DISCIPLINA: Autori fundamentali. I. L. Caragiale
Anul II, sem. II
TITULARUL DISCIPLINEI:
Introducere. Poetica generala a operei
Pentru I. L. Caragiale scrisul a fost o activitate polimorfa, care l-a solicitat si de care s-a lasat solicitat în cele mai neasteptate moduri, de la atractia aproape fanatica la detasarea totala. Diversitatea deconcertanta a optiunilor 121e413b stilistice si discursive, intuitiile de o modernitate frapanta, unele abandonate cu o dezinvoltura suverana, nu puteau sa genereze decât multiple conflicte interpretative. Ramân, de aceea, înca de urmarit multe directii exegetice, în continuarea unor studii de referinta semnate, între altii, de Paaul Zarifopol, serban Cioculescu, G. Calinescu (Domina bona), Al. Calinescu, Florin Manolescu, Alexandru George.
În cazul unui autor precum Caragiale nu se poate sa nu gasim risipiti în productiunile sale indicatori ai trecerii (sau mai corect: ai petrecerii) dinspre inform spre formal, de la materie (materia mundi) la materia superior organizata care este Textul. Un astfel de demers se poate organiza în functie de cele doua mari coordonate care "regleaza" opera lui Caragiale. Prima solicita investigarea unora dintre traseele multiple si sinuoase ale gândirii practice a lui I. L. Caragiale. Cercetarea aceasta este una pe verticala, urmarind cum haosul "originar" prinde contur si, dupa aceea, apar insulite, insule, mai târziu arhipeleaguri, continente. Pot fi urmari modurile în care scrisul caragialian devine, se cauta si se regaseste, cum se stabilesc diverse complicitati (sau adversitati) poietice si cum au fost puse în miscare angrenajele de inventie si consolidare a unor trepte (paliere) de semnificatie cu grad divers de complexitate.
A doua coordonata, având-o în memorie activa pe prima si exploatând-o la maximum "cartografiaza" extensia arealului caragialian, încearca sa prizeze tipurile de insertie în real si de "excavare" a lui, actioneaza pe orizontala si solicita registrele analitice ale sintagmaticului. Conlucrarea celor doua poate sa releve inclusiv existenta si tipologia spatiilor albe interpersonale, incongruentele, practic întreaga spectrologie a lui dis (dispute, disparitati, discontinuitati etc. etc.) care genereaza acele retele conflictuale mai mult sau mai putin "simpatice" si care sunt în fond esenta lumii/lumilor caragialiene. (Toate citatele care urmeaza, cu exceptia referintelor critice, sunt extrase din volumele seriei de Opere, vol. 1-4, ESPLA, 1959-1965, fiind marcate prin numarul volumului urmat de cel al paginii, din vol. Scrisori si acte, prin utilizarea siglei S, urmata de numarul paginii si din vol. Nimic fara Dumnezeu, Editura Anastasia, 1997 - sigla N, urmata de numarul paginii).
În Pareri libere, I. L. Caragiale scria: "Învârteste-ti dar condeiul de zece ori în cerneala pâna sa scrii un cuvânt, si, dupa ce l-ai scris, gândeste-te de o suta de ori daca nu trebuie sters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei. Oricând îti va clipi prin minte ceva care ti-a încarcat sufletul, ori înveselindu-l cu prisos, sau mâhnindu-l peste masura, stinge repede scânteia care-ti poate aprinde foc în cap. sterge cuminte sirurile ce simti bine c-ar placea la foarte multa lume, ofensând pe acei câtiva mai puternici decât aceasta, si înlocuieste-le cu cea mai salcie platitudine, si fereste-te chiar atunci sa nu cumva s-aluneci afara din tonul amabil al sfintei banalitati." (4, 425). Sunt câteva (auto)adresari care pot sugera numai unele dintre mutatiile de conceptie si de "manipulare" a literaturii pe care le-a produs I. L. Cargiale. Interesul sau pentru elemente de poetica "aristoteliciana" (opuse unora "platoniciene", respectiv imediat anterioare, adica "romantice") este evident în aceste luari de pozitie, care insista asupra premeditarii, luarii în posesie orgolioase a "materialelor" care i se ofera, fara pretentii "elitiste", însa cu respectarea unor coduri autoimpuse. Siguranta si relaxarea tonului pe care îl utilizau naratorii în proze, subtila "disolutie" a schemelor compozitionale în teatru (mai ales în D-ale carnavalului) sunt reflexele cele mai vizibile ale acestei noutati programate, daca nu chiar fortate.
"Cumintenia" lui Caragiale a însemnat apropiere de real, întelegere a "nimicurilor", a aparentelor si multiplicitatilor înconjuratoare: "Eu nu ma pot gândi sus când umblu cu picioarele goale pe coji de nuci. Viata banala a mea, a noastra a tuturor românilor, iata ce ma intereseaza, iata ce-mi atrage irezistibil atentia.
Ferice de cei ce pot sa gândeasca sus, nesimtind pe ce calca jos! Ferice de ei! Groase talpi trebuie sa aiba! Mie mi-e capul gros. Imposibil sa ma uit acolo unde-mi arata cu degetul criticii nostri. Aplec ochii în jos, la cojile de nuci care ma înteapa, ma taie, ma sângera - si iata dar obiectul criticei mele, fiindca si eu sunt român care ma respect, adica fiindca si eu am dreptul, pot zice chiar datoria, sa fac critica." (N, 27). Un principiu al adecvarii (asupra caruia insista în câteva feluri în fragmentul citat mai sus:direct, patetic, ironic, "literar") domina atât intentional (poietic), dar si structural Summa textualitatii caragialiene. Un principiu implicînd, printre altele, nenumarate unghiuri de "atac" al fenomenelor supuse "literarizarii" (gradelor succesive de literarizare), trecerea cu rapiditate de la un compartiment al realului la altul, poate chiar opus, multitudine de strategii constructive si stilistice. Fiecare dintre marile sale optiuni (dramaturgie, proza nuvelistica, proza scurta, corespondenta) îsi gaseste justificarea din aceasta perspectiva, dar - de asemenea - se subsumeaza unei unitati de fond, unui dinamism originar: "De aceea, se poate afirma ca textele lui Caragiale sunt profund marcate de o dorinta (s. a.) transportata din realitate, în literatura, si ca peste utopia unei lumi egale si cu adevarat democrate, la care orice om viseaza în secret, scriitorul a suprapus realitatea extraordinara a operei sale. Prin literatura pe care a scris-o, Caragiale reuseste ceea ce nimeni n-a izbutit în viata cu adevarat: sa anuleze ierarhiile, sa le compromita si sa impuna normelor adverse, pacea aproape absoluta a unor texte pentru toti." (Florin Manolescu). Aceasta nu înseamna însa ca autorul nu a avut anumite reguli ale scriiturii proprii, pe care a stiut sa le transforme în reguli de functionare a textelor. A "decupa" realul, a selecta "felii" de viata, a achizitiona idiolecte nu însemna automat a le transfera în mod brut (lingvistic), un rol decisiv revenind, de altfel, selectiei însesi. În unele cazuri se putea mentine la stadiul de pur "arbitrar", în altele trebuia supusa unor "tratamente" diferite, inclusiv de natura genologica. "Periscoparea" realului era favorizata de marea disponibilitate a lui Caragiale pentru ludicul formal, ceea ce determina situari constant-favorizante ale observatiei.
paysage, de natura moarta, si destul liric. Eu (nu ca vreau sa va contrazic sistematic) cred ca n-oi fi având, din toate astea, prea, foarte mult sau mult, dar cred ca am destul; si mai cred ca, peste destul, în arta, nu mai trebuie de loc. (s.a., n. m., I. B.). Pitorescul naturii însufletite si moarte, precum si liirca, ele în de ele, asa cel putin socotesc eu, fac obiectul altor arte decât arta povestirii; si, astfel, eu le cred numai niste ajutoare ale acesteia, al carei obiect este cel mai interesant fenomen quant à nous: împrejurarile izvorâte din felulparticular al atâtor suflete si minti, asemenatoatre, în general, cu ale noastre." (S, 67). Ceea ce se remarca aici este abilitatea (de poetician versat!) a distinctiei pe o face Caragiale între "arta povestirii" si "alte arte". O astfel de dihotomie ar putea parea prea excesiva la un spirit în general tolerant teoretic, însa precizarea este de maxima importanta pentru întelegerea traiectelor discursive, a potentialului literaturizant caragialian. Nu se putea ca hâtrul autor sa nu anexeze cumva respectivele tehnici propriei "directii", caci mecanismele mixarii nu îi erau deloc straine.
Pentru poietica lui I. L. Caragiale cel putin la fel de importante sunt si urmatoarele consideratii desprinse din aceeasi scrisoare: "Cum am zice, în limbaj de cizmarie, cusatura pingelii nu se vede usor , daca nu e facuta cu ata alba. De, dragii mei, eu sunt cârpaci batrân; eu cos de dragul pingelii, nu al cusaturii. Daca va place, îmi pare foarte bine, fiindca tiu la cinstea mestereasca; daca nu. mergeti si voi la alti mesteri mai buni, sa va-ncalte - ca, slava Domnului! sunt destui - suparare nu-ncape. Am si eu câtiva musterii ai mei cari n-or sa ma lase." (S, 67-68). A avea o reprezentare a întregului, chiar daca este "peticit", a fost pentru Caragiale o necesitate, care justifica atât multiplicarea curentilor verticalizanti ai scrisului sau, dar si organizarea, controlul lor în functie de câteva "centre de comanda", modalitati ale "autoformativitatii" extrem de bine puse la punct.
|
