|
A |
Dar Stéphane Mallarmé este, alaturi de Verlaine (care a "sfarâmat toate cumplitele piedici ale versului") stâlp de baza al "panteonului simbolismului", cel care a înnobilat poemul cu "sensul misterului si al inefabilului". Poezia lui Mallarmé n-a produs stupoare (ca a lui Rimbaud), nici repulsie si procese pentru imoralitate (ca a lui Baudelaire) si nici desfatare prin muzicalitate si nuanta (ca a lui Verlaine), ci câte ceva din toate astea si, în plus, rafinament, violenta si misticism. Daca ma luam dupa testamentul sau (scris când a avut primul semn de sufocare, cu o zi înainte sa moara) prin care cerea sa se puna totul pe foc, ca "nu exista nici o mostenire literara, sarmanii mei copii", ca unul care ma consider "prunc" al "ermetismului transparent" din poezia sa, ar fi trebuit sa renunt la a antrena himere si a dresa iluzii, conformându-ma sentintelor de tip "renuntati sa scrieti poezie" a lui Emil Brumaru, "deocamdata, nu" a lui Geo Dumitrescu sau "nimic demn de luat în serios" a Constantei Buzea. Ei bine, nu am dezarmat. Mallarmé a fost cel care m-a ajutat sa înving convenientele si gascanismul literar dâmbovitean, sa supravietuiesc sentintelor unor "consacrati", platiti sa tina poste ale redactiei si sa distruga destine literare, el a avut pentru mine efectul fructului interzis, mai ales dupa ce am citit cu câta admiratie si prietenie l-a înconjurat si l-a popularizat Verlaine în cartea Les Poétes maudits.
Asadar, "blestematul" martian (nascut în 18 martie 1842) care a scris versuri pe caiete confiscate, a început sa-mi fie model, sa-i gust sonoritatea si rafinamentul, sa-i împrumut violenta si melancolia, sa-i râvnesc nebunia si misticismul pe care le exersez, la rându-mi, în experimentele lirice din Muzeul muzelor, Eternitatea aproximativa, Uitarea de mine si Pasii fara urma.
Am împrumutat de la marele parizian concizia, sibilinicul si seninatatea, dar si ermetizarea, misterul si incifrarea ludica, adica deopotriva accesibilitatea si "intrarea oprita", practicate de autorul straniului text, dispus în pagina ŕ la Maiakovski, intitulat O azvârlire a zarurilor nu va aboli niciodata hazardul.
Dupa atâta scolire în care învatasem sa povestesc epica unei ... poezii, Mallarmé m-a deprins primul sa gust muzica de nereprodus (necum de narat) a versului, ce se adreseaza fanteziei senzitive si complicitatii rationale ale initiatilor. De-ar fi sa comit o impietate, as spune ca poezia lui Mallarmé îmi apare ca o convietuire triunghiulara Ion Barbu, Nichita Stanescu, Cezar Ivanescu, de la noi.
Am simtit, totdeauna, nevoia sa recurg la sugestivitatea muzicala, discretia semantica, încifrarea ideatica sau notiunea abstracta apud Stéphane Mallarmé, mai ales ca, în dorinta mea de a trece lacul oprelistilor, am acceptat adesea fratietatea cu dracul, numita cantata encomiastica ori retorica ocazionala, care au fost de natura sa-mi sugrume putinul elan vital, sa-mi ucida subtirele filon liric din muntele de zacamânt sarac care sunt. De la autorul Madrigalurilor (1920) si Poemelor în proza (1942), am învatat sa fiu "dificil", sa nu mai scriu poeme care impresioneaza prin simpla lectura (ca admirarea unui tablou sau mirositul unei garoafe), ci care cer exercitiu cerebral, empatie intelectuala si compatibilitate ludica. Pentru pestera vasta în care vede Arghezi reverberatia strigatului când aduci vorba despre Poet, Mallarmé este "producator" de stalactite întepatoare, umede si miraculoase, de "mutenie sfâsiata", de tacere explodând în cuvinte menite sa proclame adevaruri greu de înteles si si mai greu de acceptat. Cum sa nu iubesti un asemenea om, daca ai înteles din scrisul sau - cazna de Sisif pe ... muntele de alb al colii de scris - aceste adâncimi grave de "jalba futila", în care poetul este "Pastor de surâsuri"?
"Print al spiritului", admiratul meu peste timp mi-a devenit si mai apropiat dupa ce am reusit sa ma despart de unele influente mallarmeene, gasindu-mi propriile ambiguitati si dileme, propriile tipare si libertati prozodice pentru aceleasi teme, de la timp, destin si damnare, la speranta, credinta si apocalips, de la iubire, natura si viata, la lumina, metafizica si hazard.
Muzica verlainiana, la Mallarmé, devine muzica a ideilor, aparent ermetica, "ametaforica", sosita din lumea "formelor-idei" de tip antibaudelairian, în care evolueaza liric autorul Versurilor de circumstanta.
Dar, de la Stéphane Mallarmé am învatat ca "poezia se face cu cuvinte, nu cu idei", de la el am deprins si am înteles anatomia acestor cuvinte ("carnea" vocalelor si "osatura" consoanelor) ca recuzita de simboluri si eufonii, de sugestii si sonoritati. De la el am învatat stiinta escamotarii prin perifraza, mestesugul suspansului, valoarea echivalentelor lingvistice, înregimentarea verbului pe frontul versului liber, iar din lectura jurnalului Ultima moda am deprins arta de a "încolti" noul, simtul ritmului, sacrificarea prozodica, secretul muzicii si filosofiei, "puternicia" frumosului, snobismul modei si desuetudinea modelului. Ca mai ieri Arghezi, si eu am fost "cutremurat de sintaxa lui Mallarmé", cum ar fi spus Vladimir Streinu, dupa ce cunoscusem "terorile" rimbaldiene si baudelairiene. Varianta de sistematizare a poeticului si poieticei versului apartinând taxinomiei mallarmeene (adica structurarea cu frustrare de sens, cum a denumit-o Eugen Negrici) m-a obsedat stilistic si ontologic, eu încercând sa "abandonez" cuvântul (ca matrice a naturalului) în favoarea unei "dereificari" (ca aspiratie spre neant), capabila sa creeze un limbaj ("cale a salvarii") compus din melanjul dintre hazard si impuritatea existentiala (a secolului), amestec care înseamna, de fapt, transcendere, golire, spiritualizare, prin dematerializare, deconturare si, deci, sublimare. Aceasta evanescenta si transluciditate mallarmeana ma obsedeaza la fiecare contact cu hârtia ori tastatura, constrângându-ma la cautari conative, fatice si metalingvistice vizând destinatarul, oferta de contact si codul. De aici, recursul la jongleriile verbale si combinatiile ludice la care ma dedau, împrumutând de la Mallarmé "initiativa cuvintelor", libertatea acestora de a fi înlocuite cu contrarii sau "necuvenite" de tip "Uvedenrode" sau "Trimbulinzii". Asa s-a nascut al meu "Ucudaria" (de fapt, un palindrom în care se afla diminutivul unui prenume drag mie), unde evolueaza o parte dintre muzele mele puse la cazna "jocului secundar". Ermetismului care rezulta uneori din alcatuirile-mi lirice îi pun o supapa ludica, de tip referential, un fel de acces/iesire pe unde poate avea loc transferul sensibil/inteligibil, timp/eternitate, hazard/ lege etc. Fiecarui poem al meu am încercat sa-i "montez" un "ambreiaj" un "mediator" care sa sprijine pornirea lecturii, decriptarea, functionarea furnizorului de emotie poetica pentru ceea ce Mallarmé numea "regard absolu". Adresarea catre acele priviri absolute ("ochiului spiritului", dar si "auzului tacerii") ma determina sa caut "ademeniri mediatoare" (de tipul jocului lui Rimbaud cu vocalele si culorile!), pseudo-simboluri si artificii lexicale, care sa ma-ndeparteze de capcanele limitative si, chiar, "imitative".
Acest travaliu catalitic pentru semnificatie în ambianta (eu)forica l-au experimentat la noi M. Ciobanu, D. Botta, L. Dimov, Traian T. Cosovei, Mircea Dinescu, Petre Stoica si, desigur, G. Bacovia si I. Barbu, la care motivatia poetica este aproape cultica, dar Mallarmé n-a încetat sa fie ... contagios si magnetic.
El ne-a învatat sa captam/captivam, sa cream ramuris încâlcit din cuvinte ca sa oferim, tot noi, iluzia, în chip de truc stilistic izbavitor plutind peste sau înotând în oceanul de (in)certitudini. Dar riscul comunicarii (greoaie - cu receptorul plural sau etanse - cu cititorii de profesie) este asumarea fiecaruia, asumare care, personal, îmi este defavorabila. Ei si? "Mimesisul" mallarmean îmi da puterea supravietuirii în cvasi-anonimatul ce va disparea, sunt sigur, prin "postumizare", iar acest "semantism" îmi fertilizeaza adecvarile si "derealizarile" lirice de zi cu zi.
|
