DISCIPLINA: Autori fundamentali. I. L. Caragiale
Anul II, sem. II
TITULARUL DISCIPLINEI:
Introducere. Poetica generala a operei
Pentru I. L. Caragiale scrisul a fost o activitate polimorfa, care l-a solicitat si de care s-a lasat solicitat īn cele mai neasteptate moduri, de la atractia aproape fanatica la detasarea totala. Diversitatea deconcertanta a optiunilor 121e413b stilistice si discursive, intuitiile de o modernitate frapanta, unele abandonate cu o dezinvoltura suverana, nu puteau sa genereze decāt multiple conflicte interpretative. Ramān, de aceea, īnca de urmarit multe directii exegetice, īn continuarea unor studii de referinta semnate, īntre altii, de Paaul Zarifopol, serban Cioculescu, G. Calinescu (Domina bona), Al. Calinescu, Florin Manolescu, Alexandru George.
Īn cazul unui autor precum Caragiale nu se poate sa nu gasim risipiti īn productiunile sale indicatori ai trecerii (sau mai corect: ai petrecerii) dinspre inform spre formal, de la materie (materia mundi) la materia superior organizata care este Textul. Un astfel de demers se poate organiza īn functie de cele doua mari coordonate care "regleaza" opera lui Caragiale. Prima solicita investigarea unora dintre traseele multiple si sinuoase ale gāndirii practice a lui I. L. Caragiale. Cercetarea aceasta este una pe verticala, urmarind cum haosul "originar" prinde contur si, dupa aceea, apar insulite, insule, mai tārziu arhipeleaguri, continente. Pot fi urmari modurile īn care scrisul caragialian devine, se cauta si se regaseste, cum se stabilesc diverse complicitati (sau adversitati) poietice si cum au fost puse īn miscare angrenajele de inventie si consolidare a unor trepte (paliere) de semnificatie cu grad divers de complexitate.
A doua coordonata, avānd-o īn memorie activa pe prima si exploatānd-o la maximum "cartografiaza" extensia arealului caragialian, īncearca sa prizeze tipurile de insertie īn real si de "excavare" a lui, actioneaza pe orizontala si solicita registrele analitice ale sintagmaticului. Conlucrarea celor doua poate sa releve inclusiv existenta si tipologia spatiilor albe interpersonale, incongruentele, practic īntreaga spectrologie a lui dis (dispute, disparitati, discontinuitati etc. etc.) care genereaza acele retele conflictuale mai mult sau mai putin "simpatice" si care sunt īn fond esenta lumii/lumilor caragialiene. (Toate citatele care urmeaza, cu exceptia referintelor critice, sunt extrase din volumele seriei de Opere, vol. 1-4, ESPLA, 1959-1965, fiind marcate prin numarul volumului urmat de cel al paginii, din vol. Scrisori si acte, prin utilizarea siglei S, urmata de numarul paginii si din vol. Nimic fara Dumnezeu, Editura Anastasia, 1997 - sigla N, urmata de numarul paginii).
Īn Pareri libere, I. L. Caragiale scria: "Īnvārteste-ti dar condeiul de zece ori īn cerneala pāna sa scrii un cuvānt, si, dupa ce l-ai scris, gāndeste-te de o suta de ori daca nu trebuie sters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei. Oricānd īti va clipi prin minte ceva care ti-a īncarcat sufletul, ori īnveselindu-l cu prisos, sau māhnindu-l peste masura, stinge repede scānteia care-ti poate aprinde foc īn cap. sterge cuminte sirurile ce simti bine c-ar placea la foarte multa lume, ofensānd pe acei cātiva mai puternici decāt aceasta, si īnlocuieste-le cu cea mai salcie platitudine, si fereste-te chiar atunci sa nu cumva s-aluneci afara din tonul amabil al sfintei banalitati." (4, 425). Sunt cāteva (auto)adresari care pot sugera numai unele dintre mutatiile de conceptie si de "manipulare" a literaturii pe care le-a produs I. L. Cargiale. Interesul sau pentru elemente de poetica "aristoteliciana" (opuse unora "platoniciene", respectiv imediat anterioare, adica "romantice") este evident īn aceste luari de pozitie, care insista asupra premeditarii, luarii īn posesie orgolioase a "materialelor" care i se ofera, fara pretentii "elitiste", īnsa cu respectarea unor coduri autoimpuse. Siguranta si relaxarea tonului pe care īl utilizau naratorii īn proze, subtila "disolutie" a schemelor compozitionale īn teatru (mai ales īn D-ale carnavalului) sunt reflexele cele mai vizibile ale acestei noutati programate, daca nu chiar fortate.
"Cumintenia" lui Caragiale a īnsemnat apropiere de real, īntelegere a "nimicurilor", a aparentelor si multiplicitatilor īnconjuratoare: "Eu nu ma pot gāndi sus cānd umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viata banala a mea, a noastra a tuturor romānilor, iata ce ma intereseaza, iata ce-mi atrage irezistibil atentia.
Ferice de cei ce pot sa gāndeasca sus, nesimtind pe ce calca jos! Ferice de ei! Groase talpi trebuie sa aiba! Mie mi-e capul gros. Imposibil sa ma uit acolo unde-mi arata cu degetul criticii nostri. Aplec ochii īn jos, la cojile de nuci care ma īnteapa, ma taie, ma sāngera - si iata dar obiectul criticei mele, fiindca si eu sunt romān care ma respect, adica fiindca si eu am dreptul, pot zice chiar datoria, sa fac critica." (N, 27). Un principiu al adecvarii (asupra caruia insista īn cāteva feluri īn fragmentul citat mai sus:direct, patetic, ironic, "literar") domina atāt intentional (poietic), dar si structural Summa textualitatii caragialiene. Un principiu implicīnd, printre altele, nenumarate unghiuri de "atac" al fenomenelor supuse "literarizarii" (gradelor succesive de literarizare), trecerea cu rapiditate de la un compartiment al realului la altul, poate chiar opus, multitudine de strategii constructive si stilistice. Fiecare dintre marile sale optiuni (dramaturgie, proza nuvelistica, proza scurta, corespondenta) īsi gaseste justificarea din aceasta perspectiva, dar - de asemenea - se subsumeaza unei unitati de fond, unui dinamism originar: "De aceea, se poate afirma ca textele lui Caragiale sunt profund marcate de o dorinta (s. a.) transportata din realitate, īn literatura, si ca peste utopia unei lumi egale si cu adevarat democrate, la care orice om viseaza īn secret, scriitorul a suprapus realitatea extraordinara a operei sale. Prin literatura pe care a scris-o, Caragiale reuseste ceea ce nimeni n-a izbutit īn viata cu adevarat: sa anuleze ierarhiile, sa le compromita si sa impuna normelor adverse, pacea aproape absoluta a unor texte pentru toti." (Florin Manolescu). Aceasta nu īnseamna īnsa ca autorul nu a avut anumite reguli ale scriiturii proprii, pe care a stiut sa le transforme īn reguli de functionare a textelor. A "decupa" realul, a selecta "felii" de viata, a achizitiona idiolecte nu īnsemna automat a le transfera īn mod brut (lingvistic), un rol decisiv revenind, de altfel, selectiei īnsesi. Īn unele cazuri se putea mentine la stadiul de pur "arbitrar", īn altele trebuia supusa unor "tratamente" diferite, inclusiv de natura genologica. "Periscoparea" realului era favorizata de marea disponibilitate a lui Caragiale pentru ludicul formal, ceea ce determina situari constant-favorizante ale observatiei.
paysage, de natura moarta, si destul liric. Eu (nu ca vreau sa va contrazic sistematic) cred ca n-oi fi avānd, din toate astea, prea, foarte mult sau mult, dar cred ca am destul; si mai cred ca, peste destul, īn arta, nu mai trebuie de loc. (s.a., n. m., I. B.). Pitorescul naturii īnsufletite si moarte, precum si liirca, ele īn de ele, asa cel putin socotesc eu, fac obiectul altor arte decāt arta povestirii; si, astfel, eu le cred numai niste ajutoare ale acesteia, al carei obiect este cel mai interesant fenomen quant ą nous: īmprejurarile izvorāte din felulparticular al atātor suflete si minti, asemenatoatre, īn general, cu ale noastre." (S, 67). Ceea ce se remarca aici este abilitatea (de poetician versat!) a distinctiei pe o face Caragiale īntre "arta povestirii" si "alte arte". O astfel de dihotomie ar putea parea prea excesiva la un spirit īn general tolerant teoretic, īnsa precizarea este de maxima importanta pentru īntelegerea traiectelor discursive, a potentialului literaturizant caragialian. Nu se putea ca hātrul autor sa nu anexeze cumva respectivele tehnici propriei "directii", caci mecanismele mixarii nu īi erau deloc straine.
Pentru poietica lui I. L. Caragiale cel putin la fel de importante sunt si urmatoarele consideratii desprinse din aceeasi scrisoare: "Cum am zice, īn limbaj de cizmarie, cusatura pingelii nu se vede usor , daca nu e facuta cu ata alba. De, dragii mei, eu sunt cārpaci batrān; eu cos de dragul pingelii, nu al cusaturii. Daca va place, īmi pare foarte bine, fiindca tiu la cinstea mestereasca; daca nu. mergeti si voi la alti mesteri mai buni, sa va-ncalte - ca, slava Domnului! sunt destui - suparare nu-ncape. Am si eu cātiva musterii ai mei cari n-or sa ma lase." (S, 67-68). A avea o reprezentare a īntregului, chiar daca este "peticit", a fost pentru Caragiale o necesitate, care justifica atāt multiplicarea curentilor verticalizanti ai scrisului sau, dar si organizarea, controlul lor īn functie de cāteva "centre de comanda", modalitati ale "autoformativitatii" extrem de bine puse la punct.
|
