Aspecte ale corinticului în romanul
Cartea Milionarului de stefan Banulescu
Coordonator: Absolvent:
Cuprins:
I. Corinticul - o definitie operationala
II. Puncte de plecare
III. Personajele: diversitate si tipologie
IV. Timp si spatiu metopolisian
V. Ironia naratologica
VI. Concluzii: locul Cartii Milionarului în corinticul românesc
I. Corinticul - o definitie operationala
În lucrarea sa Arca lui Noe- eseu despre romanul românesc, criticul Nicolae Manolescu stabileste trei categorii, trei clase tipologice de roman în încercarea de a realiza o sistematizare si o clasificare a romanului românesc. Acestea, destul de bine cunoscute publicului specializat, sunt: doricul, ionicul si corinticul.
Diferenta clara se realizeaza între doric si ionic, cele doua clase situându-se în opozitie neta. Principiul care sta la baza acestei opozitii este unul de natura naratologica: tipul de narator si de naratiune. Daca în cazul romanului doric avem un narator obiectiv s 22122m1223w i o naratiune la persoana a treia, romanul ionic este subiectiv si contine, evident, o naratiune la persoana întâi.
Categoria corinticului este o clasa de romane neomogene, în care se amesteca titluri si autori uniti într-o diversitate ce poate parea la început aiuritoare. "Hinterlandul romanului corintic redevine conventional: alegoric, mitic, fantezist, exotic sau pur si simplu livresc."[1] La nivel naratologic, romanul corintic începe sa experimenteze, utilizând ceea ce creasera atât romanul doric cât si cel ionic: "În primul rând fiindca nu se urmareste verosimilul, ci chiar suprimarea lui; si atunci amestecul de planuri, schimbarile de registru, colajele, citarile, introducerea unor pasaje nefictionale etc devine moneda curenta. În al doilea rând, fiindca romanul corintic tinde sa legitimeze valabilitatea artefactului, sa-si exibe nu numai felul constructiei, dar chiar si pe al materialeleor de constructie. Ceea ce romanul anterior ascundea cu multa grija (si am vazut ca era însusi sensul evolutiei lui: perfectionarea mijloacelor de a ascunde artificial), romanul corintic da pe fata. Parodicul nu trebuie interpretat exclusiv ca o negare, ca un nihilism: exista în parodie o forta afirmativa."[2] Avem asadar în multe romane corintice o parodie a creatiei, nu o creatie romanesca în sine.
Corinticul este o categorie de romane care se opune atât doricului cât si ionicului, dar din care îsi sustrage elemente de creatie sau elemente pe care le reinterpreteaza. Cronologic, este ultimul pas al romanului burghez care devine constient de limitele scrierii si receptarii sale. O trasatura importanta a sa este situarea sub semnul miticului, a parabolicului. Lumea romanelor corintice este de multe ori o lume "de poveste" ce-si îmbraca cu haina unui basm realitatea prezentata.
Daca doricul înfatiseaza "o vârsta a iluziilor si a inocentei genului, o lume omogena, coerenta si plina de sens", ionicul "o vârsta a constiintei de sine, o lume care ramâne plina de sens, dar isi pierde omogenitatea", corinticul înfatiseaza "o vârsta a ironiei. Lumea romanului corintic este neomogena, incoerenta, vida"[3]
Aceasta împartire a romanelor românesti contine si ilustreaza o evolutie cronologica: doricul se situeaza mai ales la începutul secolului XX: Mara, Ion, Padurea spânzuratilor, dar se continua polemic în anii '30 cu Enigma Otiliei si postbelic, prin ultima sa vârsta, în 1955, cu Morometii (I). Ionicul este prezent mai ales în deceniul al treilea al secolului prin romanele lui Camil Petrescu, Hortensia Papadag-Bengescu, Anton Holban. Corinticul cuprinde o perioada de timp destul de larga, începând cu avangarda anilor '20 si ajungând pâna în anii saptezeci.
Corinticul reda, asadar, o viziune ironica, asezata sub forma unui mit, a unei parabole sau a unui metaroman. Romanele prin care criticul ilustreaza aceasta categorie sunt: Pâlnia si Stamate, Cimitirul Buna-Vestire, Întâmplari în irealitatea imediata, Craii de Curtea-Veche, Creanga de aur, Cartea Milionarului, Vânatoare regala, Lumea în doua zile, Buna-Vestire si Dictionarul onomastic. Fiecare dintre aceste romane contine cel putin una dintre trasaturile enumerate mai sus si alcatuiesc, în totalitatea lor, un tablou interesant al evolutie formelor literaturii.
Literatura corintica este "anti-psihologica"[4] si arata o alterare a felului clasic de constructie a personajului. De la tip sau constiinta acesta devine marioneta: "Corinticul reflecta o noua forma de dominatie, ce seamana cu represiunea. Personajele par simple marionete, trase pe sfori de un autor a carui vocatie suverana o constituie jocul. Un Dumnezeu jucaus reface lumea. Romanul de acest tip este unul al ingenuitatii pierdute." În multe dintre romanele corintice, adevaratul personaj este romanul însusi, povestea scrierii si construirii sale.
Ca ultima trasatura a acestei categorii putem adauga si lipsa unei trasaturi dominante care sa le uneasca si sa le omogenizeze. Romanele sunt de multe ori "in" sau foarte greu clasabile si încadrabile unei alte categorii. Corinticul ramâne o categorie deschisa si usor de contestat dar care reuseste sa reuneasca si sa defineasca romane care par la o prima vedere total dispersate.
Cartea Milionarului este un roman în care predomina multe dintre trasaturile corinticului. Situarea sa în aceasta categorie nu este deloc întâmplatoare, si, la fel cum corinticul defineste acest roman, Cartea Milionarului ajuta la definirea si consolidarea acestei categorii. Vom încerca sa realizam o analiza a acestui roman cu ajutorul criteriului de "roman corintic" asa cum reiese din definitia si din trasaturile pe care le-am enuntat anterior.
II. Puncte de plecare
stefan Banulescu debuteaza cu proza scurta, pentru ca în 1977 sa apara, la Editura Eminescu, prima parte a Cartii Milionarului, Cartea de la Metopolis. Pe coperta sunt trecute si celalalte titluri ale tetralogiei: Cartea Dicomesiei, Sfârsit la Metopolis si Epilog în orasul Mavrocordat, titluri care nu au mai aparut. Planificarea si anuntarea acestor volume a dat nastere unei legende conform careia autorul lucreaza si perfectioneaza aceste parti, pe care publicul si opinia literara au continuat mult timp sa le astepte.
Între anii 1964-1965 scriitorul publica în revistele "Gazeta de Sud" si "Luceafarul" nuvelele: Mistretii erau blânzi, Dropia, Gaudeamus, Masa cu oglinzi, Satul de lut, Vara si viscol În 1965 debuteaza editorial cu volumul de nuvele Iarna barbatilor caruia îi urmeaza, în 1976, un volum de eseuri, Scrisori provinciale. Aceste nuvele semnaleaza prima aparitie a unora dintre personajele care vor fi dezvoltate pe larg în romanul Cartea de la Metopolis, prima parte a Cartii Milionarului.
Nuvelele vorbesc despre un spatiu de câmpie al Dunarii zugravit în tuse realiste ce se aseamana pe alocuri cu nuvelele de debut ale lui Marin Preda. Dar nota cea mai pregnanta este data de acel caracter de "ceata misterioasa" care înconjoara lumea prezenta si creeaza un topos de dimensiuni fantastice. Lipsesc reperele temporale si coordonate exacte ale spatiului, situarea se face prin utilizarea unor toponime ale satelor prezentate în aceste nuvele.
Aceeasi lume de câmpie si de Dunare va fi lumea Cartii Milionarului. Milionarului, stapânul "Cartii", asa cum este el prezent înca din titlul romanului, i se face un prim portret în nuvela Vara si viscol: "Un singur om nu se grabea, ci mergea calm, în pas linistit, nu purta bat, ci un baston înflorat cu crestaturi, pe care-l învârtea din când în când în pumn, luând seama fiecariu cârd de pasari care se ridica dintre sloiuri. Omul cu baston purta cizme înalte cu urechi, prea înalte pentru picioarele lui scurte, o suba pâna la genunchi, larga, cu guler ros si dezlânat, iar pe cap avea o sapca decolorata pâna la alb."[6] "De Milionar s a aflat mai bine dupa plecarea de atunci. Se stia atât: ca ar avea globuri colorate la lampi, purta o sapca alba si vara si iarna, un baston frumos cu flori, iar de vorbit vorbea cu cuvinte cautate. A plecat si el spre regimentul 9 Hârsova - pe dealul roscat din spatele baltilor. Putin timp dupa ce au trecut Dunarea, cineva i-a pradat casa, dar n-a gasit nimic: scândura goala si, în afara de globuri, un sapun parfumat si un frâu cu ciucuri mari de piele, cu toate ca n-avea cal."[7]
Milionarul este personajul, dar si naratorul care deschide Cartea de la Metopolis. Fata de tonul impersonal si distant din nuvele, începutul romanului ne prezinta un personaj pregatit sa-si ia în stapânire rolul sau în orasul Metopolis, dar si rolul de narator al romanului. Începutul pare a fi o naratiune la persoana a treia: "A venit în localitatea Metopolis, într-o zi de iulie pe la amiaza, un om uscat si înalt, în pantaloni roscati si camasa în romburi cenusii fara guler, avea gâtul lung, capul mic cu par blond încâlcit, acoperit cu o sapca decolorata cu cozorocul tras peste ochi. Omul înainta pe sosea dând de-a dura o roata de caruta. [...] Atunci am aparut eu. Am înaintat de-adreptul spre necunoscutul oprit în mijlocul soselei. Eram în pantaloni albi cu dunga prospata si camasa galbena, îmi tineam mâinile la spate si-mi învârteam înapoia umerilor bastonul elegant cu încustratii de sidef si maciulie argintata."[8]
Grafic, prima fraza care marcheaza prezenta Milionarului la nivelul discursului este marcata cu caractere italice, naratiunea devine homodiegetica. Cum milionarul îsi spune propria poveste, putem consira ca naratiunea este intradiegetica. Întreg romanul este caracterizat de ceea ce Gérard Genette numea transgresiuni ale statului naratorului. Planurile si perspectivele narative se schimba si se întrepatrund pe întregul parcurs al romanului. Cea mai dificila problema este aceea a identificarii naratorului. Milionarul, de multe ori martor al întâmplarilor, împrumuta limbajul si parerile celorlate personaje, pe care le transpune ironic, fara a explicita mereu a cui este parerea pe care o reda.
Romanul doric este, prin definitie, un roman heterodiegetic, iar romanul ionic homodiegetic. Transgresiunile de planuri precum si crearea unei neratiuni intradiegetice sunt trasaturi care diferentiaza corinticul romanului Cartea Milionarului de celalalte tipuri de roman identificate de Nicolae Manolescu. La nivel naratologic, corinticul este tipul de roman cel mai deschis la schimbari de unghiuri si perspective narative. De fapt, corinticul realizeaza o mixtura între cele doua feluri de scriitura, cea dorica si cea ionica.
Partea de început a romanului este foarte importanta în analiza acestuia pentru ca situeaza atât coordonatele narative ale romanului cât si trasaturile celui care îl povesteste si îl creeaza. Dupa ce Milionarul îi adreseaza câteva întrebari strainului cu roata, suntem surprinsi de urmatoarea fraza: "Omul cu roata nu mi-a raspuns nici acum"[10]. Adverbul "acum" atrage atentia asupra cronologiei întâmplarilor. Trecerea de la "atunci am aparut eu" la "acum" se realizeaza foarte repede si face ca timpul scriiturii sa se suprapuna timpului întâmplarilor.
Primul capitol detaliaza portretul Milionarului pornind de la premisele existente în scurta caracterizare din nuvela Vara si viscol Mie - am continuat eu sa vorbesc privindu-l pe strain cum îsi suge în nestire tigarea de jurnal - mie mi se spune, aici în Metopolis, Milionarul. Ma îmbrac curat, port dunga la pantaloni, am globuri colorate pe stâlpii gardului, locuiesc într-o casa de marmora la 6 kilometri de Metopolis, pe care mi-am facut-o din bucati strânse de pe dealurile pe care le vezi acolo (si am aratat spre dealurile departate din jurul localitatii unde nu se vedea nimic decât dare groase de praf aprinse în rosu de lumina grea a amiezii). Am un frâu cu tinte si zabale frumos lucrate, fara sa am cal. Îmi place sa-mi aleg cuvintele când vorbesc, nu înjur, nu ma tem de ziua de mâine si n-o laud pe cea de azi, iar cu piatra nu arunc prea des în ziua de ieri. Mi se spune Milionarul si e singura porecla de aici din Metopolis care nu e scarboasa."[11] Aceasta aparitie debordeaza de siguranta celui care îsi cunoaste importanta si puterea de Demiurg. Atentia acordata hainelor tradeaza o personalitate pentru care imaginea în fata celorlalti este importanta. Ironia îsi face simtita prezenta: personajul are un frâu cu tinte, dar fara cal, o inutilitate si excentritate ce aminteste de caracterul gratuit al artei. Dupa douazeci de ani de cautari acest personaj reuseste sa se stabileasca în Metopolis unde are un singur vis: sa întocmeasca harti ale orasului prin care sa gaseasca filonul de marmura rosie si sa-l ascunda de ochii antreprenorilor care cautau si ei marmura.
De doua ori Demiurg: odata stapân al naratiunii si a doua oara stapân al orasului prin posesia acestor harti. Localizarea casei sale nu este întâmplatoare: pe un platou "deasupra orasului" de unde poate veghea dar si un loc în care accesul nu este un lucru facil. si, ca un adevarat creator, Milionarul se situeaza în afara timpului: ce a fost, ce este sau ce va fi au pentru el aceeasi rezonanta pentru ca are echilibrul celui care stie ce vrea si ce are de facut.
Milionarul acorda foarte multa importanta cuvintelor. Ca un adevarat scriitor, stie ca ele sunt cele care transforma imaginatia în existenta, ca ele sunt materialul creatorului si ca lumea exista datorita lor. De aceea el pune accent pe nume, dar mai ales pe porecla fiecarei persoane, fapt de care va încerca sa-l convinga si pe Glad. Acesta trebuie sa-si aleaga o porecla de care sa nu-i fie rusine. Spre finalul romanului, Milionarul mediteaza din nou la importanta numelui: "Nu numai în literatura conteaza foarte mult numele alese pentru personajele unui roman, unei nuvele sau unei piese de teatru. De ce în viata, unde lucrurile si oamenii sunt imprevizibili pâna la a friza inestetica ultima, sa nu fii prudent si sa ai în chiar numele pe care-l porti un semnal si un avertisment pentru ceilalti ca nu esti un fitecine ci un purtator de destin ales?"[12]
Cartea Milionarului este un roman care
abunda în nume proprii. Substantivele nume de persoana sau de locuri
sunt prezente în fiecare dintre titlurile celor patru parti
proiectate: Metopolis, Dicomesia, Mavrocordat, subordonate Milionarului, nume
care este defapt porecla sa. Acest substantiv este la origine unul comun,
transformat prin mecanismul de porecla într-unul propriu, poate din
dorinta de a arata ca într-adevar nomen est nomen, nomen
est omen. Milionarul este asadar milionar nu în lucruri materiale, ci
în nume si personaje, ca un adevarat scriitor. Celalate
substantive proprii sunt substantive cu rezonanta
Strainul, despre care Milionarul îsi da seama ca a fost trimis de sora acestuia, va trebui sa poarte si el o porecla pe care i-o alege tot Milionarul: Generelul Glad din Marmatia. Istoria acestui general si a Iepei-Rosii (sora Milionarului) va arata cât de mult poate "costa" o porecla.
Începutul romanului face trimiteri la principalele personaje, la cele care guverneza sub o forma sau alta destinele orasului Metopolis. Se observa o continuare a lumii prezentata în nuvelele din Iarna barbatilor, a unei lumi vechi, asezata si linistita, pentru care "viata e o câmpie fara margini"[13] cum o caracterizeaza un personaj în nuvela Satul de lut.
Desfasurarea actiunii va arata ca, alaturi de Milionar, personajul principal al acestei carti este defapt orasul Metopolis. Metropola, situata în câmpia Dicomesiei, aflata în vecinatatea si în concurenta cu orasul Mavrocordat, este un tinut imaginar al unei lumi în care putem recunoaste tiparele partii de Sud-Est a Europei: balcanism si toropeala, placere pentru taclale si petreceri, un timp ce pare ca nu se grabeste nicaieri trece peste acesti oameni care apartin unui spatiu multicultural.
Romanul se deschide cu semnul rotii, trimitere clara la ideea ca totul este schimbator, ca nimic nu dureaza pentru eternitate si ca omul se va afla mereu "subpt vremi". Metopolis este un oras care se surpa, o lume care a ajuns sa decada, o lume îmbatrânita care îsi traieste sfârsitul. Milionarul devine astfel "cronicarul scufundarii unei lumi pictate în tonalitate crepusculara (ca si lumile lui Mateiu Caragiale si Lampedusa)"[14]
Pentru a rezuma, aceasta lume împleteste destinele unor personaje care ramân memorabile prin unicitatea lor: Iapa-Rosie, Andrei Mortu, Constantin Pierdutul I-ul, Generalul Glad, Generalul Marosin, Havaet, Topomestristul, femeia paracliser, Pacatele Lumii.
Asa cum vom arata în continuare, tipurile de personaje, temele si motivele întâlnite, alaturi de structura romanului, sunt cele ale romanului corintic.
III. Personajele: diversitate si tipologie
În capitolul dedicat Cartii Milionarului, Nicolae Manolescu afirma: "E o lume pe jumatate mitica, în sensul oarecum special ca la Metopolis miturile se nasc spontan si zilnic. Cea mai neînsemnata împrejurare sau personaj au povestea lor care a înghitit realitatea, facând cu neputinta separarea adevarului asa-zicând istoric de fanteziile concrescute."[15] Mitul, care îmbraca adesea forma colportarii si ironia sunt trasaturile corintice cel mai puternic prezente în acest roman.
Pentru metopolisieni, personajul care este într-adevar un mit, este Generalul Marosin. Acestuia i se alatura Iapa-Rosie. De fapt, în mitul celor doi se împleteste într-un început de poveste de dragoste si Fibula. Cu amândoua generalul va trai o adevarata poveste de dragoste.
Milionarul reuseste cu abilitate naratologica, care însa îl transforma într-un narator necreditabil sa ne furnizeze date despre cele doua povesti de dragoste, pe care le situeaza într-o zona a atemporalului, specifica mitului. Descrie cu detalii minutioase pregatirile Iepei-Rosii de a iesi în lume. Aceasta îl mai vazuse o singura data pe generalul Marosin: "Nu avea mai mult de 47 când îl vazuse intrând pentru întâia oara în aurarie, parea mult mai tânar decât Fibula care n-avea decât 40; or, la vârsta asta, de nici 50 de ani, pe deasupra sa mai fii si general, în ochii unei fete pubere esti mai degraba frumos ca un ginere sosit prea târziu pentru o mireasa, dar sosit totusi."[16]
Povestile nu sunt niciodata spuse cu un început sau un sfârsit clar, cum ar fi fost caracteristic romanului doric, ci atunci când se iveste ocazia, adica atunci când Milionarul vrea sa povesteasca. Tot în momentul în care generalul o vede pentru prima data pe Iapa-Rosie, naratorul face prima trimitere la Fibula si la faptul ca între cei doi ar putea fi vorba de o poveste de dragoste. Cele doua povesti se intercaleaza, fapt subliniat cu ironie de catre Milionar. Despre Fibula vom afla mult mai târziu, atunci când în planurile de poveste intra Filip Lascareanu: "Fie pentru ca o vazuse pe tânara cu parul rosu si-i placuse, fie ca îl lega ceva de Fibula fara ca fata sa fi stiut, Generalul Marosin venea foarte des la aurarie. Dar ce era ciudat, venea uneori când stia ca Fibula nu e acasa. Sa fi avut generalul ceva de vorbit cu Guldena? Dar cu Guldena generalul aproape ca nu vorbea. S-a întâmplat odata ca nici Fibula si nici Guldena sa nu fie în aurarie[.] Dar acum generalul o gasise singura în fata cuptoarelor, cu bratele si picioarele aramii dezgolite în bataia focului. Fata nu stia ce e rusinea. stia ca e înalta, ca are parul rosu, ca daca n-are grija o sa-i creasca pielita de rata între degetele de la picioare, dar n-avea nicio pricepere la abstractiuni ca: rusine, indiscretie, afectiune, vulgaritate, elevatie." Iapa-Rosie pare situata înafara timpului, un personaj de sorginte mitica. Neclaritatea în naratiune se mentine în continuare, misterul povestii cu Fibula nu este elucidat decât în finalul romanului. Când ajunge pentru prima data acasa la generalul Marosin, chiar în noaptea în care trebuia sa fie furata pentru a se casatori, conform ritualului dicomesienilor, slugile o confunda cu Fibula:"Cine era, cu cine ai vorbit? - Cine sa fie, s-a auzit din nou vocea matahalei urlând si mai puternic decât la început - cine sa fie, patachina de Fibula. Îl cauta pe General nu numai noaptea, ca sa-i intre în asternut. Îl cauta si în zori si îi zgârie zidul cu unghiile. Nu se mai satura de armasar." Doua povesti de iubire, desprinse de timp, se împletesc în relatarea ironica a milionarului.
Abandonata de mama ei, Iapa-Rosie este crescuta de Fibula si Gludena. Traseul acestui personaj are ceva din devenirea unei Cenusarese, dar o Cenusareasa mult mai pragmatica si dornica de razbunare. Fata este crescuta de Kiva cea Mare pâna la 15 ani, dupa care trece în îngrijirea celor doua femei de la aurarie. "Multi nu stiu daca ea e într-adevar nascuta din Kiva cea Mare. Nici ea nu stie. Despre copii ea crede cum a crezut si despre ea însasi, ca apar din când în când pe apa fluviului si prin iarba si ca de acolo sunt luati de catre femei straine, învatati sa se spele pe fata si sa se fereasca de clopote galbene si de necunoscutii care se apropie de casele din vapoare ca sa întrebe câte în luna si stele." Personajul fara ani, fara biografie, nascut din stele si din mare ajunge Cenusareasa celor doua aurarese: "Fata trebuia sa-si câstige ghetele frecând cu cenusa si nisip pâna când îi sareau ochii din cap de durere monezile vechi din fier arama, bronz, argint, cateodata si aur, ciuruite de vreme, sau curatind fel de fel de obiecte de metal cu forme ciudate." Dupa ce îsi va trai viata, Cenusareasa se va razbuna pe toate lipsurile si privatiunile îndurate, ajungând bogata si stapâna Bodegii Armenului: "Iapa-Rosie a fost întâia stapâna care a trecut pe firma colorata a localului numele legendar si fara noima La Bodega Armeanului, desi din acel moment, când "sora mea" a devenit propietara, numele oral al bodegii armeanului metopolisienii l-au schimbat brusc si i-au spus La Iapa-Rosie, cum dealtfel avea sa se pastreze în amintirea urmasilor nostri." Milionarul face un alt elogiu acestui personaj, care, nascut din mit intra prin propria-i viata între miturile metopolisienilor.
Milionarul îi spune povestea retrospectiv si adauga, ironic, scurte reflectii asupra vietii si moralurilor metopolisienilor legate de ceea ce numim, astazi, egalitatea sexelor: "Pâna la 15 ani Iapa-Rosie nu cunoscuse zapada, pentru ca n-avusese ghete si nu iesise din casa în zilele de iarna. Fetele nu primeau ghete pâna la vârsta când puteau umbla dupa un barbat. Asta si pentru a le feri sa-si înceapa prea devreme dragostea, dar si în credinta ca o fata nu merita o prea mare cheltuiala. [.] O fata rapita în lunca de întreceri avea siguranta ca va deveni sotie, va avea o casa si o familie a ei. Lucru esential pentru destinul unei femei."[20]
Ritualul casatoriei fetelor este unul de basm, la fel cum este ritualul pregatirii Iepei-Rosii pentru momentul în care trebuie sa fie aleasa de un barbat. Dupa multa truda în auraria Fibulei, aceasta hotaraste ca Iapa-Rosie are nevoie de "ghete rosii" pentru a intra în lume si pentru a i se fixa astfel porecla. Iapa-Rosie se pregateste si se gateste pentru momentul în care va fi furata de un dicomesian, doar ca ajunge sa petreaca prima noapte de dragoste cu Generalul Marosin si rateaza astfel sansa unei casatorii.
Dupa prima data când cei doi se întâlnesc în auraria Fibulei, aceasta îi spune Iepei-Rosii ca daca Marosin ar fi fost locotenent si nu general, lucrurile ar fi stat altfel între ei. Acelasi eufemism ironic este folosit si de Milionar când povesteste cum a furat-o generalul Marosin pe Iapa-Rosie: "Generalul s-a purtat ca un locotenent în casa asta. Dar fata nu-si aduce nimic bine aminte din tot ce s-a petrecut în încaperile cu pauni albastri, cu perne si cu paturi moi, decât ca generalul parea acolo mânios si grabit, o strângea furios în brate si schimbat la fata."[21]
Cealalta poveste de
dragoste, dintre General si Fibula se elucideaza abia în finalul
romanului. Naratiunea se închide circular, cu cea de-a doua poveste de
dragoste a barbatului. De aceasta data, pentru ca timpul
pare ca nu mai are rabdare, naratorul este chiar Generalul intr-o
discutie cu Milionarul în care îi încredinteaza ultimele sale
secrete: "Fibula e adusa de Umilit la
În continuarea povestii sale, Cenusareasa nu îsi gaseste Printul si, ca într-un basm întors pe dos, Iapa-Rosie ajunge sa învete sa traiasca si sa iubeasca alaturi de un "broscoi". Momentul în care aceasta ajunge la Aram-Telguran este unul plin de ironie, în care se realizeaza un contrast puternic între frumusetea fetei si înfatisarea armeanului: "Nu-i mai era frica de nimeni. Aram era urât, chiar pocit, dar ei nu-i era treama de fata lui neagra ca taciunele, de nasul lui coroiat si ochii mari si bulbucati ca cepele, de botul si de buzele lui de iepure, de pântecul gros si lasat peste picioare, de parul lui carunt, aproape alb, care stralucea ca o gramada de serpi încolaciti deasupra fruntii si la coada sprâncenelor negre si stufoase."[23] Tot Milionarul construieste si portretul armeanului, cu deosebita maiestrie, pentru a sublinia antinomia dintre cei doi.
"În cafeneaua lui Aram Telguran, Iapa-Rosie a învatat literele si sa socoteasca. Atât de repede, încât Telguran se închina, dar el se închina des"[24] Naratorul nu renunta la remarcile ironice, fapt care subliniaza caracterul de colportare. Remarca "dar el se închina des" redata prin stilul indirect liber arata o opinie a întregii populatii a orasului. Milionarul, spunând povestile sale, nu face altceva decât sa transmita vesti, asa cum subliniaza si critical Nicolae Manolescu: "Romanul n-are alt subiect decât nesfârsita colportare a stirilor despre trecutul si prezentul orasului."
Fiind personaj într-o
carte în care realitatea se împleteste cu livrescul, Iapa-Rosie
învata alaturi de
Numai într-un roman corintic personajul cel mai important este Cartea, numai aici lumea prezenta se întoarce asupra conditiei sale de parte a Cartii. Acest lucru este cel mai bine evidentiat în capitolul Harta Metopolisului la scara unu pe unu. Milionarul, naratorul capitolului, descopera parca pentru prima data orasul. Din dresina sa, marca sa inconfundabila, pe care si-a asezat o perna de plus pentru a compensa lipsurile materiale, Milionarul coboara în oras: "Niciodata n-am avut slabiciunea de a crede ca domin Metopolis-ul si ca-l stapânesc macar cu ochii"[27]. Daca pâna acum aveam de-aface numai cu ironia Milionarului, în descrierea dresinei acestuia întâlnim un alt fel de ironie, o ironie care scapa naratorului si pe care o putem atribui vocii auctoriale.
Prin desenul hartilor sale, Milionarul deseneaza si creaza orasul: "prins în privirile mele la scara dimensiunilor trecut-prezent-viitor, sa leg adica si sa încheg din frânturi milimetrice stupide de moment harta destinelor metopolisiene la Scara unu pe unu." Citatul poate fi considerat ca o punere in abis a rolului Milionarului în roman. Ca în universul scrierilor lui Borges nu Cartea este o copie a realitatii, ci realitatea devine o copie a acesteia. Romanul Metopolisului devine romanul scrierilor Milionarului despre acest oras, accentuându-se astfel caracterul intradiegetic al romanului corintic.
În finalul romanului, când Generalul Marosin face o descriere a personajelor în functie de locul caruia îi apartin, acesta afirma despre Milionar: "Tu trebuie sa fii dicomesian. Nu poti fi altceva. Îl faci pe om sa-si deschida sufletul când apari, desi nu schitezi pentru asta niciun gest mut ca te ar interesa sa-i afli sufletul. Pleci si-i spui sau nu-i spui, "ia-ti-l", si, desi sufletul îi ramâne, copia cea mai buna si, de mirare, mai autentica decât originalul, o iei cu tine."[29] Este acelasi elogiu adus Cartii iar nu vietii, pentru credinta ca opera de arta este mai autentica decât originalul de la care a pornit. Elogiul adauga romanului caracterul de meta roman, caracter care este înca un argument pentru încadrarea acestuia în categoria corinticului.
Generalul Marosin, ca autoritate suprema a orasului tipologizeaza în finalul romanului toate personajele marcante: "Constantin Pierdutul e un dicomesian. Din pricina lipsei de instructie geniul l-a împins spre nebunie [...] Andrei Mortu n-a fost dicomesian. Era un destin la rascrucea existentelor nefericite ale celorlalti [...] Havaet e mavrocordat, falsifica realitatea când îsi aroga originea de dicomesian, dar face asta pentru ca stie ca aurul tot e în Dicomesia [...] Eu sunt metopolisian, dar altoit la mobilitatea spiritului cu ceva mavrocordat, iar pe la unghii si pe la oasele pieptului, unde m-am lovit mereu si ma doare mai des, am ceva dicomesian [...] Iapa-Rosie e de nicaieri [...] Pe Glad nu-l pricep si poate ca e si inutil sa-l pricepi si sa-l explici. I-am dat haine de general pentru ca in acelea de soldat nu-mi dovedea nimic si, mi-am zis, ca si tine, sa încerc maxim-ul pentru a obtine macar minimul." E o caracterizare care conchide prezentarea lumii asa cum ne-a aparut ea pe întregul parcurs al romanului.
Tot la sfârsitul naratiunii aflam si ca scopul ultim al Milionarului este, asa cum ne aratau indiciile înca de la începutul romanului (nu întâmplator el era cel care-si alegea cuvintele), acela de a scrie Cartea Metopolisului: "Tu, Milionarule, vei afla la timpul tau astea, nu uita sa le treci în Carte, eu nu am timp sa ma opresc prea mult asupra lor, trebuie sa ma grabesc sa spun lucrurile mai în mare si mai cu repeziciune" . Misiunea este încredintata decatre Generalul Marosin.
Dupa perioada de acumulare intelectuala din casa lui Aram Telguran, Iapa-Rosie se hotaraste sa-si ia viata în mâini si sa devina o adevarata femeie de afaceri. Fuge în Marmatia si vreme de aproape 8 ani de zile nu se mai stie nimic despre ea, se întoarce împreuna cu Glad pe care îl supune unui adevarat ritual de initiere pentru a-si primi si merita o porecla, care asa cum sugerase si Milionarul, sa-i faciliteze drumul si viata în oras. Iapa-Rosie a trecut si ea printr-un ritual de initiere alaturi de generalul Marosin. Capacitatea ei de a crea oameni, asa cum o elogiaza Milionarul si ironia ciudata a textului face ca ritualul lui Glad sa fie oficiat tot de generalul Marosin. Iapa-Rosie, probabil împreuna cu Milionarul, pun la cale planul prin care ia nastere un nou mit al orasului: Generalul Glad. Ea îl forteaza pe Glad sa trudeasca timp de sase saptamâni pentru Generalul Marosin pentru ca acesta sa-i ofere în schimb hainele sale de general si sa se produca ceea ce într-un basm am fi numit "transfer de identitate". Milionarul, ca narator al întâmplarii, recurge si acum la o alta voce, la cuvintele Topometristului pentru a relata întâmplarea. Lumea se creeaza în timp ce se povesteste: "N-am vazut o femeie mai frumoasa si mai urâta, care sa-si iubeasca si sa-si urasca în acelasi timp atat de mult amantul, dorindu-i si cu dragostea si cu ura, izbânda. Fara sa fi stiut, Topometristul aducea înca odata dovada cât de scumpe au fost pentru Glad hainele de general."
Glad primeste uniforma si este numit general iar inaugurarea poreclei se face bineînteles într-un loc public, Bodega Armeanului, pentru ca nimeni sa nu o poata contesta. Cei doi reusesc astfel sa-si dezvolte afacerea cu lumânari de seu.
Orasul pare a fi
populat de personaje excentrice, care tin sa aiba
identitati nobile: avem generali, împarati, regi, toate
numele fiind atribuite ca porecle. Capitolul Nefericirea Regilor este dedicat lui Constantin Pierdutul I-ul. Întregul
fragment este o parodie la nivel stilistic, pentru ca este parodiat stilul
jurnalistic de emitere al stirilor, prin utilizarea frazelor scurte: " I
s-a spus Constantin Pierdutul. [.] La vârsta de unsprezece ani Constantin
descopera metrul patrat [.] Cineva le spune dicomesienilor ca
Pierdutul din Insula Cailor s-ar putea sa fi ajuns singur si printr-o
metoda proprie chiar mult mai departe, la
tera-giga-mega-kilo-hecto-deca-deci-centi-mili-micro-nano-pico. Dicomesienii
râd [.] Conflict chiar în interiorul Insulei Cailor. [.] Aceasta întâlnire
a lui Constantin Pierdutul cu Andrei Mortu s-a întâmplat aseara. [.]
Andrei Mortu l-a gasit pe Constantin cu coroana de crengi de salcie pe
cap."[33].
Deasemenea este o parodie la nivelul
continutului pentru ca este parodiat un întreg ritual de încoronare:
regii au coroana de
Romanul corintic lucreaza cu mecanismele parodiei pentru ca lumea pe care o prezinta este o lume întoarsa pe dos, o lume în care este ironizata atât realitatea cât si lumea cartilor. Constantin Pierdutul ar fi fost, intr-o poveste romantioasa, perechea si cel cu care Iapa Rosie ar fi trebuit sa ramâna. Frumusetii acesteia i se potrivea inteligenta celui din urma, cei doi sunt uniti si de faptul ca amândoi sunt copii orfani.
Înconjurati în naratiune de aura deosebita, provin cam din acelasi loc si au aceeasi vârsta. Doar ca naratorul are grija sa mentioneze ca cei doi s-au întâlnit "târziu, foarte târziu", altfel spus, prea târziu. În lumea Metopolisului dragostea nu dureaza. Legatura Iapei-Rosii cu Glad se termina si ea destul de repede, femeia ramânând singura asociata la Bodega Armeanului.
În continuare în roman sunt prezentate diferite personaje, alte "legende urbane", "Cartea Milionarului este în fond o carte cu povesti"[34] .
O poveste cu totul speciala este aceea a Croitorului Polider. Croitorul este si el un Creator, ritualul pe care îl are atunci când coase o perche de pantaloni este asemanator ritualului creatiei divine. Din nou, povestea este prezentata sub forma unui mit al comunitatii orasului, Milionarul împrumutând si de aceasta data vorbele altui personaj: " Polider, un om pentru care Dumnezeu a facut toate lucrurile simple, dintr-o bucata si o data pentru totdeauna (vorbele Generalului Marosin)", "Oamenii nu stiu ca, asemeni cerului înalt care-i adaposteste si-i îngaduie, Polider nevazutul le vegheaza si le cuprinde masura lor dintre pamânt si cer, toate modificarile acestei masuri întâmplate pe timpul unei vieti, si nimeni nu stie ca el când un om a început sa se topeasca, sau, dimpotriva, sa se înalte si mai mult spre soare (vorbele topometristului).[35] Un alt personaj mit al orasului, pe care Milionarul ni-l prezinta, ca si pe celalalte prezentându-ne parerile oamenilor orasului. Polider face nota aparte prin faptul ca alaturi de crearea hainelor, el creeaza si povesti. Fiecare pereche de pantaloni este însotita de o poveste a celui care o poarta. Ca Dumnezeu, Polider îsi pastoreste si îsi ghideaza turma într-o lume simpla si arhaica, fericita si barbara, taiata din câteva miscari de foarfeca.
Orasul Metopolis se pregateste se sarbatoare, e ajun de Sfânta Marie Mica, dar femeia paracliser nu mai trage clopotele si un val de tristete si de amar acopera orasul. Este de observat prezenta numelui acestei sarbatori ortodoxe ce poate fi interpretata ca o intruziune a verosimilului în acest spatiu mitic. Lipsa sunetelor clopotelor afecteaza nu doar viitoarea sarbatoare ci si viata actuala a orasului pentru ca sunetele clopotelor erau cele care marcau evenimentele noi din viata asezarii. Întâmplarea permite o noua digresiune prin care aflam viata si istoricul femeii paracliser: "Înalta si cu trupul mare, mai puternica decât un hamal care cara saci sau decât un pietrar care sparge bucati de stânca cu barosul, ea nu putea fi oprita sa fuga atunci când simtea nevoia dragostei, fugea chiar în clipa când trupul îi cerea asa ceva, oriunde s-ar fi aflat. [.] Din dragostele ei de-alungul timpului s-au nascut mai mult de zece copii - unii sustin chiar mai mult de cincisprezece"[36]. Copiii acesteia sunt copiii pe care parohul orasului, poreclit datorita unui tic verbal, Viata Amarâta, i-a adunat, i-a îngrijit si i-a botezat cu nume biblice: Moise, Iafet, David, Solomon, Samuil, Ionatan, Iudita, Magdala, Salomeea, Sulamita, Absalom, Asur, Aram, Canaan, Eli, Iov, Elifaz, Ahaz, Pillat, Gomer, Tubal. În totalitaea lor formeaza un convoi pe care orasul l-a poreclit : Pacatele Lumii. Din nou, o aglutinare de nume si de porecle care trateaza ironic o problema de un registru grav din punctul de vedere al moralitatii: copiii fara parinti.
Povestea femeii paracliser se întrepatrunde cu aceea a Fibulei Serafis, nepoata mult îndragitului bizantolog Filip Lascareanu, dicomesian de origine, savant de renume mondial care este acum, la batrânete, asaltat de pretinse rude dicomensiene care doresc o parte din averea acestuia. Legenda este atât de vasta si de veche încât nu se mai stie exact daca acesta mai este în viata. Fibula, nepoata sa, cea care a crescut-o pe Iapa-Rosie si a trait o poveste de dragoste cu Generalul Marosin, este ea însasi batrâna, dar legende pe seama ei si a Generalului Marosin înca mai circula. De fapt, în cazul lor, mitul a substituit în întregime realitatea.
Exista un adevarat mit în legatura cu ultima întâlnire dintre aceasta si Generalul Marosin, mit pe care generalul îl deconstruieste atunci când se întâlneste cu Milionarul, în finalul romanului, pentru a-i spune ce anume sa scrie în cartea sa. El îi povesteste cum acesta ultima întâlnire a fost de fapt destul de banala si i-a lipsit intensitatea emotionala pe care metopolisienii i-o acorda. Dar generalul dezvalui povestea vietii Fibulei, de când era un tânar arheolog si profesor universitar pâna în momentul în care viata o face sa se reîntoarca în Metopolis si sa devina aurareasa alaturi de Gludena. Traseul acestei vieti arata un alt paradox al romanului: toate personajele sale se întorc într-o forma sau alta, într-un timp mai scurt sau mai lung, în Metopolis: Milionarul dupa douazeci de ani de peregrinari, Iapa-Rosie dupa opt, Fibula dupa ce îsi petrece întreaga tinerete în Europa si Asia, chiar si savantul Filip Lascareanul doreste ca la batrânete sa se întoarca la locurile natale. Orasul, sau cartea orasului, îi cheama mereu înapoi.
Destinele acestor personaje sunt înscrise in cartea Milionarului: " Milonarule,
astea nu sunt lucruri de zvârlit pe fereastra. Nu puteam trece peste ele. si îti spun astea , pentru ca ti se zice Milionarul, nu pentru banii si averile pe care nu le ai, nu le-ai avut si nu le vei avea niciodata, ci pentru bogatia si risipa de minte si de fantezie pe care le cheltuiesti în folosul întelegerii oamenilor si lucrurilor. Câti se mai pot mândri cu o asemenea avere atât de durabila si de placuta, când totul se confectioneaza si e usor de confectionat, chiar si adevarurile, cu zecile si sutele, si toate se duc de râpa mai repede decât au fost facute?"[37]
Papusarului îi este asadar recunoscut rolul. Feicare dintre personajele acestei carti este ca o marioneta pentru Milionar. Personajele nu mai sunt nici tipuri, nici caractere, dar nu sunt nici simple scheme sau parodii caractereologice. Sunt ca personajele unui satiricon balcanic intrat în legenda, personaje îmbracate si ele în valul corinticului, un corintic ce le situeaza între legenda, basm si scriitura.
IV. Timp si spatiu metopolisian
Romanul doric este un roman care respecta cronologia, timpul scriiturii si cel al actiunii fiind usor de separat si de intentificat. Romanul ionic introduce durata subiectiva si suprapune uneori timpul rememorarii timpului actiunii. Asa cum am mai afirmat, timpul corinticului este apropiat de mit. În Cartea Milionarului tipul si spatiul se definesc unul prin celalalt.
Din roman nu lipsesc reperele temporale. Întâlnim trimiteri clare la evenimente din istorie, iar aranjarea lor în ordine cronologica apropie momentul actiunii de perioada contemporana. Sunt prezenti ani, notati cu exactitate si exista trimiteri clare la perioada interbelica si la primul razboi mondial, moment în care s-a desfasurat povestea de dragoste dintre Generalul Marosin si Fibula. Sunt reperati anii importanti din istoria nationala a României moderne: 1866 - cu venirea lui Carol I, 1877-1878, razboiul de Independenta, anii 1920. Este interesant ca scurgerea timpului pare ca s-a oprit la cel de-al doilea razboi mondial, adica în momentul in care, dupa 1948 în România se schimba regimul politic si urmeaza "deceniul negru din istorie", perioada în care arta si cultura sunt aproape eradicate.
Paradoxul este ca nu lipsa reperelor temporale situeaza lumea în atemporalitate, ci tocmai prezenta acestora, pentru ca ele par a nu atinge lumea Metopolisului. Locuitorii de aici nu reactioneaza la schimbarile vremii. Abia în finalul romanului, când Milionarul îsi da seama cât de îmbatrânit este generalul Marosin, întelegem si noi, cititorii, odata cu acesta, ca nimic nu poate opri scurgerea timpului: "arata istovit, fata slabita si obrajii supti capatasera o paloare stravezie."[38]
Cu toate acestea, pentru ca "traim vremuri moderne" exista în roman un conflict între vechi si nou. Personajele "legenda" din oras au îmbatrânit si nu mai au forta si farmecul pe care-l aveau odata. Reprezentantii lumii noi încearca sa cumpere si sa vânda aceasta lume pragmatica si interesata doar de profit. Reprezentantul noii lumi, Havaet, reuseste cu abilitate sa-i înversuneze si sa stârneasca un conflict între metopolisieni si diocmesieni. Reseste sa intre în cele mai adânci intrigi legate de mult vânata avere a lui Filip Lascareanu si sa interpeleze o scrisoare adresata de acesta generalului Marosin.
Afacerea pe care acesta vrea sa o dezvolte este "negotul cu ani". Timpul îsi pierde orice valoare metafizica si devine un bun de profit. Face planul exact al "negotului cu ani" cu un spirit mai mult decât pragmatic, atribuind fiecariu stadiu din viata batrânelor si fiecarei posibilitati de asociere, câte o culoare pe harta sa.
Se pare ca lumii vechi nu-i mai ramâne altceva decât putinii ani pe care îi mai are de trait si astfel lumea noua încearca sa-i cumpere. Artificialul specific oricariu artefact cuprinde si aceasta trecere a timpului. Acest timp corintic este apropiat de mit prin faptul ca pare suspendat, dar ca multe alte elemente este si el parodiat si îsi pierde valoarea sacra: "oamenii sunt foarte obisnuiti cu vestigiile antice, folosesc chiar în gospodariile lor obiecte, vase si alte lucruri de gospodarie care au fost folosite cândva ca lucruri intime si de vechii greci, ajunsi pâna aici, si de romani si de bizantinii care au trait pe aceste locuri." si, asa cum am mai prezentat, cea mai clara parodiere a Timpului Suveran este însasi ideea "negotului cu ani."
În multe dintre romanele corintice lumea prezentata este o lume care decade. E ceea ce se întâmpla în Craii de Curtea-Veche, sau în Creanga de aur. "Metopolisul este un oras care îsi traieste sfârsitul"[40]afirma la un moment dat Topometristul. "Foarte multi batrâni. Batrâne în majoritate si sarace. Pe acestea le vâneaza negotul de ani, micile lor averi sunt cumparate în schimbul unor sume mizere, platibile în rate pe timpul celor câtiva ani pe care o batrâna sau alta crede ca-i mai are de trait. De aici ideea ca batrânele nu si vând atât averea cât ultimii lor ani de viata. Putine, foarte putine lucruri au mai ramas de vândut si de cumparta în Metopolis."[41] Generalul Marosin simte ca se apropie sfârsitul acestor locuri, de aceea el numeste acest negot un "negot al sfârsiturilor".
Registrul si tonul în care este prezentat acest "negot cu ani" este unul grav. Desi privit din afara poate parea un lucru comic, ideea de a vinde ani îi sperie pe aparatorii ordinii vechi pentru ca le anunta apropierea sfârsitului. Dar registrul grav este repede înlocuit cu cel comic. Specific romanului corintic, parodia îsi face din nou simtita prezenta în episodul cu Gora Serafis.
Exista în oras, o batrâna, Gora Serafis, mama Fibulei Serafis care desi îsi vinde anii reuseste sa întoarca lucrurile în favoarea ei. Dupa o negociere aspra, aceasta mai traieste nu înca sapte ani, cum a negociat, ci dublu, exasperându-l si falimentându-l pe negustorul care a cumparat-o. Timpul îsi ia revansa asupra timpului, parodierea atinge cote maxime: se vinde cea ce nimeni nu si-ar fi imaginat ca se poate vinde, se speculeaza si se face profit. Un timp unic ce pare deopotriva liber si controlat, un timp diferit de timpul ionic subiectiv si un timp care nu curge obiectiv si logic ca în romanul doric. "Acela e timpul oprit. Asa ceva nu mai poate face clipa si fiinta sa fie zburatoare, poate opri în loc si ceea ce este în jur, poate încurca ziua cu noaptea, clipa cu anii, poate stagna chiar pasarile în zbor, facând mierlele si vrabiile sa se amestece cu bufnitele. În rest, din când în când, mai opereaza, între Dicomesi si Metopolis, legendele, daca îi mai ramâne timp omului pentru asta..."[42] Un timp a cariu unica functie e aceea de a fi martor si de a spune o poveste. Un elogiu adus înca o data Cartii si rolului ei. Cartea rezista prin însasi ratiunea ei de a fi, scurgerii timpului.
Fragmentul care sugereaza cel mai puternic faptul ca lumea de aici "se surpa" este cel dedicat Pacatelor Lumii. Gloata de copii începe sa-si faca adaposturi de joaca si catacombe în gaurile pe care le-au facut în pamântul orasului cautatorii de marmura rosie: "Poate ca acum a fost momentul când metopolisienii s-au gândit înspaimântati la sfârsitul care le pândea orasul. Se poate ca acum ei sa fi facut legatura între lucrurile ce se întâmplau în Metopolis, asa cum nu facusera pâna atunci. Orasul era naruit pe dedesubt de dinamitele lui Glad, negotul de ani naruia pe deasupra prin mâna Iepei-Rosii, a lui Bazacopol si a lui Havaet; iar tacerea femeii paracliser din clopotnita punea vîrf la toate, însemnând stingerea fecunditatii, vremea batrânetii decreptite si a pieirii. [...] Pacatele Lumii aveau dedesubtul Metopolisului ceea ce nu au vazut niciodata deasupra. Populatia de dedesubt afla si spurca tot ce se-ntampla deasupra."
Locurile Dicomesiei sunt niste locuri descrise în carte cu ajutorul unor imagini foarte plastice. Coloritul deosebit al locurilor este sugerat prin utilizarea unor imagini vizuale care omogenizeaza oamenii cu locurile: "Singura amintire a aurariei de mult disparute pare a fi numai acea imagine de toamna a copacilor gutui cu trunchiurile mineralizate, în coroanele carora stralucesc cu sclipiri metalice bulgarii galbeni, masivi si greoi ai fructelor."[44] Culorile care predomina sunt cele de toamna, anotimpul apusului, de la rosul aprins al parului Iepei-Rosii si marmura care se afla sub pamânt, la pamântiul aramiu al monezilor Fibulei. Zilele de toamna sunt o presimtire a sfârsitului care sta sa se apropie: "Un vânt de batrânete si de pustiu rece a fost simtit în oras. Suntem batrâni. Ne ajunge batrânetea si ne acopara. Tacerea va fi numele nostru."
Spatiul si timpul par a se afla sub semnul a ceea ce a fost. Lucrurile sunt doar ceea ce erau odata. Generalul Marosin, figura si legenda emblematica a orasului este batrân si bolnav. Ordinea veche începe sa se destrame si ofera prilejuri pe care pragmatismul lumii noi, dornica de înavutire, nu le poate rata.
În acest timp, Havaet, cel care reprezinta lumea noua si cel care este cel mai interesat de "negotul cu anii" încearca sa puna la cale o piesa de teatru asa cum si-o doresc metopolisienii pentru Serbarile Toamnei.
Ca structura, procedeul este asemanator teatrului în teatru, piesa O feerie bizantina fiind o punere în abis a întregului roman. "Atmosfera de vis. Confuzie. Lume cu doua fete si inima mare." Într-adevar, o lume scindata între vechi si nou, o lume care pare ca se sustrage trecerii timpului, dar este în acelasi timp atât de supusa fugii sale ireparabile. "Feria bizantina ne ramâne necunoscuta dincolo de sumarul ei: o piesa istorica ce se vrea foarte serioasa, dar, în fond, învederând cel mai desavârsit comic. Ea contine însa, ca într-o emblema, întregul roman al lui stefan Banulescu, cu mitologia lui semiburlesca si parodica."
Feeria bizantina ar fi putut la fel de bine sa fie Feeria metopolisiana pentru ca Havaet se lupta mult cu autorul piesei pentru ca acesta sa introduca printre personajele ei un general bizantin de origine metopolisiana. Lumea e o scena, viata un vis, spatiul metopolisian devine acela al unei piese de teatru.
Poate ca una dintre premisele lui stefan Banulescu a fost aceea sa creeze un mit în contemporaneitate. Astazi, nu mai exista mituri fara autori. Prozatorul reuseste acest lucru la un nivel care depaseste cartea în sine, pentru ca timpul Metopolisului si al lumii sale se înscrie în acel timp total în care intra toate operele de arta odata receptate: timpul fiecarui cititor.
V. Ironia naratologica
"Stilistic, romanul consta într-o perfida ironizare a capacitatii fabulatorii de care dau dovada personajele [.] Povestitorii nu se preocupa cu adevarat de misterul vietii unui om pe care ce-i din jur nu-l mai recunosc, într-o buna zi ca si cum n-ar fi el, desi dau în schimb mari onoruri memoriei lui, ca si cum ar fi acoperit de glorie: îi intereseaza mult mai mult diversitatea de modalitati în care lucrurile se pot povesti, sau mai bine zis, refuza sa se lase povestite. Efectul este un comic subtil: realitatea însasi (ascultatoare cândva, supusa, docila, chiar daca enigmatica si înecata în ceata mitului) pare sa devina deodata refractara si ironica."[47] Lumea Metopolisului nu este doar o lume de poveste ci este si o lume alcatuita din povesti. Ritualul povestirii asa cum este el cunoscut, este transformat ironic în ritualul colportarii. Povestirea devine asadar un ritual al ironiei, întâmplarile sunt folosite doar pentru a distorsiona realitatea.
Niciodata Milionarul nu se dovedeste a fi un narator creditabil. El întinde piste cititorului, fragmenteaza si întrerupe sirul povestilor. Nu avem siguranta ca si atunci când foloseste opiniile altui personaj Milionarul nu le rastalmaceste si pe acestea.
În finalul romanului, când Milionarul ne expune si ultimele lucruri aflate de la Generalul Marosin despre locuitorii Metopolisului, rolul sau pare ca s-a încheiat. Cheile personajelor fiind odata pentru totdeauna în mâinile sale, Cartea Milionarului se poate sfârsi.
Ceea ce este cel mai interesant în constructia povestilor cartii este faptul ca Milionarul nu se abtine, decât rareori, sa comenteze ironic lumea pe care ne-o înfatiseaza. Desi încearca sa se ascunda sub masca unui narator serios si creditabil, care prezinta faptele asa cum sunt ele percepute de întregul oras, Milionarul nu face decât sa creeze o lume, comentând-o.
Episodul în care Havaet patrunde în casa Milionarului e revelator din acest punct de vedere: "Ce-o fi vazut si înteles Havaet din hârtiile mele? Pentru nota cea mai scurta pe care mi-o însemn ar trebui un ochi de Champollion pentru a fi dezlegata. si daca ar dezlega-o cineva, eu îmi însemn adesea numai un punct sau altul, de care nimeni nu stie, uneori nici eu, daca el face parte dintr-o linie dreapta, o linie curba sau pur si simplu e un punct oarecare sau unul sortit sa piara pentru totdeauna. Scriu indescifrabil. Definitivarile ma sperie. Aproape îmi încurc singur ipotezele scrisului pentru a nu ceda cailor comode sau false. Ajung rar la rânduri ultime si definitive, iar când ajung, pe acestea le scriu într-o grafie limpede, dar nu le tin aici în casa asta aproape parasita de pe platou, aflata departe de oras si de lume."[48] La fel cum itele si ipotezele naratiunii în Cartea Milionarului sunt foarte încurcate, la fel procedeaza Milionarul cu scrisul sau. Romanul corintic nu este un roman închegat, în sensul de unitate a naratiunii. Acesta fiind de multe ori un metaroman, poate avea o forma disjunctiva, fragmentata. Povestile din Cartea Milionarului nu se încheaga. Ele sunt unite în principal de faptul ca au loc, toate, în acelasi cadru: câmpia Dicomesiei cu orasele sale.
Daca Milionarul încurca "ipotezele scrisului" doreste cu siguranta sa încurce si "ipotezele cititului". Memoria naratorului nu este, ca în romanul ionic, subiectiva si involuntara. Ea ramâne subiectiva dar este voit controlata pentru a însela asteptarile cititorului si pentru a scinda cronologia textului.
Astfel, povestile cartii sunt pline de digresiuni, prolepse si analepse, formând un fir naratologic asemanator structurii unui labirint. Prolepsele au rolul de a reduce misterul întâmplarilor, nu si de a-l elucida. Desi anticipate, povestile Milionarului scapa unei întelegeri ultime. "Iapa-Rosie e devenit propietara bodegii, mult timp dupa ce s-a desfacut de generalul Glad si când sopronul primei fabrici de lumânari de seu de lânga casa parohiala nu mai era stiut de nimeni si se stersese orice urma a acestiu brav început"[49]. Înca de la început, asteptarile ne sunt spulberate: aflam imediat ca Iapa-Rosie nu ramâne alaturi de Glad.
O alta pista falsa pe care o lanseaza romanul la început este cea legata de Glad: desi primul personaj prezentat, povestea lui este redata succint si folosita ca pretext pentru alte povesti. Relizând ca a detaliat prea mult, naratorul se corecteaza: "Dar nu despre lucrurile care s-au întâmplat în viitor vreau eu sa spun."
În termenii lui Wayne Booth[50], Milionarul este un narator dramatizat si constient de conditia sa. Problema este cât de apropiat sau cât de distantat este acest narator de personajele sale.
Chiar daca vrea sa para egal distantat de fiecare dintre personaje, el aloca mai mult sau mai putin spatiu fiecaruia dintre ele. Compozitia cartii este capricioasa, unele capitole având câteva pagini (de exemplu, La Bodega Armeanului) iar altele, aproape un sfert din roman (ultimul capitol, Vesti noi din pavilionul Generalului). Acest lucru arata greutatea cu care papusarul îsi poate controla marionetele, adica scrie cartea. Romanul corintic nu mai este interesat de structura si echilibru si surprinde de multe ori criza si imposibilitatea coerentei scrisului. Cartea Milionarului nu are o intriga prestabilita, un punct culminant sau un deznodamânt, trasaturi ce caracterizau celalalte doua tipuri de romane, tocmai de aceea îsi permite anticipari si salturi narative.
Timpul scriiturii ajunge sa fie de multe ori concomitent cu desfasurarea actiunii, dar de multe ori îl si devanseaza. Este dilatat sau compactat nu din cauza memoriei subiective, ca în romanul ionic, ci dupa bunul plac al Milionarului care selecteaza episoadele pe care vrea sa le povesteasca: "Ajunsa în Metopolis, Iapa-Rosie cade în mâinile barcagiilor, începe sa poarte cutit, apoi fuge înspre Marmatia vreme de aproape opt ani de zile si nu mai da niciun semn."[51]
Dar cel mai mult îi plac Milionarului digresiunile pentru ca aici îsi poate arata cel mai bine simtul ironic: "Dar pâna la aceasta poveste, înca putin despre felul aparte al cailor dicomesieni."[52], "Când Iapa-Rosie era de 15-16 ani si a încaltat pentru întâie oara gehetele rosii ca sa treaca fluviul pe gheata spre câmpul de alergari ale dicomesienilor, ca s-o vada, s-o aleaga si s-o rapeasca primul barbat, Constantin Pierdutul avea cam vârsta ei" . Aceasta digresiune îi permite naratorului sa introduca întreaga poveste a lui Constantin Pierdutul.
Am mai semnalat pâna acum faptul ca Milionarul, pentru a-si crea o aura de obiectivitate, noteaza de fiecare data când utilizeaza cuvintele altui personaj. Acest fapt este marcat si grafic prin caractere italice si este un alt pretext de ironie. Când generalul Marosin îi povesteste negotul cu ani al mamei Fibulei, pentru ca aceasta folosea un limbaj mai colorat, generalul cheama un plutonier sa povesteasca, iar Milionarul noteaza malitios ca un general nu poate utiliza asemenea cuvinte.
Trecerea de la un episod la altul se face usor prin digresiuni sau pur si simplu prin oprirea firului narativ anterior si continuarea cu un altul, nou.
Cartea abunda de naturalete, de fraze frumos si armonios construite. Lumea orasului Metopolis pare foarte vie cititorului, iar lectura se arata de multe ori captivanta. Nu doar destinele personajelor au un carater circular ci si forma scrierii care se întoarce mereu, reflexiv asupra propriei naturi: " Cartea Milionarului face deopotriva dovada necesitatii inventiei romanesti si dovada sterilitatii ei; nu numai se slujeste de "ceata" care întoarce o lume moderna în indeterminarea vremurilor mitice, dar se slujeste constient, ca un tehnician de platou cinematografic de reflectoarele lui, ceea ce echivaleaza cu risipirea mirajului. Pe scurt, mitificarea recurge la lumina cruda a ironiei: rezultatul este o utopie burlesca (desi nu satirica si deloc argheziana), un basm parodic si în definitiv un roman comic."[54]
Cartea de la Metopolis - este construita, de asemeni, dupa o reteta a scrierii în filigran, caci se comenteaza în timp ce se scrie. Prozatorul, joaca dublu ca si Filip Lascareanu, încercând si reusind pâna la un punct sa ne dirijeze si sa ne programeze lectura. Fiindca, în ultima instanta, interpretarea fictivizata a lui Marosin citeste si interpreteaza cartea sa, o citeste dupa modelul bizantin, scotându-i la vedere dedesubturile. Fictiunea lui Banulescu ascunde un sens ce trebuie descoperit. Fabula ascunde si ea o axioma despre creatie, învatându-ne cum se planuieste, cum se face si cum se citeste literatura. Cartea de la Metopolis -este deci, într- una dintre laturile sale fundamentale, un meta-roman. În totalitatea ei cartea lui stefan Banulescu reprezinta o eterna reîntoarcere la aceeasi lume proprie autorului: autorul este creator al unei singure Lumi, si, în acelasi timp, autor al unei singure Carti- romanul în santier perpetuu. Metopolisul nu este un spatiu nici fantastic, nici mitologic, nici miraculos, lumea sa e mai curând inefabila si examineaza, dupa cum precizeaza tot autorul, partea nevazuta a lucrurilor întâmplate.
Scriitorul afirma: "pacatul meu este ca nu stiu sa povestesc lucruri exacte, raportate strict la metru patrat, nu ma atrage decât partea nevazuta a lucrurilor întâmplate si pe acestea pornesc mereu sa le spun pe scurt si, daca par banale, vina nu poate fi decât a mea, fiindca altfel, eu le-am socotit hotarâtoare din moment ce mi-au ramas în minte si continui sa îndraznesc sa le spun si altora. Îti închipui, deci, daca îmi place partea neobservata a lucrurilor adevarate, cât de mult ma uimesc povestile inventate care cred ca cer enorm de multa munca si cât respect am pentru aceia care poseda un asemenea dar, atât de putin întâlnit pe lume! "[55]
Romanul nu poate fi povestit, ci doar demontat în articulatiile sale complicate, fiind mult mai important prin ceea ce se arata, decât prin ce se relateaza în el. Întâmplarile nu sunt întâmplari propiu-zise, ele sunt mai mult legende de personaje care încep într-un punct si se sfârsesc în cu totul altul. Asa cum am aratat, naratorul Milionar are placerea digresiunii, a lansarii de piste false, a întreruperii cronologiei narativitatii, toate supuse placerii legendei. Ironia se amesteca cu legenda si dau împreuna nota cea mai originala a romanului: "Metopoliseinii au un gust ascutit pentru legende, fac rapid legende chiar din întâmplari recente, cu atât mai mult din cele vechi si foarte vechi, sacrificând nu numai datele stricte ale realitatii ci si esente. În definitiv, fiecare metopolisian are viata lui, asupra ei lucreaza cu grija, cât priveste felul cum el vede existenta si povestile celorlalti, acolo el îsi permite sa procedeze sumar si cu mijloacele fixe de tipar al legendelor."[56]
Povestile pe care le aduna Milionarul si pe care ni le expune cu abilitate naratologica sunt asadar legendele personajelor implicate, legende asumate atât de acestea cât si de celalalte personaje.
VI. Concluzii: locul Cartii Milionarului în corinticul românesc
Critica a vorbit despre un realism magic al operei lui Banulescu, asemanator celui lui Gabriel Garcia Marquez, scriitor care construieste în romanul sau, Un veac de singuratate o lume aflata si ea sub semnul prabusirii. Acest roman este alcatuit din povestea unei întregi generatii care, ca majoritetea personajelor lui Banulescu, are si ea un traseu circular: personajele se întorc mereu la locurile natale. Alaturi de acest model s-a mai vorbit de modelul faulknerian: "Ca si Faulkner, stefan Banulescu pretinde propriile titluri de propietatea imaginara asupra unei lumi crepusculare si închise în cercul puterii lui magice." "stefan Banulescu a avut la îndemâna exemplul lui Faulkner, creatorul tinutului Yoknapatawpha, dar tonul egal al relatarii, aerul firesc cu care sunt descrise evenimentele însolite si personajele imposibile trimit cu gândul mai degraba la Swift si Gogol."
În momentul în care a aparut, romanul a facut, în literatura româna, nota discordanta fata de romanele "obsedantului deceniu". Realismul acestora este înlocuit de autorul Cartii Milionarului cu candoarea realismului magic. În perioada respectiva, romanul a fost citit si în cheie politica: "Cartea pare, la prima vedere, o parabola si la vremea aparitiei ei a fost citita si printre rânduri (maladie a receptarii curenta în comunism), ca o compunere aluziva, care se foloseste de oameni si locuri dintr-un timp neprecizat si un tarâm incert. În realitate, însa, sfortarea prozatorului e îndreptata exclusiv si coplesitor spre omogenizarea lumii închipuite de el si care e alcatuita din orasele Metopolis si Dicomesia"[59].
Romanul apare la sfârsitul deceniului sapte, când genul romanesc îsi atinsese deja perioada de glorie si începea în literatura o perioada a prozei scurte ( în curând avea sa debuteze Generatia '80).
Analiza contextului aparitiei Cartii Milionarului subliniaza unicitatea acestuia: în acea perioada prozatorii de marca erau Breban, Buzura, Marin Preda. În romanele lor acestia încercau, de multe ori, sa tina locul Istorie cenzurate. Romanul obsedantului deceniu, caruia i se alatura literatura "sopârlelor" sunt opere conotate politic. Desi ele nu zugravesc o doctrina, încearca sa se sustraga cenzurii, sa o pacaleasca, sa dezvaluie macar o mica parte din adevarul care era interzis. Romanul lui Banulescu opereaza o transfigurare a realului poate si din dorinta de a se sustrage unei realitati sumbre. Astazi, orice opera scrisa în acea perioada este supusa unei analize cu doua perspective: romanele perioadei comuniste fie servesc regimul, fie încearca sa se sustraga acestuia. Lumea romanului lui Banulescu poate fi o lume care a fost scrisa ca alternativa a unei lumi în care povestea era interzisa: "În ansamblu, însa, se poate spune ca st. Banulescu se numara printre acei putini, foarte putini prozatori români care au izbutit sa plasmuiasca o lume, contrazicând teza incapacitatii fictionale a scriitorilor nostri."[60]
În capitolul dedicat Cartii Milionarului din lucrarea deja mentionata, Arca lui Noe, criticul Nicolae Manolescu analizeaza romanul împreuna cu romanul Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu. Romane corintice prin plasmuirea unei realitati de mit si prin puternicul caracter livresc de metaroman, pe cele doua romane le mai apropie un amanunt: spun povestea unei feminitati incaltate cu ghete/conduri rosii. Maria si Iapa-Rosie sunt protagonistele feminine ale basmului. Cartea lui Sadoveanu este scrisa într-un registru înalt, în care comicul si ironia nu se arata decât rareori. Romanul lui se situeaza la polul opus, într-un registru al comicului si al parodicului. Împarateasa Maria este înlocuita de patroana unei bodegi, fastul primului roman este ocupat aici de un altfel de fast, un fast care vrea sa fie mai mult o copie a celui dintâi.
Iapa-Rosie este poate personajul cel mai reprezentativ al romanului. Debordând de feminitate aceasta faptura venita de nicaieri, este caracterizata cel mai bine de urmatoarele vorbe ale Milionarului: "sânge de doamna si minte de diavol"[61]. Ramâne în memoria cititorului prin parul foarte rosu si picioarele foarte lungi si prin întreg misterul care o înconjoara. Este o eroina care descinde pe linia Penei Corcodusa, linia feminitatii tulburatoare, dar care reuseste sa se descurce singura si ajunge sa fie în finalul romanului o adevarta business-woman.
Un alt roman corintic, Buna Vestire a lui Nicolae Breban ne-o prezinta pe Lelia ca protagonista si femeia mult dorita de Grobei, eroul romanului. Acest personaj vrea sa reprezinte feminitatea totala si sa simbolizeze imaginea femeii mereu dorite de barbati. La fel ca Iapa-Rosie este înalta, cu picioarele lungi si atrage atentia prin frumusetea parului. În totalitatea lor, romanele corintice prezinta mai multe eroine feminine decât întâlnim în romanele dorice sau ionice care sa ramâna întiparite prin forta lor memoriei oricarui cititor.
Iapa-Rosie poate fi considerata un simbol al orasului Metopolis: culoarea parului ei este aceeasi cu marmura care sta la baza orasului: marmura rosie si Iapa-Rosie, doua simboluri ale lumii lui Banulescu.
Ca nota distinctiva, romanul lui Banulescu ofera o mostra de oralitate prin utilizarea unor versuri de cântece populare si a unor proverbe. Utilizarea este subsumata aceleiasi intentii parodice. Andrei Mortu, haiducul dicomesian este o parodie a "haiducului" prin intermediul caruia ni se ofera o "mostra de balada floclorica": "Pana a-l duce-n închisori/ A murit de patru ori./ Când la-u prins a cincea oara,/ Nu voia Andrei sa moara./ Era alb, albit si-n gene/ Avea barba si-nsprâncene,/ N-avea mâini bune s-apuce/ Picioare-ncotro se duce/ Numai ochii priveau dulce./ si l-au prins a cincea oara,/ Nu voia Andrei sa moara,/ Dar l-au luat si l-au luat/ si nu s-a mai aratat." Punctul maxim al parodiei vine în fraza urmatoare versurilor: "Andrei Mortu moare definitiv în drum spre ocna. Cântecele despre vitejia lui si le facea singur."[62]
Proverbele si zicatorile prezente în text au acelasi rol pe care îl au toate elementele oralitatii: acela de a dinamiza cursul scriiturii. Acest scop se împleteste cu dorinta de parodiere a felului în care gândesc dicomesienii: "Nu-ti bate calul inainte de a-ti bate copii si nevasta./ Decât sa-ti moara calul mai bine sa-ti arda grajdul/ Dar,/ Calul fara grajd, ca omul fara dinti./ Nevasta te poate lasa în drum, calul te duce mai departe./ Însa,/ Cu un cal bun îmblânzesti o femeie rea./ Cu o nevasta buna nu dregi un cal stricat." În roman este prezenta oralitatea, acea oralitate pe care o mai întâlnim si la alti prozatori ai Câmpiei Dunarii, de exemplu, la Marin Preda.
Romanul are o capacitate extraordinara de mimetism al limbajelor, de aceea prezenta elementelor de oralitate nu trebuie sa surprinda.
În lucrarea mentionata, dedicata literaturii române sub comunism, criticul Eugen Negrici aseaza romanul lui stefan Banulescu în categoria "Transfigurari ale realului" ca "Plasmuire de tarâmuri insolite" alaturi de Dumitru Radu Popescu si George Balaita cu romanul Lumea în doua zile.
Romanul lui Banulescu îsi asigura, prin unicitatea lumii construite un rol bine conturat în literatura româna, iar autorul sau un rol de prim rang în rândul prozatorilor.
Romanul Cartea Milionarului de stefan Banulescu poate fi considerat o aparitie singulara în literatura româna. Am încercat sa analizam acest roman din perspectiva conceptului de roman corintic asa cum este el expus de criticul Nicolae Manolescu.
Corinticul înfatiseaza în primul rând o vârsta a ironiei. Romanul lui Banulescu abunda în realizari ironice: lumea prezentata este ironizata subtil prin comentariile malitioase ale Milionarului. Mai mult, modelul lumii propuse este unul "pe dos", adica unul parodic. De la timp si dragoste pâna la proverbe si ticuri verbale nimic nu se sustrage efectelor ironiei. Prin ea, limitele umane sunt acceptate si tratate cu umor. Se renunta la un registru grav si înalt pentru unul comun, accesibil dar în acelasi tip frumos prin simplitatea sa. Personajele sunt "eroi" numai în lumea lor: generali fara sa fi facut stagiul militar, regi si împarati fara regat, "împaratese de purpura" ce domnesc peste un singur supus, savanti de renume international despre care nu se mai stie daca mai traiesc sau nu. Nu sunt în niciun caz tipuri, intelectuali sau constiinte problematizatoare: sunt plasmuirile unei lumi care-si are farmecul tocmai în totala sa gratuitate.
Lumea Metopolisului este o lume în care relatia cauza efect este abolita. Subiectul principal al romanului este colportarea de vesti de la si despre un individ la celalalt: joc al numelor si al poreclelor. Lucrurile par de multe ori, inutile si absurde, ca sa subliniem o alta trasatura a romanului corintic.
Transcendenta este goala: naratorul nu mai mânuieste destine ci marionete. Romanele corintice sunt de cele mai multe ori meta romane. Cartea Milionarului nu face exceptie: o lume care se comenteaza pe parcurs ce se scrie. Naratorul este milionar în personaje si povesti. Suntem treptat, ca cititori, din ce în ce mai constienti de rolul pe care-l are acesta în scrierea romanului. Naratiunea este ambigua si îmbraca forma unei parabole sau a unui mit. Am dezvoltat si analizat aceste trasaturi pentru a argumenta caracterul corintic al romanului.
Alegerea acestui roman a fost si o chestiune de gust: lumea lui Banulescu atrage, captiveaza. Prima întrebare la care vrei sa-ti raspunzi ca cititor este legata de timpul acestei lumi. Ce timp traieste cetatea Metopolisului, cât este el de mitic, de contemporan sau cât de mult poate fi el schimbat si contorsionat. Lumea Metopolisului pare ca nu vrea sa-si depaseasca propriul timp, de aici perceptia de mit, de arhaic. E o iluzie, o nostalgie, nu neaparat o cautare a timpului pierdut, cât o creare a acestuia.
În finalul romanului, Generalu Marosin, înfrânt în batalia sa cu Timpul, ne marturiseste: "Judecam mereu un om printr-un timp al sau ramas în urma. si judecându-l astfel, marturisim fara sa vrem o neputinta proprie a noastra de a misca timpurile diferite ale oamenilor în sensurile atât de diferite în care ele se misca. Ar fi enorm sa prinzi si sa lucrezi macar mental cu aceste miscari ale timpului, necum sa participi si sa-ti împletesti farâma ta de viata cu ele."[63]
Fiecare om are un timp al sau, la fel cum are fiecare opera de arta sau fiecare perioada istorica. Milionar este acela care reuseste sa cunoasca cât mai multe timpuri. Milionarul Metopolisului stie care este singurul lucru care se poate opune Timpului: Cartea si Cuvântul scris. De aceea el spune povestile oamenilor locului pentru a reactualiza o functie magica si arhaica. Trecerea timpului si a vietii nu poate fi oprita, dar poate fi compensata prin intensitate: "Nimeni nu mai traieste azi cât a trait Noe, chiar daca supravietuieste mai bine decât el nu unui singur potop, ci unui plural de potopuri. Compensatia n-ar mai fi decât de intensitate."[64]
Lumea Metopolisului pare ca îsi traieste sfârsitul. Dar asa cum afirma tot Generalul Marosin înfrânt în bataliile sale cu viata, sfârsiturile nu sunt implacabile, pentru ca orice sfârsit este urmat de un alt început. Lumea care se sfârseste în Cartea Metopolisului începe sa traiasca mai departe în lumea fiecarui cititor. Misiunea Cartii este astfel îndeplinita.
Bibliografie:
|
