"Afara-i toamna" Mihai Eminescu - "Sonet" George Bacovia
poezia romantica si cea simbolista-
Despre G. Bacovia , N.Manolescu afirma ca este simbolist prin formatie , dar care îsi depaseste epoca , apartinând poeziei moderne ca unul dintre marii precursori .
Implicarea simbolismului în opera lui Bacovia este evidenta, întrucât acesta recurge la : simboluri , sugestii , corespondente , muzicalitate , prozodie . Influentele resimtite în poemele sale sunt diverse : E.A Poe , Rollinat , Verlaine , Baudelaire . Temele si motivele simboliste preluate de poet ar fi : 626y2416g conditia poetului si a poeziei , motivul singuratatii , melancolia , evadarile , natura romantica , starea de nevroza , culorile si muzica , poezia târgului. Declararea atasamentului fata de simbolisti se regaseste în volumul Cu voi .
Bacovia alesese sau poate fusese el cel ales de muze sa reprezinte si sa urce la cote nebanuite simbolismul românesc. Caci în 1916 , când îi aparea volumul de debut Plumb , Bacovia venea cu un univers al lui , orasul provincial , stilizat în linii si culori esentiale , în tonuri de cenusiu , violet si galben .El aduce acel sfârsit continuu , cum avea sa-i defineasca mesajul operei un comentator de mai târziu , Ion Caraion .
Bacovia are voluptatea mortii , a dezagregarii , a trecerii în
neant si toate simbolurile poeziei sale conduc catre aceasta idee. Cel mai
adesea fixarea cadrului în care îsi plaseaza simbolurile are loc toamna si
iarna , cel dintâi dintre aceste anotimpuri fiind prin excelenta el însusi un
simbol al mortii . Sunt suficient de
multe note distinctive si personale care-l îndeparteaza pe poet de simbolistii
din tara lui Voltaire . Ceea ce
Poezia lui Bacovia exprima o stare depresiva specifica unui intelectual proletar , cu o structura sufleteasca ultrasensibila , de aceea poate fi încadrata si în directia simbolismului depresiv .
Universul poeziei bacoviene este ca o cupola de plumb sub care domneste nelinistea , spaima de nefiinta , de izolare: De-atâtea nopti aud plouând /Aud materia plângând/Sunt singur si ma duce-un gând/Spre locuintele lacustre .
"Nu ma-ncântati nici cu clasici,
Nici cu stil curat si antic,[...]
Eu ramân ce-am fost: romantic."
(Mihai Eminescu)
Aceasta veritabila confesiune de credinta a scriitorului ne arata clar ca optiunea sa este pentru romantism. Chiar mai mult, el se dezice astfel de clasicism si de regulile sale rigide, aceasta fiind de fapt una dintre trasaturile de baza ale curentului romantic, care aparuse ca o rebeliune a tinerei generatii împotriva vechiului regim. Cu toate acestea, Eminescu nu este un romantic pur, ca Byron sau Goethe de exemplu!
Întâlnim în opera sa chiar si concepte profund clasice, cum ar fi eterna cautarea adevarului, scriitorul tradând poate din acest punct de vedere principiile romantismului. Dar mai presus de orice, el a avut marele privilegiu -datorat în cea mai mare masura neconcordantei temporale dintre majoritatea marilor romantici si dânsul-, de a da o expresie unica si totalizatoare a romantismului!
Din acest motiv, opera sa se detaseaza net de cea a celorlalti romantici, existând la Eminescu chiar si unele însemne ale modernitatii. Dintre ele, luciditatea actului creatiei, tristetea apasatoare si pesimismul vor fi adoptate mai târziu si de poetii occidentali, care erau la vremea aceea preocupati mai degraba de estetica macabra si stranie a simbolismului. Exista însa si nenumarate asemanari între Eminescu si ceilalti poeti romantici, atât la nivel conceptual si stilistic, cât si în ceea ce priveste destinul lor boem si tragic.De fapt, toti romanticii alcatuiesc o adevarata comunitate de spirite si de destine.
Despre tema timpului, la Eminescu putem spune ca avem de-a face cu o supra tema, pentru ca, mai mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat aceasta tema. Se poate chiar vorbi de un sentiment al timpului specific eminescian. Astfel, poetul român devine superior multor altor poeti romantici prin multitudinea perspectivelor. În ansamblu, opera sa poate fi considerata o adânca si ampla meditatie asupra vietii si a mortii. Poetul îsi simte întreaga existenta sub semnul timpului, iar drama celui care ar vrea sa atinga o cunoastere absoluta este aceea de a avea sentimentul relativitatii. Se invoca des perspectiva timpului individual, care reprezinta trecerea spre o moarte inevitabila. În opera sa, Eminescu încearca totusi diferite modalitati de scapare de sub zodia acestui timp individual.
La Eminescu avem de-a face de fapt cu doua naturi. Mai întâi una exterioara, ale carei elemente au fost evocate si de alti scriitori, dar care poarta totusi un timbru aparte, fiind mereu numita eminesciana. Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul, salcâmul, toate sunt articulate într-o noua lume. Dar exista apoi si un alt tip de natura, o natura interioara, un suflet ce se oglindeste în toate poeziile sale. Cu toate acestea, natura exteriaora preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul selenar si prezenta astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalti romantici, motivul visului si cel acvatic sunt incluse în tema naturii.
Dar ceea ce este cu adevarat inedit la Eminescu, ca si la ceilalti scriitori romantici, este împletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugraveste pur si simplu natura ca pe un cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminesciana este un spectacol adevarat, contemplat dinauntru, surprins în înfatisarile sale primordiale si eterne. Calinescu afirma chiar ca poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere ale liricii interioare!
Mihai Eminescu a scris sonete
dintr-o insistenta nazuinta catre perfectiune. Mai mult ca alte specii cu forma
fixa, sonetul face glorie literara incepand din secolul al XlII-Iea, strabate
intreaga Renastere si ajunge in clasicism si in romantism cu o experienta
prozodica si tematica de neevitat.
Cele trei sonete publicate
la 1 octombrie 1879 in "Convorbiri literare", "Afara-i
toamna...", "Sunt ani Ia mijloc...", "Cand insusi
glasul...", formeaza un triptic al melancoliei ce copleseste eul poetic si
indreapta, surprinzator, poezia eminesciana spre temele altui curent literar
ivit la orizont, simbolismul. Ploaia insistenta, zloata, recluziunea in spatiul
domestic, reconstituirea trecutului din amintiri disparate, din "roase
plicuri", nu conduc insa la dezolarea totala, ca la George Bacovia, ci
pastreaza in final speranta iluziei romantice, prin aceeasi intrupare angelica
a iubitei din spatiul amintirii.
Cadrul poetic este alcatuit,
in "Afara-i toamna...", din tuse fine, deplin adecvate sugestiei si
detalierii unei stari de spirit: "Afara-i toamna, frunza-mprastiata, / Iar
vantul zvarle-n geamuri grele picuri;/ Si tu citesti scrisori din roase
plicuri/ Si intr-un ceas gandesti la viata toata." Cadenta rara a
elementelor sugereaza o stare contemplativa de reverie, care faciliteaza
proiectia intr-un trecut incarcat de miracolul iubirii. Toamna, ca anotimp al
stingerii, cu "frunza-mprastiata", picuri grele de ploaie si rafale
neasteptate de vant, creeaza un prag temporal al rememorarii trecutului din
secvente disparate, consemnate scriptic in "roase plicuri", cu un
efect de comprimare si suspendare a timpului. Reveria si somnul in fata focului
creeaza efecte de contrast, deschizand, ca reactie la atmosfera ostila a
toamnei, spatiul imaginar al visarii: "Pierzandu-ti timpul tau cu dulci
nimicuri, / N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata;/ Dar si mai bine-i, cand
afara-i zloata, / Sa stai visand la foc, de somn sa picuri." Solitudinea
ca stare meditativa, de intoarcere spre vremurile imemoriale, reface o
temporalitate ce se aglomereaza obsedant in amintire: "Si eu astfel din
jet ma uit pe ganduri, / Visez la basmul vechi al zanei Dochii;/ In juru-mi
ceata creste randuri-randuri". Intorcandu-se, din sfere inalte, catre
orizontul marunt al intimitatii, populat cu "dulci nimicuri", poetul
creeaza un spatiu de evocare, cu note de vag fabulos, sugerat de "basmul
vechi al zanei Dochii", in timp ce timpul se materializeaza in falduri
succesive, apasatoare, de ceata care "creste randuri-randuri".
Poetul foloseste forme arhaice
ale cuvintelor si inversiunea pentru a accentua starea de onirism total, de
resurectie a unui taram imaterial, al visului ("nime" este forma
invechita pentru "nimeni", in timp ee "dulci nimicuri" este
o inversiune perfecta). Prezenta feminina invocata este eterica, imateriala,
compusa din linii si umbre ce nu pot fi decelate: "Deodat-aud fosnirea
unei rochii, / Un moale pas abia atins de scanduri.../ Iar mani subtiri si reci
mi-acopar ochii." Ca si in mijlocul naturii, pe malul lacului, povestea
erotica se implineste prin reverie, intr-un plan al perfectiunii ireale.
"Sonetul" lui George Bacovia, aparut in volumul "Plumb"
(1916), exemplifica toate mutatiile tematice si prozodice inregistrate de
aceasta poezie cu forma fixa prin adaptarea ei la estetica simbolista
bacoviana. Utilizat inca din secolul al XlII-lea in Italia, trecand prin
Renastere, clasicism si romantism, folosit in creatii remarcabile de Charles
Baudelaire, sonetul are in cazul lui Bacovia particularitati adecvate viziunii
proprii asupra lumii cuprinse de un iremediabil declin existential.
Dezarticularea limbajului poetic, una din trasaturile evidente ale creatiei
bacoviene, care transforma armonia muzicala recomandata de Verlaine intr-un
antisimbolism tot mai vizibil, se produce si sub aspect prozodic, chiar intr-o
poezie cu forma fixa, cu rigori in mod normal de neinlaturat. Sonetul bacovian
nu respecta masura unitara a versurilor (versul al doilea are 13 silabe fata de
11 ale celorlalte), rimele au banalitatea vorbirii comune, iar unele cuvinte se
repeta, "noapte", "casa", "triste", accentuand
universul obsesiv al poeziei.
Tematic, in Sonet" este
ilustrata o lume in declin, in dezechilibru, folosindu-se din plin
instrumentarul simbolismului bacovian: noaptea "uda, grea", incarcata
de o materialitate lichida, mahalaua potopita de intuneric, ploaia ajunsa la
proportii diluviene, ceata in care se contureaza prezente umane estompate,
sugerate prin "rosii felinare", crasmele marginase, case cu ziduri
vechi, nesigure, in daramare: "E-o noapte uda, grea, te-neci afara./ Prin
ceata - obosite, rosii, fara zare -/ Ard, afumate, triste felinare/ Ca intr-o
crasma umeda, murdara." Este un spatiu sufocant, inchis, "fara
zare", care invadeaza si inabusa fiinta umana, prin proiectii terifiante
de umbre launtrice, cuprins, sub efectul licorilor bahice, de balans, de
instabilitatea planului inclinat (Ion Caraion), pe care finalul sonetului o
descrie in versuri memorabile.
Lumea devine, in aceste
versuri sugestive, o imensa carciuma, un spatiu al pierzaniei. Felinarele sunt
"obosite", rosii, sugerand transcenderea lumii intr-un paradis al
simturilor. Elementul acvatic indeamna la somn, la uitare, determinand
coborarea pe scara timpului, pe vremea potopurilor si a marilor catastrofe.
Lipsa de zare inchide spatiul, creand un univers inchis, in care betia,
alcoolurile tari sunt singura solutie de supravietuire.
Noaptea,
de o materialitate palpabila, fluida, se insinueaza treptat in aceasta
atmosfera crepusculara, casele se satureaza de infiltratia acvatica, ziduri
macinate de eroziunea timpului si de actiunea dizolvanta a apei, se afla in
acelasi echilibru instabil al planului inclinat, "stau in daramare":
"Prin mahalali mai neagra noaptea pare.../ Sivoaie-n case triste inundara
-/ S-auzi tusind o tusa-n sec, amara -/ Prin ziduri vechi ce stau in
daramare." E o stare de spirit postromantica, determinata de persistenta
ruinelor si de reactii maladive iremediabile, de o "tusa-n sec,
amara", a insesi vremii apocaliptice, ajunse la capat, la marginea
timpului si a spatiului. Mahalaua este loc infernal, de margine, apocaliptic,
cu o noapte si "mai neagra" decat in lumea obisnuita, vizitat
periodic pentru licorile bahice, spatiu din care poetul totusi se intoarce,
abia gasind puterea de salvare: "Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa,/ Ori
ca Verlaine, topit de bautura -/ Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa."
Poetul, incearca sa se uite pe sine in compania confratilor blestemati",
Edgar Poe si Paul Verlaine , cu care se solidarizeaza in manifestari bahice si
in viziunea asupra lumii, detasandu-se de realitate prin fluidizarea narcotica
a dimensiunilor, printr-o perceptie euforizanta a instabilitatii si
dezechilibrului ei perpetuu: "Apoi, cu pasi de-o nostima masura,/ Prin
intunerec bajbaiesc prin casa,/ Si cad, recad, si nu mai tac din gura."
Ion Caraion identifica aici, in succesiunea ciudata a verbelor ("Si cad,
recad, si nu mai tac din gura"), o "metafora a caderii", o
"forma a planului inclinat, in care linia de plutire intra in criza,
echilibrul se surpa, normalitatea primeste in vizita rarirea, diferentierea si
avertismentul". Cealalta constructie verbala, "nu mai tac din
gura", sugereaza logoreea ce insoteste caderea, motivand in parte si
dezarticularea limbajului ce se constata sub influenta tariilor alcoolice,
Simbolurile predominante in aceasta
poezie sunt cele ale mortii ce asteapta intr-o margine intunecata a lumii, prin
care eul poetic trece periodic, reusind totusi, inca, sa se salveze. Felinarele
rosii pregatesc calatoria spre lumea cealalta. intunericul noptii e in
concordanta cu "ceata", cu felinarele "fara zare", epitetul
"afumate" sugerand aglomerarea atmosferei apocaliptice, nota de
vechime a lumii, aflata in prag de prabusire.
in aceasta atmosfera incerta,
de asteptare si dezechilibru, poetul sufera de extaze bahice, se supune
exceselor hedoniste: "Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa,/ Ori ca
Verlaine, topit de bautura -/ Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa."
Poetii romantici si simbolisti se dedica acelorasi manifestari existentiale,
dispusi la mari incercari ale fiintei. Starea de betie, proprie simbolistilor,
produce euforie, se transforma intr-o manifestare de infailibilitate proprie.
Drumul spre casa determina o ratacire salvatoare in acest labirint al
mahalalei: "Apoi, cu pasi de-o nostima masura,/ Prin intunerec bajbaiesc
prin casa,/ Si cad, recad, si nu mai tac din gura." Poezia se constituie
in jurul unui sentiment nedeslusit, de continua alunecare, de trecere in starea
de visare, indusa prin licori euforice. Carciuma devine un suprapersonaj,
proiectand un tablou intunecat al lumii, in care predomina starea de neliniste,
de nesiguranta a fiintei, un fior nedeslusit al extinctiei, sugerat prin
epitete ale disolutiei si ale apasarii materiale si psihice: "uda",
"grea", "triste". Tusea, ca exteriorizare maladiva a
fiintei, este "amara", fulgurantele personaje bacoviene suferind de
ftizie, boala concordanta cu umiditatea si dezagregarea structurala a lumii.
Rosul, singura lumina ce domina in acest peisaj cu influente de tenebre,
sugereaza o imagine de infern insidios, aflat intr-o subtila, irepresibila
expansiune spatiala.
Teme si motive ale poeziei "Sonet"
. Starea de apasare, de continua macinare a nervilor, data de tenebrele noptii
acvatice.
. Mahalaua, loc marginas, cu case triste, cu ziduri in daramare, cu strazi
luminate de felinare rosii.
. Taverna, punct de intalnire a oamenilor care locuiesc in zone tributare
infernului.
. Betia, corelata cu visul, accentuand starea de dezechilibru a lumii.
. Labirintul intoarcerii spre casa, al salvarii eului de absorbtia
intunericului si a neantului.
|
