Arghezi - artist al cuvântului
Tudor Arghezi s-a nascut la Bucuresti, la 23 mai 1880, numele sau adevarat fiind Ion Theodorescu. Pseudonimul Arghezi provine, dupa cum marturiseste însusi poetul, de la numele vechi al Argesului, Argesis.
Debuteazs la o revists obscurs, ''Linia dreapta'' cu articolul ''Vers si poezie'', iar ca poet publics la vârsta de 16 ani în revista lui Al. Macedonski, ''Liga ortodoxa'', poezia ''Tatalui meu'' sub pseudonimul Ion Theo.
Primul volum de poezii apare foarte târziu, în 1927, la vârsta de 47 de ani, având un titlu sugestiv ''Cuvinte potrivite'', care-l impune definitiv în literatura româna, dupa care publica si alte volume de versuri, romane, numeroase articole.
Impune în literatura româna o specie literara noua, ''tableta'' si editeaza mai multe reviste si ziare, cum ar fii : ''Cronica'', ''Cuget românesc'', ''Natiunea'', ''Bilete de papag 15215f53p al''.
În 1955 este ales membru al Academiei Române, fiind distins cu numeroase premii pentru literatura, dintre care Premiul international Herder(1965). În 1914 Flacara, care aduna laolalta batrâni si tineri, ironiza pe obscurul scriitor, clasificându-l printre valorile ''cu totul straine literaturii. Dupa razboi, E. Lovinescu deschidea în Sburatorul seria obisnuintelor atacuri împotriva asa-zisei abjectiuni a pamfletarului. Se poate afirma ca mediilor oficiale Tudor Arghezi le-a fost aproape necunoscut pâna în preajma aparitiei ''Cuvintelor potrivite''.
Abia dupa 1922 numele poetului începe sa patrunda în cercurile de scriitori. Surprins de aceasta existenta, E. Lovinescu o înregistreaza tardiv, dealtfel cu o prudenta si un spirit sceptic pe care le pastreaza pîna la sfârsit. Între1904 si 1927 s-au facut si s-au desfacut numeroase glorii. O. Goga, Iosif, Cerna, Anghel, Minulescu, Pillat, Demostene Botez, Blaga, Crainic, Barbu si atâtia altii si-au cucerit reputatia inaintea celui de-o vârsta sau mai în vârsta decât ei. Tudor Arghezi s-a coborât poate tocmai din cauza aceasta ca un bolid.
A fost proclamat ''un nou Eminescu'', socotit de unii cel mai mare poet de la cântaretul Luceafarului. Aceasta glorie tîrzie si repede a avut un larg efect asupra liricei contemporane si înrâurirea a fost profunda. Dar semnele reactiunii s-au ivit aproape imediat, luând pretexte felurite. Ion barbu, cel dintâi, denunta ''facilitatea'' poeziei argheziene. Apoi începura atacurile pe tema imoderatiunii verbale, întetite în asa masura si cu asa sistem, încât în anume cercuri didactice s-a nascut un fanatism întors.
Oricât de suparator ar fi lucrul, observatia obliga sa recunoastem ca altfel decât în cazul lui Eminescu, al lui Cosbuc, al lui Goga, opinia intelectualitatii refuza sa acorde lui Arghezi întâietatea, desi prin prestigiul poetului si prin mijlocirea mediului academic, poezia argheziana este citita si raspândita si chiar studiata dupa clisee de pe acum constituite (religiozitatea, plasticitatea, limba). Oamenii cultivati declara ca nu înteleg aceasta poezie care "nu vorbeste inimii". În sfârsit, admitând valoarea lui Arghezi, cei mai multi sunt scandalizati de compararea cu Eminescu ce li se pare o profanare.
Arghezi a realizat o adevarata revolutie în limbajul poetic largind sfera acestuia, ceea ce îl determina pe Garabet I. Bratianu sa afirme ca Arghezi se misca cu succes pe cel mai înalt registru al limbii române. Poetul marturiseste vointa de a produce o adevarata revolutionare a limbajului poetic :
Sa-mi fie verbul limba
De flacari ce distrug
Trecând ca serpii când se plimba ;
Cuvântul meu sa fie plug
Tu, fata solului o schimba
Lasând în urma lui belsug.
(''Ruga de seara'').
Estetica urâtului este maniera literara în care inovatia stilistica argheziana consta în revalorificarea cuvintelor, dându-le noi sensuri, în ideea ca acestea sunt atotputernice, pot schimba esenta universului. Semnificativ pentru estetica urâtului este volumul intitulat sugestiv ''Flori de mucigai'', însa definita de însusi Arghezi în poezia ''Testament'' :
Din bube, mucegaiuri si noroi,
Iscat-am frumusesi si preturi noi.
''În toata vremea si în tot ceasul
Viermii de câine sa-ti mistuie nasul''
(''Blestem de baba'').
În alte poezii, estetica urâtului devine violenta, satiricul este deseori grotesc :
''Mi-aprinsei si eu o vatra
Într-o scorbura de piatra
Mos Pârtag îmi da târcoale
Cu o galeata de bale.''
(''Hora de hâtru'').
S-au spus despre Arghezi toate acele lucruri superficiale si juste ce se observa din capul locului : ca exprima conflictul între real si ideal, ca e un creator de limba. Toate aceste aspecte s-ar putea afla la orice alt poet. Universul sau substantial, sensul de exploratie metafizica a viziunilor, intelectualitatea fara cadre rationale a acestei lirice, iata chestiunile adevarate. Rezultatul cercetarii este zguduitor. Cine va asculta fara infiorare solemnul Testament?
Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte.
În seara razvratita care vine
De la strabunii mei pâna la tine
Prin râpi si gropi adânci,
Suite de batrânii mei pe brânci,
si care, tânar, sa le urci te-asteapta,
Cartea mea-i, fiule, o treapta.
Limbajul artistic se individualizeaza în literatura noastra prin modalitati originale si novatoare:
1. sintagme poetice construite în serii opuse :
2. metafore surprinzatoare ca semnificatii : pentru sensul de opera, poetul foloseste o multitudine de metafore : ''carte'', ''hrisov'', ''ocara'', ''cuvinte potrivite'', ''Dumnezeu de piatra'', ''ciorchini de negi'', ''slova de foc si slova faurita''.
3. epitetele se disting prin inovatie, prin alaturarea de cuvinte surprinzatoare : ''dulcea lui putere'', ''durerea surda si amara'', ''torcând usure''.
4. sintaxa surprinde prin inversarile de topica : ''si dând în vârf, ca un ciorchin de negi, / rodul durerii de vecii întregii''.
5. limbajul popular este semnificativ în poezie prin expresiile si cuvintele populare : ''pe brânci'', ''saricile'', ''plavani'', ''poale'', ''zdrente'', ''tap înjunghiat'', ''se marita''.
Orice act creator spiritual implica si cultul poetului pentru tradisie, pentru stramosi si totodata responsabilitatea creatorului fata de urmasi, idee exprimata de Arghezi în mod explicit : ''Poezia e însasi viata, e umbra si lumina care catifeleaza natura si da omului senzatia ca traieste cu planeta lui în cer. Pretutindeni în toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins într-o aureola de icoana''.
Ideea legaturii între generatii este emotionanta în sine si foarte multi poeti au atins-o. Dar aici vederea ne e ametita de un gol adânc, cetos de profunditate, cu toata lipsa conceptelor. Asta vine din aceea ca intuitiv prin reprezentarile-simboluri poetul a atins direct un aspest de baza al lumii, germinatia eterna si enorma. Nu iubirea fiului pentru strabuni e tema, teribila sfortare pe care trebuie s-o faca natura pentru a obtine un rezultat. O serie întreaga de imagini dau o viziune de sus germinatiei antropologice. Strabunii vin din noapte prin gropi si râpi, batrânii se târasc pe brânci, iar trudnicul lor efect este un morman de oseminte varsat în poet :
Aseaz-o cu credinta capatâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi,
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele varsate-n mine.
Ajunsi aci, ne aflam în domeniul istoricului, dar cu cât largit ! Pentru a face cu putinta ivirea unei generatii de intelectuali, un lung sir de opintiri cumulate au avut loc :
Ca sa schimbam, acum, întâia oara,
Sapa-n condei si brazda-n calimara,
Batrânii-au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
si leagane urmasilor stapâni.
si, framântate mii de saptamâni,
Le-am prefacut în visuri si-n icoane.
Profunditatea poeziei
sta în aceea ca odata deschisa o
Întinsa lenesa pe canapea,
Domnita sufera în cartea mea.
Slova de foc si slova faurita
Împerechiate-n carte se marita,
Ca fierul cald îmbratisat în cleste.
Robul a scris-o, Domnul o citeste,
Fara-a cunoaste ca-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.
Ura robului si repulsia stapânului s-au tocit, conciliindu-se în voluptatea estetica, gratuita, rezultat însa al unui proces infinit si în curs :
Cartea mea-i, fiule o treapta.
Perspectiva cosmica este un element al poeziei argheziene, asa de putin "minora", iar instrumentul este reprezentarea creatiunii sempiterne, a germinatiei. Al doilea aspect profund al poeziei lui Arghezi, în afara oricarei pozitii nationale, este sentimentul de oscilare materiala între doua lumi cu densitati deosebite, cerul si pamântul. E vorba dar nu de antiteza de concepte ideal-real ci de un proces, vazut în planul poeziei de metamorfoza, de osmoza între spiritual si material, amândoi termenii luati ca momente îndepartate ale aceleiasi materii. În Infernul lui Dante se produce într-un loc un fenomen teribil. Un osândit e absorbit de o reptila si dupa o lunga lupta de penetratiune reptila pleaca în forma omului si omul cade la pamânt ca reptila. Pedeapsa consta desigur în monotonia acestei prefaceri alternative. Tot astfel în unele poezii ale lui Arghezi cerul si pamântul sunt doua vase comunicante, material fiind permeabila prin spirit si spiritul aratând tendinta de degradare. În ''Vânt de toamna'' întrepatrunderea celor doi factori ia forma lirica a unei stranii betii, asemanatoare cu ameteala produsa lui Dionis de aromatele si geologia edenica a lumii :
E pardosita lumea cu lumina,
Ca o biserica de fum si de rasina,
si oamenii, de ceruri beti,
Se leagana-n stihare de profeti.
În ''Cântec de boala'' urmarea întrepatrunderii este tânjirea, senzatia de evaporare. Poetul a baut dintr-un pahar divin si, îmbolnavit, se simte ca un ciur prin gaurile caruia fiinta lui prefacuta în ceata se risipeste. Niciodata nazuinta spre spiritual n-a fost cântata cu mai multa concreteta :
Domnul, Dumnezeul mare
Mi-a umplut doua pahare
Din cerescul lui rachiu
Scos din luna cu burghiu.
si-n fiecare pahar
A lasat si-un drob de har.
''De la Mihai Eminescu, afirma Tudor Vianu, lirica româneasca n-a mai cunoscut o alta realizare mai de seama, marcata de o originalitate mai puternica si cu repercursiuni mai întinse asupra întregului scris literar al vremii, decât acele legate de opera lui Tudor Arghezi. Asocierea celor doua nume a devenit una din formulele curente ale criticii literare si chiar ale simplelor consideratii de amatori, fiinca ea corespunde sentimentului general al publicului care, comparând între ele, a trebuit sa constate înalta treapta careia ambele opere îi apartin deopotriva''.
|
