Avangardismul

Perspectiva hermeneutica. Sugestiile si interpretarile unui paradox.

Dificultati teoretice si istorice ale definirii avangardei

Ereditate terminologica, evolutie semantica

Fara exceptie, studiile consacrate avangardei subliniaza dificultatile definirii si descrierii ei tipologice indatorate, in esenta, catorva aspecte:

(A. Marino, Dictionar de idei literare), I, Editura Eminescu, Bucuresti, 1073, p.201.

caracterul eterogen rezultat din numarul mare de miscari (-isme) de avangarda, adeseori contradictorii intre ele, cu istorie, programe si accente contextuale diferentiate (dadaism, futurism, expresionism, suprarealism etc.). De asemenea, se poate vorbi de eterogenitate si din perspectiva sferei foarte largi in care se manifesta fenomenul (muzica, arte plastice, literatura).

aparitia, expansiunea si regresiunea, intermitentele sunt proprii fiecareia dintre formele (miscarile) avangardei. Acestui prim nivel de individualizare ii urmeaza un al doilea, in care isi spun cuvantul spatiul de manifestare (continental, national) si domeniul de expresie.

relativitatea sugerata de insusi nucleul semantic al termenului care, pe de o parte, este aplicabil si altor domenii (social, politic etc.) in afara celui artistic, iar, pe de alta parte, in sfera artisticului are un coeficient de generalitate aplicabil oricarei atitudini sau formule noi, in raport de cea care a precedat-o: un sens etern (G. Uscatescu, Ontologia culturii).

Originea termenului apartine domeniului militar: "Avangarda este o mica trupa de «soc», o unitate de commando, de mare initiativa, curaj si energie, care se strecoara spre liniile inamicului, infruntand multe riscuri si obstacole, pentru a deschide drum armatei in inaintare." (A. Marino, Dictionar de idei literare)

In evolutia semantica a conceptului, care denumeste miscarea de avangarda, se pastreaza din notiunea originara cateva constante:

caracterul anticipator, precursor;

atitudinea militanta;

ofensivitatea, opozitia.

2.2. Disocieri sub unghiul istoricitatii. Sens istoric/sens etern. Avangardism/curent, scoala. Avangarda,e / modernitate - modernism.

2.3. Fatetele unui sens unitar.

Intr-o cunoscuta lucrare asupra Avangardei artistice a secolului XX

(prima editie - 1959), autorul ei, Mario de Micheli, cauta validitatea istorica si ereditatea avangardei, dincolo de avatarurile estetismului.

Asertiunea este ca geneza artei moderne si, in cadrul ei, aparitia fenomenului avangardist, trebuie cautate in ansamblul istoriei secolului al XIX-lea; mai exact, in opinia autorului, avangarda se naste ca o ruptura in unitatea (sociala, politica, culturala) a acelui secol.

Argumentata lui Micheli urmareste traseul pe care s-a format o asemenea unitate, al carei punct de plecare il identifica in idealurile de progres si libertate ale revolutiei din 1789. In viziunea sa, dupa o maturizare de cateva decenii, aceste idealuri explodeaza in momentele propice de la 1848, atragand in orbita lor ganditori, artisti, scriitori pentru care, in forme succesive de expresie (romantice, realiste, impresioniste) cuvantul de ordine a devenit realitatea, viata in desfasurarea ei. Implicarea creatorilor (de la Balzac la Baudelaire, de la Courbet si Daumier la impresionisti) subliniaza ideea hegeliana a artistului ca om al timpului sau.

Ultima "pagina glorioasa" a acestei unitati istorice si culturale europene a fost Comuna din Paris (1871), iar semnele unei crize devin vizibile in interiorul tarilor abia iesite din revolutiile pasoptiste. Infrangerea Comunei a insemnat extinderea si adancirea acestei crize si, in final, producerea unei rupturi in vechea unitate, ruptura pe care Micheli o asaza la baza dezamagirii spirituale si intelectuale generale careia i-au urmat protestul si revolta radicalizate prin atitudinea de tip avangardist.

Exemplul emblematic invocat de Micheli este destinul lui Van Gogh, trecerea pictorului de la realism la impresionism si, in final, la expresionismul incandescentelor sale tablouri.

Cum se stie, Primul Razboi Mondial va dinamita spiritele aratand neputinta ratiunii de a se opune dezastrului, de unde inlocuirea ei cu hazardul, aleatoriul, nihilismul total care constituie fundamentele miscarilor avangardiste. Opozitia si revolta radicalizate vor fi extise asupra tuturor aspectelor societatii (burgheze), cu diverse conotatii politice , nu lipsite de alunecari extremiste.

Situarea istorica a inceputurilor fenomenului avangardist, asa cum o sugereaza Mario de Micheli si momentele ei de expansiune de dupa Primul Razboi Mondial, practic, in epoca de afirmare plenara a modernitatii sunt idei, in general, acceptate de cercetarea in domeniu.

Problematica avangardei este insa mult mai complexa.

Ea stimuleaza, in continuare, preocuparea pentru aceasta istoricitate in relatie cu necesare distinctii teoretice care aduc in discutie totodata chestiunea, cea mai controversata inca, aceea a validitatii estetice a avangardei. Tot mai multe lucrari revin la clarificari conceptuale care s-o individualizeze in cuprinsul esteticii generale dar, mai ales, sa o disocieze de ipostazele succesive ale modernitatii, de la simbolism pana la postmodernism si dincolo de el.

In pofida aprofundarilor si nuantarilor, punctele de vedere sunt, in continuare, destul de diverse, interpretabile, lasand deschisa definirea si situarea, unele fata de altele, a conceptelor care intra in zona modernitatii, ea insasi controversata terminologic, ca durata si raportare la fiecare dintre -ismele pe care le-a generat in diverse spatii culturale*.

Cea mai aproape de noi dintre acestea, postmodernismul, potenteaza disputele, largind si mai mult paleta perspectivelor dar, fapt important, indreptand atentia si spre criteriile estetice ale judecatii critice, criterii care fusesera tulburate violent, la putina vreme dupa asezarea lor in matca canonica, modernista, tocmai de catre violenta anticanonica a avangardei.

Se poate spune ca postmodernitatea redeschide mai ales dosarul axiologic al avangardei cautand in spatele negatiei un sens pozitiv al anticanonului pentru a-l recupera (in spiritul sau cumulativ).

In aceasta falie se inscriu tot mai evident cercetarile din ultima perioada, cu precadere cele consacrate unor autori (avangardisti) recunoscuti ca valori de prima marime in propriul patrimoniu cultural sau/si in cel universal. Semnificativ este ca acesti creatori (pictori, poeti, prozatori, dramaturgi) considerati nume emblematice si pentru o estetica specifica avangardei, apartin principalelor ei manifestari (expresionismul, futurismul, cubismul, dadaismul, suprarealismul) din perioadele de afirmare si efervescenta a fenomenului (sfarsitul secolului al XIX-lea, prima jumatate a secolului XX). E vorba de nume precum H. Matisse, Chagalle, Kandinsky, M. Duchamp, Picasso, Brancusi, Marinetti, A. Breton, T.S. Eliot, A. Artaud, Tr. Tzara, E. Ionescu, Urmuz s.a.**

Recursul la nume si miscari din aceeasi perioada creioneaza ipostaza unei avangarde istorice, acreditand tot mai mult ideea ca aceasta poate fi considerata prima dar si ultima cu o identitate de referinta.

*vezi referintele din Bibliografia finala (A. Marino, Matei Calinescu, dan Grigorescu s.a.

**vezi Dan Grigorescu, Dictionarul avangardelor, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003.

Situarea avangardei sub unghiul istoricitatii subliniaza cu mai multa claritate cel putin trei disocieri importante:

a.         Fata de ceea ce s-a numit sensul etern (G. Uscatescu s.a.) al atitudinii avangardiste. Extrapolarea apare pe considerentul ca vocatia noului, caracterul anticipator, chiar si cel iconoclast, sunt trasaturi imanente oricarui act creator autentic, constituind temeiul originalitatii si mobilul evolutiilor aflate in zona esteticului.

Radicalizarea acestor atitudini, proclamarea negatiei goale, a anticanonului ca expresii ale vointei de ruptura integrala, absoluta sunt insa specifice numai avangardei ca fenomen istoricizat, moment limita, de paroxism, dintr-o lunga serie de rebeliuni literare de o intensitate ;i amplitudine foarte variabile". ( A. Marino, Dictionar de idei literare).

b.        O a doua distinctie, sugestiva (in deosebi, tipologic) se refera la conceptul de curent artistic / literar.

Acceptand validitatea istorica a fenomenului avangardist si a miscarilor care il reprezinta, dincolo de eterogenitatea si avatarurile acestora, raman pregnante cateva trasaturi care le confera o unitate (tipologica), diferita insa de cea pe care o avem in vedere in cazul conceptului de curent (artistic/literar). Ne referim la radicalitatea negatiei, absolutizarea anticanonului si a ideii de inovatie ca trasaturi unificatoare, definitorii in esenta pentru diferitele miscari ale avangardei istorice, dincolo de particularitatile uneia sau alteia dintre ele.

Conceptul de curent artistic presupune un ansamblu unitar de convingeri si procedee estetice care exprima tendintele artistice, ideologice, filosofice comune ale unei epoci si totodata aplicarea si ilustrarea in opere concrete, cu teme, structuri compozitionale, stilistice etc. caracteristice tendintelor respective (clasicism, romantism, realism, simbolism etc.). Nu intra in discutie aici diferentele de la un spatiu cultural la altul, originalitatea raportarii creatorilor la diferite curente, interferentele acestora si nici faptul ca aparitia programului unui curent este sau nu simultana constituirii lui (de exemplu, cazul realismului). Desi, ultimul aspect poate constitui un element disociativ, comparativ cu manifestul prin care se afirma imediat mai toate miscarile avangardiste.

In categoria diferentelor semnificative este de semnalat si raportarea la modele (direct sau indirect) in cazul curentelor, in vreme ce avangarda le refuza, contestandu-le violent.

c.        Cea de-a treia disociere este semnificativa, nu doar sub unghiul istoricitatii avangardei ci si pentru contururile ei tipologice. Este vorba de raportarea la conceptele de modernitate si modernism,

chestiune prezenta in orice lucrare privitoare la aria generala a modernitatii sau la cea speciala a avangardei.*

pentru aprofundarea si largirea punctelor de vedere teoretice si istorico-literarea asupraraporturilor modernitate / modernism / avangardism, precum si a aspectelor ridicate de primele doua disocieri, vezi lucrarile lui A. Marino, M. Calinescu, I. Pop, D. Grigorescu s.a. din Bibliografia finala. Referirile sunt recomandate pentru studiul primelor doua subcapitole ale Temei 2.

Matei Calinescu, Cinci fete ale modernitati, Editura Univers, Bucuresti, 1995, p.89.

***idem, p. 88.

Cum se poate observa, in toate opozitiile enumerate, cea mai mare relevanta pentru particularizarea avangardei o are radicalitatea negatiei si extinderea ei la toate palierele poeticii avangardiste.

Negatia ca mod de a fi impinge nemultumirea, protestul, revolta dincolo de limite, pana la insurectia totala. Apologia paroxistica a dezastrului (Bakunin: a distruge inseamna a crea) si anarhia apar, ca forme de manifestare a libertatii absolute. La nivelul creatiei aceasta libertate reclama dinamismul ilimitat al imaginatiei creatoare, continua subminare a conventiilor si a conceptelor artelor si a literaturii, in spirit integral distructiv. Pe cale de consecinta, avangarda artistica face din anticanon un concept cheie.

Absolutizarea negatiei este sustinuta de constiinta noului. Relatia este de consubstantialitate.

Context european. Aparitia si momentele de expansiune ale avangardei in plan european*

Dadaismul - "etalon" si moment de rascruce pentru miscarile de avangarda. Manifestul Dada, 1918 expresie si model pentru estetica avangadrei, in ansamblul ei.

Manifest Dada, 1918 (Tristan Tzara, afisul de lectura

*Vezi Dan Grigorescu, Dictionarul avangardelor, ed.op.cit. si Mario de Micheli, Avangarda artistica a secolului XX, Ed. Meridiane, Buc. 1960

**Marc Dachy, Dada. Revolta artei, op.cit. p.11

***Vezi pentru istoria miscarii dadaiste lucrarea lui Marc Dachy, op.cit.

****vezi textul reprodus in Addenda.

DADA; desfiintarea logicii, dans al neputinciosilor creatiei: DADA; a oricarei ierarhii si ecuatii sociale instalate pentru valori de catre valetii nostri: DADA; fiecare obiect, toate obiectele, sentimentele si obscuritatile, aparitiile si socul precis al liniilor paralele sunt mijloace pentru lupta: DADA; desfiintarea memoriei: DADA; desfiintarea arheologiei: DADA; desfiintarea profetilor: DADA; desfiintarea viitorului: DADA; credinta absoluta indiscutabila in fiecare zeu produs imediat al spontaneitatii: DADA; salt elegant si fara daune de la o armonie la alta sfera: traiectorie a unui cuvant aruncat ca un disc sonor strigat; sa respecti toate individualitatile in nebunia lor momentana: serioasa, tematoare, timida, arzatoare, entuziasta, hotarata; sa-ti descojesti biserica de orice accesoriu inutil si greoi; sa scuipi ca o cascada luminoasa gandul nepoliticos sau indragostit; sa-l rasfeti - cu via satisfactie ca nu conteaza catusi de putin - la fel de intens in tufisul curatit de ganganii pentru sangele de stirpe aleasa si aurit cu trupuri de arhangheli, al sufletului tau.

Libertate: DADA DADA DADA urlet al durerilor incordate, impletire a contrariilor si a tuturor contradictiilor, a lucrurilor grotesti, a inconsecventelor: VIATA.

(Tristan Tzara, Sapte manifeste DADA, Lampisterii, Omul aproximativ, 1925-1930, Versiuni romanesti, prefata si note de Ion Pop, Editura Univers, Bucuresti, 1996)