BALTAGUL
Sadoveanu este un scriitor de tip "arhaic" atras de
"epopeic, mitic si tragic". Daca Slavici si Rebreanu au
prezentat taranii si satul surprinsi în procesul de
patrundere a capitalismului, Sadoveanu descrie retragerea taranilor
din fata civilizatiei, precum si sentimentul
dezradacinarii si al alinarii. Sadoveanu nu
construieste caractere, el descrie "crizele si pasiunile elementare"
(G. Calinescu), drame ale dezechilibrului sufletesc, provocat de
dezr& 19419v2110t #259;dacinare; ca si poporanistii, scriitorul neaga
orasul, considerat ca un spatiu al înstrainarii.
În romanul "Baltagul", scriitorul
înfatiseaza mestesugurile primordiale, viata
pastorala, transhumanta, în contextul unei lumi aflate în pragul
secolului XX. Scriitorul urmareste, pe tot parcursul operei,
doua elemente: pe de-o parte, viata taranului cu
traditiile si obiceiurile ei relevând cele trei momente:
nasterea, nunta si moartea; iar pe de alta parte, exista un
plan al actiunii, reprezentat de un personaj simbolic, si anume, Vitoria
Lipan.
Actiunea liniara, cu putine momente
retrospective, urmareste drumul Vitoriei, taranca de
la munte, de prin partile Tarcaului, de la instaurarea
treptata si dramatica a convingerii ca sotul ei
Nechifor a fost ucis, la expeditia pe urmele lui, încheiata cu
aflarea adevarului si pedepsirea vinovatilor de crima.
Barbatul pleacase la Dorna sa cumpere oi si apoi sa le
coboare la iernatic în baltile Jijiei. Neavând nici o veste de la el,
dupa ce trecuse de doua ori timpul necesar întoarcerii, Vitoria începe
pregatirile de plecare. Se consulta cu parintele
Danila, apeleaza la mestesugurile
vrajitoresti ale babei Maranda, merge la Manastirea
Bistritei, trimite o jalba prefectului de la Piatra, pune ordine în
gospodarie si face rost de bani. Fie ca-si aranjeaza
treburile lumesti, fie ca asteapta semne si
întarire de la diavolul babei Maranda sau de la icoana Sfintei Ana,
personajul pune în actele sale aceeasi atentie concentrata,
siguranta si meticulozitate, dându-le aura unui ritual. Dealtfel
rolul lor purificator este subliniat în text. În ajunul plecarii, Vitoria
"se curatise de orice gânduri, dorinti si doruri în
afara de scopu-i neclintit." Însotita de Gheorghita,
merge pe urmele lui Nechifor poposind la crâsme si hanuri si
ajunge la Vatra Dornei unde afla de la cancelarie de vânzarea de oi din
toamna. Functionarul îsi aminteste ca barbatul
vesel si generos care cumparase trei sute de oi nu era singur, avea
tovarasi doi munteni. Cautarea continua, Vitoria întrebând
din crâsma în crâsma de turmele conduse de trei ciobani,
care, dupa încheierea târgului, au coborât muntele îndreptându-se
catre un loc de iernat. Îi gaseste la Suha pe cei doi
însotitori ai lui Nechifor, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Prin
confruntarea informatiilor obtinute de la un popas la altul îsi
da seama ca barbatul sau a fost omorât între Sabasa si
Suha. Îi descopera ramasitele într-o prapastie cu
ajutorul câinelui cel însotea pe Nechifor, ramas fara stapân
si pripasit la curtea unui gospodar. Într-o scena
magistrala, la praznic, Vitoria dezvaluie adevarul, iar
ucigasul, Calistrat Bogza este "sugusat" de câine si lovit
de Gheorghita cu baltagul.
Roman al cautarii adevarului si
al înfaptuirii dreptatii dupa principiul arhaic "dupa
fapta rasplata si napasta pentru
napasta" (Vitoria face parte din aceeasi galerie a caracterelor
feminine dar ca si Anca din piesa lui Caragiale), "Baltagul" se deschide
însa în atmosfera destinsa a povestii. Anecdota de la început pe
care Nechifor avea obiceiul sa o spuna la petreceri este un gen de
cosmologie populara prin care Dumnezeu ia înfatisarea unui
batrân cumsecade, cu forte limitate de împrejurimi, iar creaturile
lui, supuse hazardului, depasesc vitregiile acestuia printr-o
"inima usoara". Soarta muntenilor prezentata într-un ton
legendar si ironic solemn si familiar nu pare atinsa de
fatalitatea tragica pe care prima o implica:
"La urma au venit si muntenii si au
îngenunchiat la scaunul Împaratiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la
ei cu mila:
Dar voi, necajitilor, de ce ati
întârziat?
Am întârziat, Prea slavite, caci sântem cu
oile si cu asinii. Umblam domol; suim potecile oable si coborâm
prapastii. Asa ostenim zi si noapte; tacem, îsi
dau zvon numai talangile. Iar asezarile nevestelor si
pruncilor ne sânt la locuri strânpte între stâci de piatra. Asupra noastra
fulgera, trasneste si bat puhoaiele. Am dori stapâniri
largi, câmpuri cu holde si ape line.
Apoi ati venit cei din urma, zice Domnul
cu parere de rau. Dragi îmi sunteti, dar n-am ce va face.
Ramâneti cu ce aveti. Nu va mai
pot da într-adaos decât o inima usoara ca sa va
bucurati cu al vostru.
Sa va para toate bune; sa vie la
voi cel cu cetera; si cel cu bautura; si sa aveti
muieri frumoase si iubete".
Exemplaritatea transmisa de aceasta
anecdota, senzatia de lume care se desprinde de un timp si de un
spatiu anume pentru a deveni o paradigma a conditiei umane
constituie o nota sustinuta de întreaga desfasurare a
romanului. Real si mitic se întrepatrund, iar împresia generala
pe care o lasa cuvântul sadovenian ca ascunde totdeauna un subtext,
ca în spatele fiecarei realitati desemnate sta o
taina, atinge rafinamentul în "Baltagul" si în alte câteva opere de
mai mica respiratie cum ar fi "Creanga de aur" si "Ochi de urs".
"Proza ramâne realista, plastica, exacta, colorata,
dar dam sentimentul ca vorbeste si de ceva secret ascuns
îndaratul sensului imediat al cuvintelor".
Cu "Baltagul", Sadoveanu oferea o imagine
esentializata a lumii literaturii sale, lumea pe care o cântase
si poetul anonim al "Mioritei" si al atâtor alte balade
pastoresti. si-i aseza deasupra, drept titlu simbolic,
numele toporului cu coada lunga cu care munteanul se apara:
BALTAGUL.
