si slujba de marinar; de aceea considera ca are nevoie de Cellino, întrucât, acesta fiind jos, îi putea folosi ca un arac, ajutându-l sa se înalte la loc. Personajul pare ambiguu sau contradictoriu fata de pozitia lui întrucât renunta la toate principiile lui absolute, la ideile lui abstracte din actul întâi: slujba si iubirea. De aceea, în actul al treilea pare ca are loc o inversare de roluri între Pietro Gralla si Cellino. Acesta din urma doreste sa devina învatacelul lui Pietro, iar Gralla nu se mai considera un om puternic, si din cauza faptului ca a fost tradat de sotia sa, se vede ca pe un om slab si crede ca nu se mai poate reabilita. si astfel, are nevoie de Cellino, pentru a-si reveni.
În actul al treilea, personajele par sa poarte masti, dar drama tinde sa se recicleze prin Cellino, are aspira la statutul lui Pietro. Personajele ajung la poluri opuse, fata de primul act: Cellino îl respecta pe Gralla si accepta sa se lupte cu cineva inferior lui, avansând astfel de la decadere la onoare, iar Pietro - de la onoare la comprimis; el moare moral, nu real.
În toate actele, personajele ajung sa foloseasca povesti-parabole. Spre exemplu, Pietro povesteste cum un prieten a mâncat foarte multe coacaze pentru a putea trece la rodie. La fel procedeaza si Cellino cu femeile; aceste alegoriile abstractioneaza ideile.
Personajele lui Camil Petrescu reprezinta, de fapt, materializarea ideilor ("ielelor") autorului; ele sunt de fapt metafore si trebuie interpretate din punct de vedere nu al realitatii reale la care se raporteaza tosi, ci din punct de vedere al realitatii pe care o presupune autorul (personajul lui Camil Petrescu nu cere neaparat coerenta în ceea ce face el, nu are credibilitate reala, ci confera forma unei idei). Astfel, conflictele sunt de natura insolvabila.
|
