Argumentatia retorica reprezinta cu siguranta un titlu incitant.
Mai īntīi, datorita unor "instrumente" pe care cele doua tehnici discursive - argumentatia si retorica - le folosesc: argumentul, respectiv figura. Īn cadrul unei discutii care ar evalua raportul dintre ele, ar aparea de īndata ca evident caracterul conflictual al relatiei. Daca o idee se argumenteaza si scopul este de a convinge ra 21121s1815v tional locutorul, atunci cu siguranta nu ar mai fi necesar recursul la figuri.
Preferabil este sa le cunostem īnsa mai bine identitatea.
Figura ar fi, īn general, un procedeu stilistic, īn cadrul unei exprimari lipsite de constrīngeri (nu este obligatoriu sa recurgi la o figura ca sa comunici un mesaj unui alt individ sau grup) sau codificate (orice figura este de fapt o structura cunoscuta, transferata sau potential transferabila altor continuturi, cum se īntīmpla spre exemplu īn cazul metaforei, al alegoriei, al comparatiei).
Mai cunoscuta este figura poetica, cea pe care un absolvent de liceu s-a obisnuit a o recunoaste cu usurinta īn textele beletristice studiate la orele de literatura.
Poetica si retorica nu sīnt īnsa acelasi lucru, nu au nici aceleasi functii īn raport cu receptorul, nici aceleasi instrumente cu ajutorul carora realizeaza captarea si transformarea spiritului acestuia.
O figura este īn chip necesar retorica atunci cīnd scopul imediat al textului, sortit lecturii sau rostirii, este de a persuada, de a convinge imediat si irevocabil publicul de adevarul si de valoarea unei idei.. Acest text (discurs), gīndit pentru a obtine astfel de efecte, premeditate, exprima, cu ajutorul figurii retorice, o tensiune patetica, ce se raporteaza la ethosul oratorului (la caracterul sau) si la pathos (exercitarea unei actiuni afective asupra auditoriului).
Pentru ca figura este, īn aceste conditii, retorica, ea contribuie implicit la argumentarea ideilor. Ca atare (din perspectiva neo-retoricii din secolul al XX-lea), fiecare figura poate fi pusa īn relatie cu un anumit tip de argument. Atunci cīnd am avea de a face cu o repetitie, figura ce ar denota sinceritatea si spontaneitatea, īn fapt am avea de-a face doar cu un procedeu menit sa "garanteze" ca discursul nu este pregatit de dinaintea rostirii sale.
Perspectiva moderna a retoricii asupra rolului figurii este integrativa: figura este īnteleasa ca element al gīndirii, ca un mijloc de a gasi si de a demonstra o idee, chiar si atunci cīnd acea idee nu e decīt probabila.
Este drept ca aceasta teorie pare sa fie strict functionala si sa nu ia īn calcul umorile pe care un text puternic persuasiv, scris sau rostit, le poate stīrni (rīsul, spre exemplu). Exista indubitabil si un comic al discursului, teoretizat si el īn cadrul retoricii moderne si care se regaseste adesea īn spoturile publicitare sau īn polemica jurnalistica, spre savoarea publicului (dar si spre cīstigul autorului).
Problemele fundamentale pe care le ridica retorica moderna īn ceea ce priveste relatia dintre figura si argument vizeaza macar trei aspecte:
cum ajuta figurile argumentarea unei idei?
poate figura sa determine, sa constituie un argument?
argumentul nu este el īnsusi, mai mult sau mai putin, o figura?
(Olivier Reboul, La figure et l'argument, īn vol. De la métaphysique ą la rhétorique, Editions de l'Université de Bruxelles, 1986, ed. īngrijita de Michel Meyer)
O clasificare traditionala a figurilor (v. exemple īn antologia de fata) ar fi urmatoarea : figuri ale cuvintelor, ale sensului, ale constructiei si ale gīndirii.
Figurile cuvintelor, numite metaplasme (v. īn antologie), s-ar īntīlni mai curīnd īn poezie si īn textul comic. Īn ciuda acestei opinii comune, ele pot juca si un rol argumentativ, pentru ca filosofii, autori predilecti de discurs, le folosesc adesea, stimulīnd jocul sensurilor, utilizīnd efectul imediat obtinut cu ajutorul lor. Īnlantuirea semnificativa a fonemelor, spre exemplu, dubleaza īnlantuirea ideilor si a argumentelor, conferindu-le mai multa forta (ex : « acea Romānie a romānilor »).
Figurile sensului sau tropii se realizeaza prin īnlocuirea unui termen cu un altul, care are o semnificatie neobisnuita, provocatoare de tensiune la nivelul discursului si, implicit, la nivelul receptarii. Aceste figuri sīnt īn egala masura proprii atīt tehnicii discursive, cīt si tehnicii argumentative. Exemplul metonimiei si al metaforei este elocvent, pentru puterea de simbolizare si de argumentare directa, concisa, īn favoarea unei idei sau a alteia. Destul de suspecte din cauza utilizarii lor pīna la pierderea oricarui caracter expresiv insolit, figurile sensului parcurg un drum adeseori fatal pentru ele dinspre enigma īnspre cliseu. Forta persuasiva scade īn timp prin uzajul expresiei respective. Reactivarea stralucirii enigmatice este uneori sortita esecului. Orice astfel de figura pare sa fie condamnata īntre cele doua capete ale itinerariului sau cultural, īntre mister si familiaritate.
Figurile constructiei se regasesc la nivelul structurii frazei sau al lantului de fraze (elipsa, repetitia, antiteza sau inversiunea, alaturi de chiasm).
Figurile gīndirii au un rol special īn stabilirea relatiei dintre public si orator (alegoria, ironia) si se regasesc la nivelul īntregului discurs. Pentru ca īn general sīnt susceptibile de dubla interpretare (pot fi citite si īn sensul propriu si īn sensul figurat), ele au si o dubla valoare argumentativa (ex : fals elogiu sau ironie).
Figurile stabilesc asadar raporturi de determinare cu argumentul. Pentru a face trimitere īn continuare la retorica moderna, subliniem ca exista un raport extrinsec (figura faciliteaza argumentatia, capteaza atentia, adapteaza rationamentul īn functie de auditoriu) si unul intrinsec (figura se implica īn īnsasi tehnica argumentarii). Cele doua functii sīnt inseparabile īn realitate.
Argumentul poate fi īnsa o figura ? Prima concluzie, asupra rolului pe care īl joaca figurile īn argumentarea unei idei si asupra faptului ca figura poate sa constituie un argument, sa-l ajute si sa-l exprime, ar demonstra ca cele doua sīnt indisociabile.
Idee care poate fi sustinuta de cele patru trasaturi ale argumentatiei, care o diferentiaza de demonstratia logica : argumentarea se face īn functie de auditoriu (particular, specializat, nespecializat), pentru obtinerea unui consens; argumentatia utilizeaza limba naturala (de aceea se īntīlneste un numar mare de termeni polisemantici); derularea unei argumentari nu poate avea aceeasi rigoare inflexibila ca a unei demonstratii stiintifice; argumentarea este prin esenta polemica, pentru ca se opune īntotdeauna, mai mult sau mai putin, unei alte argumentari. De retinut īnsa ar fi ca polemica nu semnifica īn chip necesar conflict ; ea este exact opusulul acestuia, pentru ca instituie dezbaterea, īnlaturīnd īnfruntarea violenta.
Figura se insereaza īn chip natural īn argumentare. Ironia, metafora joaca un rol foarte bine conturat īn discurs, īn favoarea caracterului sau argumentativ. Argumentul este figura tocmai pentru ca este imposibil sa-l parafrazezi, sa-l exprimi īn alt fel fara sa-l modifici. El are acelasi statut de imprecizie (Olivier Reboul, op. cit., p. 186), de intersubiectivitate si de polemica, asa cum are si figura.
«Domeniul argumentarii este cel al actiunilor vietii, cum spunea Descartes, un domeniu īn care nu mai dispunem de evidente logice si de certitudini obiective, unde cea mai mare parte a adevarurilor este de ordinul verosimilitatii si unde obiectivitatea trebuie sa faca loc dialogului. si se dialogheaza cu orice fiinta. De aici, rezulta figura.» (O. Reboul, op. cit, p.187).
|
