Argumentatia retorica reprezinta cu siguranta un titlu incitant.
Mai întîi, datorita unor "instrumente" pe care cele doua tehnici discursive - argumentatia si retorica - le folosesc: argumentul, respectiv figura. În cadrul unei discutii care ar evalua raportul dintre ele, ar aparea de îndata ca evident caracterul conflictual al relatiei. Daca o idee se argumenteaza si scopul este de a convinge ra 21121s1815v tional locutorul, atunci cu siguranta nu ar mai fi necesar recursul la figuri.
Preferabil este sa le cunostem însa mai bine identitatea.
Figura ar fi, în general, un procedeu stilistic, în cadrul unei exprimari lipsite de constrîngeri (nu este obligatoriu sa recurgi la o figura ca sa comunici un mesaj unui alt individ sau grup) sau codificate (orice figura este de fapt o structura cunoscuta, transferata sau potential transferabila altor continuturi, cum se întîmpla spre exemplu în cazul metaforei, al alegoriei, al comparatiei).
Mai cunoscuta este figura poetica, cea pe care un absolvent de liceu s-a obisnuit a o recunoaste cu usurinta în textele beletristice studiate la orele de literatura.
Poetica si retorica nu sînt însa acelasi lucru, nu au nici aceleasi functii în raport cu receptorul, nici aceleasi instrumente cu ajutorul carora realizeaza captarea si transformarea spiritului acestuia.
O figura este în chip necesar retorica atunci cînd scopul imediat al textului, sortit lecturii sau rostirii, este de a persuada, de a convinge imediat si irevocabil publicul de adevarul si de valoarea unei idei.. Acest text (discurs), gîndit pentru a obtine astfel de efecte, premeditate, exprima, cu ajutorul figurii retorice, o tensiune patetica, ce se raporteaza la ethosul oratorului (la caracterul sau) si la pathos (exercitarea unei actiuni afective asupra auditoriului).
Pentru ca figura este, în aceste conditii, retorica, ea contribuie implicit la argumentarea ideilor. Ca atare (din perspectiva neo-retoricii din secolul al XX-lea), fiecare figura poate fi pusa în relatie cu un anumit tip de argument. Atunci cînd am avea de a face cu o repetitie, figura ce ar denota sinceritatea si spontaneitatea, în fapt am avea de-a face doar cu un procedeu menit sa "garanteze" ca discursul nu este pregatit de dinaintea rostirii sale.
Perspectiva moderna a retoricii asupra rolului figurii este integrativa: figura este înteleasa ca element al gîndirii, ca un mijloc de a gasi si de a demonstra o idee, chiar si atunci cînd acea idee nu e decît probabila.
Este drept ca aceasta teorie pare sa fie strict functionala si sa nu ia în calcul umorile pe care un text puternic persuasiv, scris sau rostit, le poate stîrni (rîsul, spre exemplu). Exista indubitabil si un comic al discursului, teoretizat si el în cadrul retoricii moderne si care se regaseste adesea în spoturile publicitare sau în polemica jurnalistica, spre savoarea publicului (dar si spre cîstigul autorului).
Problemele fundamentale pe care le ridica retorica moderna în ceea ce priveste relatia dintre figura si argument vizeaza macar trei aspecte:
cum ajuta figurile argumentarea unei idei?
poate figura sa determine, sa constituie un argument?
argumentul nu este el însusi, mai mult sau mai putin, o figura?
(Olivier Reboul, La figure et l'argument, în vol. De la métaphysique à la rhétorique, Editions de l'Université de Bruxelles, 1986, ed. îngrijita de Michel Meyer)
O clasificare traditionala a figurilor (v. exemple în antologia de fata) ar fi urmatoarea : figuri ale cuvintelor, ale sensului, ale constructiei si ale gîndirii.
Figurile cuvintelor, numite metaplasme (v. în antologie), s-ar întîlni mai curînd în poezie si în textul comic. În ciuda acestei opinii comune, ele pot juca si un rol argumentativ, pentru ca filosofii, autori predilecti de discurs, le folosesc adesea, stimulînd jocul sensurilor, utilizînd efectul imediat obtinut cu ajutorul lor. Înlantuirea semnificativa a fonemelor, spre exemplu, dubleaza înlantuirea ideilor si a argumentelor, conferindu-le mai multa forta (ex : « acea Românie a românilor »).
Figurile sensului sau tropii se realizeaza prin înlocuirea unui termen cu un altul, care are o semnificatie neobisnuita, provocatoare de tensiune la nivelul discursului si, implicit, la nivelul receptarii. Aceste figuri sînt în egala masura proprii atît tehnicii discursive, cît si tehnicii argumentative. Exemplul metonimiei si al metaforei este elocvent, pentru puterea de simbolizare si de argumentare directa, concisa, în favoarea unei idei sau a alteia. Destul de suspecte din cauza utilizarii lor pîna la pierderea oricarui caracter expresiv insolit, figurile sensului parcurg un drum adeseori fatal pentru ele dinspre enigma înspre cliseu. Forta persuasiva scade în timp prin uzajul expresiei respective. Reactivarea stralucirii enigmatice este uneori sortita esecului. Orice astfel de figura pare sa fie condamnata între cele doua capete ale itinerariului sau cultural, între mister si familiaritate.
Figurile constructiei se regasesc la nivelul structurii frazei sau al lantului de fraze (elipsa, repetitia, antiteza sau inversiunea, alaturi de chiasm).
Figurile gîndirii au un rol special în stabilirea relatiei dintre public si orator (alegoria, ironia) si se regasesc la nivelul întregului discurs. Pentru ca în general sînt susceptibile de dubla interpretare (pot fi citite si în sensul propriu si în sensul figurat), ele au si o dubla valoare argumentativa (ex : fals elogiu sau ironie).
Figurile stabilesc asadar raporturi de determinare cu argumentul. Pentru a face trimitere în continuare la retorica moderna, subliniem ca exista un raport extrinsec (figura faciliteaza argumentatia, capteaza atentia, adapteaza rationamentul în functie de auditoriu) si unul intrinsec (figura se implica în însasi tehnica argumentarii). Cele doua functii sînt inseparabile în realitate.
Argumentul poate fi însa o figura ? Prima concluzie, asupra rolului pe care îl joaca figurile în argumentarea unei idei si asupra faptului ca figura poate sa constituie un argument, sa-l ajute si sa-l exprime, ar demonstra ca cele doua sînt indisociabile.
Idee care poate fi sustinuta de cele patru trasaturi ale argumentatiei, care o diferentiaza de demonstratia logica : argumentarea se face în functie de auditoriu (particular, specializat, nespecializat), pentru obtinerea unui consens; argumentatia utilizeaza limba naturala (de aceea se întîlneste un numar mare de termeni polisemantici); derularea unei argumentari nu poate avea aceeasi rigoare inflexibila ca a unei demonstratii stiintifice; argumentarea este prin esenta polemica, pentru ca se opune întotdeauna, mai mult sau mai putin, unei alte argumentari. De retinut însa ar fi ca polemica nu semnifica în chip necesar conflict ; ea este exact opusulul acestuia, pentru ca instituie dezbaterea, înlaturînd înfruntarea violenta.
Figura se insereaza în chip natural în argumentare. Ironia, metafora joaca un rol foarte bine conturat în discurs, în favoarea caracterului sau argumentativ. Argumentul este figura tocmai pentru ca este imposibil sa-l parafrazezi, sa-l exprimi în alt fel fara sa-l modifici. El are acelasi statut de imprecizie (Olivier Reboul, op. cit., p. 186), de intersubiectivitate si de polemica, asa cum are si figura.
«Domeniul argumentarii este cel al actiunilor vietii, cum spunea Descartes, un domeniu în care nu mai dispunem de evidente logice si de certitudini obiective, unde cea mai mare parte a adevarurilor este de ordinul verosimilitatii si unde obiectivitatea trebuie sa faca loc dialogului. si se dialogheaza cu orice fiinta. De aici, rezulta figura.» (O. Reboul, op. cit, p.187).
|
