Balzacianismul Enigma Otiliei

Balzacianismul relevat ca un element constitutiv al tehnicii romanesti din Enigma Otiliei, poate fi recunoscut in urmatoarele aspecte: Cele doua subteme ale romanului, care se impletesc intr-o singura actiune:
 - subtema mostenirii;
 - subtema paternitatii.
   Subtema mostenirii. in centrul actiunii sta lupta pentru mostenirea averii lui mos Costache; sub acest raport, Enigma... a fost comparata cu Le Cousin Pons si cu La Rabouilleuse - romane ale lui Balzac.
intreaga miscare epica este construita pe lupta surda care are loc intre doua familii: pe de o parte, Costache si fiica lui vitrega Otilia, pe de alta - clanul Tulea.
Aceasta inclestare scoate la iveala pasiunile, rautatea, pornirile rudimentare, zgarcenia - o gama intreaga de trasaturi puse in slujba unui tel nefinalizat: cel care se va imbogati furand banii lui Costache (si provocandu-i moartea) va fi Stanica Ratiu.
Tot o "mostenire" este si zestrea pe care Aglae ar trebui sa i-o dea Olimpiei, act refuzat cu obstinatie de maniacul Simion: "Nu e fata mea".
Cuvintele lui Simion unesc cele doua subteme ale romanului.
   Subtema paternitatii. Initial, Calinescu intentiona sa-si intituleze romanul Parintii Otiiiei, dar a renuntat, la sugestia editorului. in acest sens, Ov.S. Crohmalriiceanu observa, pe buna dreptate, ca mai toate personajele cartii pot fi considerate "parinti" ai Otiliei, in sensul ca vor sa aiba grija de viitorul ei.
Subtema paternitatii este privita din mai multe unghiuri: pentru Simion este obsesiva, pentru Stanica este generatoare de delir verbal, pentru Pascalopol - devine unul dintre cele doua moduri de o iubi pe Otilia (viril si patern).
In centrul actiunii stau doi orfani: Felix si Otilia. Ei vor alcatui "cuplul adamic" cazut intr-o lume care si-a pierdut irecuperabil esenta paradisiaca.
In aceasta lume, fluviul heraclitic antreneaza doar noroaiele si murdaria, aducand, prin moartea lui Costache, sfarsitul iubirii celor doi tineri. O alta fateta a temei ar putea fi complexul oedipian al tatalui autoritar, al carui rol este asumat de Aglae.
Tot balzaciana este si descrierea minutioasa a mediului ambiant utilizata ca mijloc de caracterizare a personajelor. Asa este ampla expozitiune narativa a romanului, care sugereaza ca in casa neingrijita, cu usi scartaitoare traieste un zgarcit, toi asa cum odaia Otiiiei reflecta gustul pentru frumos al zglobiei locatare.


 Situarea exacta a actiunii in spatiu si timp este tot balzaciana.
  Concentrarea vointei pentru realizarea scopului prepus, face din Stanica un Rastignac bucurestean, obraznic si temagog, depasindu-si modelul.
Dintre personajele romanului, cel mai apropiat de prototipul balzacian pare a fi mos Costache, care trimite la Grandet (Eugenie Grandet); el intra, totodata si in galeria avarilor (Harpagon, Gobsek, PHuskin, Hagi-Tudose), umanizat fiind de iubirea pentru Otilia.
In plus, lantul de situatii grotesti in care este infatisit, mania pentru bani, teama de Aglae, ii imbogatesc factura bdzaciana, facandu

intrucat problematica familiei e dominanta in roman, caci nu cuplul, ci raporturile parinti-copii formeaza centrul lui de interes, personajele intruchi­peaza variante ale principalelor roluri presupuse de ea.
in planul de mare profunzime, familia este uniunea intre principiul masculin si cel feminin. Romanul prezinta o varietate de forme ale femini­tatii: Aglae este feminitatea in postura materna, ea este "mastera" pentru Otilia, dar nici in ceea ce ii priveste pe propriii sai copii grija pe care o nutreste nu se intemeiaza pe afectiune si intelegere. Cuplul Aurica-Otilia reprezinta feminitatea la varsta la care se pune in valoare atractivitatea, farmecul fizic, conditie a gasirii partenerului si a formarii cuplului. Contrastul dintre cele doua este desavarsit: in vreme ce Otilia este, din perspectiva unui estet ca Pascalopol, femeia ideala ce imbina farmecul copilaresc-adolescentin cu gratia rafinata a femeii, Aurica este un esec al naturii, o femeie-caricatura ce se fardeaza grotesc si aspira ridicol spre o implinire maritala pentru care n-are, evident, nici o resursa. Ea aplica retete considerate sigure pentru seducerea barbatilor si inregistreaza esec dupa esec. Aurica nu e selectiva in raport cu barbatii-prada pe care-i vaneaza, iar atractia ei pentru orice barbat nu se intemeiaza pe instinct, din acest punct de vedere, Aurica fiind, intr-un anume sens, o faptura asexuata. Cealalta fiica a Aglaei, Olimpia, ajunsa in portul sigur al casniciei gratie presupusei ei calitati de mostenitoare de zestre, este o femeie inerta, indolenta. Contrastand aproape caricatural cu activismul lui Stanica, Olimpia traieste somnolent: mama neglijenta, sotie nepasatoare, gospodina lenesa, ea este feminitatea informa, caricatura a principiului feminitatii. Georgeta este o Otilie mai palida, fapt evident si din destinul ei de orfana rasfatata care a optat pentru calitatea de femeie intretinuta, pentru ca renuntarea la lux i s-a parut prea dificila. Nici Otilia, nici Georgeta nu-si implinesc dimensiunea materna a feminitatii lor, ele sunt, in cele din urma, ipostaze ale curtezanei in acest roman al (caricaturii) familiei.
in ceea ce priveste personajele masculine ale romanului, ele sunt, potrivit mentalitatii epocii, cele care, active in plan social fiind, au si un rol extra-familial. Ca parinte si sot, mos Costache se arata, in ciuda afectiunii pentru fiica lui vitrega, un neputincios. Dintre personaje, el este cel realizat mai cu seama din perspectiva monomaniei: el este avarul si, aidoma celebrului personaj balzacian Gobsek, se iroseste in cele din urma. Casa lui, replica a Casei cu molii din Cartea nuntii, este cu adevarat pustie, un adapost vremelnic, neprimitor si fara perspectiva. Mos Costache se complace in a lasa raspunderea intretinerii Otiliei pe seama lui Pascalopol, ba chiar profita de pe urma generozitatii acestuia. Asa cum a spoliat-o pe Otilia de averea mamei ei, isi va insusi si veniturile lui Felix. Banii sai, stransi cu atatea abile combinatii, vor servi in cele din urma cariera de parazit social a lui Stanica Ratiu. Fiind un caracter mai degraba decat un rol, mos Costache ii prilejuieste autorului un studiu ingenios al situatiilor in care avaritia se manifesta specific. intr-o forma diferita de Stanica, tatal vitreg al Otiliei este si el un parazit. in loc sa ofere protectie, potrivit rolului asumat, el profita de acesta pentru a-si satisface monomania.
Simion Tulea a avut o tinerete si o maturitate dedicate in exclusivitate placerii, dementa lui fiind o consecinta a destrabalarii. in realizarea acestui personaj, Calinescu a exersat studiul clinic al unui caz de patologie psihica.
Aparitia lui in scena jocului de table, cu broboada si brodand - atribute exclusiv feminine - sugereaza transformarea grotesca a virilitatii in femini­tate, iar refuzul de a o recunoaste pe Olimpia drept fiica lui exprima un adevar: in fond, Simion nu si-a indeplinit rolul de parinte. Manifestarile evolutive ale bolii sunt privite cu nepasare de familie, pana in momentul in care devin stanjenitoare, iar atunci aceasta se descotoroseste de el fara urma de compasiune.
Pascalopol, care a esuat in tentativa lui de a-si intemeia o familie proprie, se ataseaza afectiv de cea a lui mos Costache, preluandu-i obligatiile pe care avaritia celuilalt nu-i ingaduia sa le indeplineasca. El este un diletant, un amator, in fond, care o rasfata pe Otilia, si, pe masura ce aceasta creste, afectiunea lui devine ambigua: de parinte si de indragostit. Otilia este in cele din urma cea care ii va decide rolul, un rol pentru care varsta il face insa nepotrivit. Cu delicatetea sa caracteristica, Pascalopol se va retrage din viata tinerei, lasand ca "femeia picanta, gen actrita intretinuta" care devenise fosta Otilie "nebunatica" sa-si urmeze existenta de curtezana, chiar daca din punct de vedere social si legal ea este sotia unui exotic bogatas argentinian.
Felix si Titi sunt ipostaze opuse ale barbatului tanar, care depaseste adolescenta spre a intra in maturitate. Titi este psihic un retardat, leganatul sau este un indiciu in acest sens. Imaturitatea sa psihica este la limita patologicului, poate si o tara ereditara, "mostenirea" destrabalarii lui Simion. indemanarea sa reala - Titi reproduce cu fidelitate si fara discernamant poze, ilustrate si tablouri - este grotesc-sterila. Spre deosebire de Aurica, Titi este obsedat de misterul sexului, casatoria sa cu Ana Sohatchi, pusa la cale de Stanica, este pe deplin multumitoare pentru el atata vreme cat este hranit si satisfacut sexual. Incapabil sa ofere protectie - functie decisiva a virilitatii din perspectiva lui Calinescu - Titi ramane un neispravit. in antiteza cu el, Felix se defineste printr-un pronuntat simt al responsabilitatii. Decis sa-si asume realizarea unei cariere (deci un rol social constructiv), orfanul nime­reste intr-un mediu deloc propice. Ca si Jim, eroul din Cartea nuntii, el este un Dafnis modern. Avand in tatal sau un model in ceea ce priveste cariera, Felix nu are experienta unei familii adevarate, moartea timpurie a mamei lui a facut ca feminitatea sa ramana o necunoscuta pentru el. Spre deosebire de Otilia, in a carei afectiune pentru el exista intotdeauna o latura fraterna, Felix isi asuma imediat calitatea de indragostit, cu perspectiva certa a celei de sot, cap al familiei. Stanjenit de neputinta de a-si controla propriile venituri, Felix trebuie sa accepte sprijinul lui Pascalopol, mediat in cele din urma de Otilia. in general, prin seriozitatea sa, eroul depaseste vulnerabilitatea specifica varstei. Iubirea lui nu reuseste insa sa o convinga pe Otilia sa accepte rolul de sotie. A trai bucuriile unei varste, a le pune in prim-plan, in absenta unui proiect de viitor, este pentru Felix de neinteles. Dupa cum rezulta insa din epilogul romanului, Felix va depasi esecul acestei prime iubiri si isi va realiza cu succes proiectul: o stralucita cariera medicala si o familie reusita.
Stanica Ratiu, personajul cel mai mobil al romanului, se inscrie intr-o tiologie specifica realismului: el este un parvenit. Modalitatea de a dobandi ravnitul succes social deriva in fond din ansamblul problematicii romanului: cea a familiei. Desi avocat, Stanica nu acorda nici un interes realizarii carierei si alege o casatorie care sa-i permita prin avere ascensiunea sociala. Cu o volubilitate specifica naturilor sanguinice, ginerele Aglaei dezvolta o teorie demagogica asupra rolului generatiilor varstnice de a-i asigura material pe cei tineri pentru ca ei sa aiba "garantia viitorului", adica posibilitatea de a-si intemeia o familie si de a avea fii. Sigur, Stanica este preocupat de viitorul sau personal, vazut ca reusita sociala, una parazitara insa. Semnificativ, autorul insista asupra faptului ca familia pe care si-o asigura Stanica e lipsita de urmasi. Ca si cariera, familia lui este o fatada. Cu toata dezinvoltura lui de "lichea simpatica", cu toata abilitatea lui de ins descurcaret, Stanica se complace in rolul de protejat (intretinut), nu de protector.
Dincolo de definirea ei prin raportare la celelalte ipostaze ale feminitatii din roman, Otilia ilustreaza "enigma" feminitatii, ramase nedecriptate atat masculinitatii (lui Felix sau Pascalopol), cat si intruchiparilor ratate sau deformate ale femininului (Aglae, Aurica). Varsta eroinei cumuleaza farme­cul copilaresc cu senzualitatea, capriciul si frivolitatea femeii, dar si cu o precoce seriozitate si intelegere a vietii. Ea e mult mai lucida si mai matura decat Felix care are dezarmante naivitati. Decizia ei ramane enigmatica, efect realizat de autor mai ales prin prezentarea ei - si numai a ei, intre toate personajele - in exclusivitate prin manifestarile exterioare si prin imagini ale ei din perspectiva altor personaje.
Titlul initial al romanului, Parintii Otiliei, indica limpede ca la nivel de profunzime, Calinescu este interesat de roluri care nu sunt specifice unui timp anume, depasind cadrele realismului balzacian. Autorul exploateaza ingenios procedeul romantic al perechilor antitetice, manifestandu-si virtuozitatea in realizarea unor personaje grotesti. Interesul pentru patologie, specific natura­lismului, este evident, dar focalizat la nivelul psihicului. Caracterele clasice, tipurile sociale specifice realismului, cazurile patologice naturaliste, precum si relativizarea moderna prin multiplicarea perspectivelor se articuleaza in cele din urma pe rolurile fundamentale ale indivizilor in cadrul familiei si, in prelungirea ei, in social. COMENTARIU - Enigma Otiliei

G. Calinescu (1899-1965) a fost Ganditorul deplin al spi­ritualitatii romanesti, iar geniul sau s-a manifestat in toate do­meniile legate de arta cuvantului: istoria literaturii, critica li­terara, estetica, roman, poezie, teatru, publicistica.
"Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" (1941) este o lucrare monumentala, viziune exhaustiva asupra evolutiei literaturii noastre, de la primele ei manifestari si pana la data aparitiei cartii; "Viata lui Mihai Eminescu" (1932) este o biografie literara si portret al geniului, alcatuita in cadente de poem epic; "Opera lui Mihai Eminescu" (1934-1936) este un studiu sistematic asupra operei eminesciene (incluzand si postumele). De asemenea, G. Calinescu a mai scris monografii inchinate unor scriitori romani (I. Creanga, V. Alecsandri, N. Filimon), studii de literatura universala, studii de estetica. f4s3818fs72hrp
Creatia literara a lui G. Calinescu include toate cele trei mari ramuri: poezia (volumele: "Poezii" - 1937 s\ "Lauda lucrurilor" - 1963), proza (romanele: "Cartea nuntii" - 1933, "Enigma Otiliei" 1938, "Bietul Ioanide" - 1953, "Scrinul negru" - 1960) si dramaturgia ("Sun sau Calea netulburata" - 1943, "Ludovic al XlX-lea" - 1964).
"Enigma Otiliei" este o mare panza rupta din viata, roman :adin incadrat in formula realismului clasic, cu accente ro­mantice si chiar moderniste.
  Tema romanului o constituie soarta cuplului adamic, de inocenti (cum scria N. Balota), in interiorul unei lumi aflate in disolutie.
   Titlul initial al romanului a fost "Parintii Otiliei". Acesta ar fi sugerat felul in care personajele antrenate in actiune au grija de viitorul Otiliei.
La sugestia editorului, titlul a devenit "Enigma Otiliei" formulare care reliefeaza misterul si ambiguitatea personajului central.
Sortita sa oscileze "intre da s nu, intre solar si mister, intre real si utopic [...] inscriindu-se simultan in eternul feminin si in clipa" (C.Ciopraga), Otilia ramane, pana la sfarsit, o fiinta enigmatica.
Structura
Romanul este alcatuit din douazeci de capitole, numerotate cu cifre romane si fara titluri.
Actiunea incepe in iulie 1909 si se incheie dupa mai mult de zece ani (dintre care, ultimii sunt rezumati in doar doua pagini).
Cuvintele: "Aici nu sta nimeni" care incheie romanul constituie o repetare a cuvintelor pe care mos Costache le rostise la inceputul actiunii; descrierea casei lui Giurgiuveanu (cu care incepe opera) este reluata in final, cu deosebirea ca, acum, aspectul ei paraginit sugereaza moartea lucrurilor.
Actiunea se desfasoara cronologic si cuprinde doua planuri:
  Drumul formarii ca intelectual a tanarului Felix Sima.
  Stradania rudelor lui Costache Giurgiuveanu de a intra in posesia averii (mostenirii) acestuia.
Ambele planuri au ca fundal viata burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea. Universul operei
Actiunea incepe intr-o seara de vara (iulie 1909), cand tanarul Felix Sima soseste in Bucuresti, la ruda sa prin alianta, Costache Giurgiuveanu.
Timpul si spatiul actiunii sunt fixate inca din incipitul romanului: "intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece, un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim..."
Autorul descrie, la modul balzacian, casa lui mos Costache - spatiul in care Felix se va forma ca intelectual, dar si spatiul in care se vor naste iubirea, speranta si incertitudinile sale legate de frumoasa si misterioasa Otilia.
Totodata, casa veche, cu ornamentatii ieftine si de prost gust, reprezinta "scena" pe care va defila o galerie de figuri grotesti, antrenate intr-un "spectacol" caricatural. Pe masura ce se deruleaza momentele actiunii, "mastile" ies la iveala in fata tanarului Felix (personaj-martor la acest "balci al desertaciu­nilor").
Absolvent al Liceului Internat din Iasi, Felix (care ramasese orfan dupa ce-i murise ti tatal), venise la tutorele sau necunoscut, intentionand sa urmeze Facultatea de Medicina.
Primit in batrana casa din strada Antim, tanarul se inte­greaza vietii putin ciudate din acest spatiu, cunoscand intreaga familie si modul sau de viata. Alcatuita din doua ramuri, fai milia lui Costache este reprezentativa pentru burghezia bucu-resteana a inceputului de secol: autorul descrie cadrul materi­al al existentei (case, interioare), relatiile familiale si sociale, jocul de interese (care au ca mobil banii), infatisarea oame­nilor, aspecte ale Bucurestiului de atunci. Toate aceste aspecte l-au determinat pe criticul Pompiliu Constantinescu sa con­sidere ca romanul este "o fresca din viata burgheziei bucu-restene".
In familia lui Giurgiuveanu, pe treapta cea mai inalta a varstei se afla mos Costache, si sora sa Aglae Tulea.
Cel dintai traieste in casa din strada Antim, alaturi de fiica sa vitrega - Otilia Marculescu (pe care o iubeste sincer) si pandit cu rautate, din curtea alaturata, de familia Aglaei.
Rentier bogat, Costache intentioneaza sa-i faca o situatie Otiliei, infiind-o, dar teama de Aglae si propria avaritie il impiedica; in compensatie, decide sa-i lase fetei o casa (ridicata, evident, cu cheltuieli cat mai mici). in acest scop, isi procura materiale ramase de la demolari, pe care le depoziteaza in curte, apoi le muta in casa (punand in primejdie vechea cladire).

Din pricina efortului, Costache este lovit de apoplexie, prilej pentru familia Aglaei de a ocupa "militareste" casa, in asteptarea decesului.
Batranul insa nu moare acum (ba trece chiar printr-un scurt episod "conjugal") recapatandu-si sanatatea, desi Stanica Ratiu (ginerele Aglaei) incearca sa-1 sperie cu scopul de a afla unde-si tine banii.
De familia lui Costache s-a atasat si Leonida Pascalopol, mosier bogat si fin, indragostit de Otilia; de dragul acestui sentiment (pe jumatate patern, pe jumatate viril) si al serilor petre­cute, la joc de carti, in casa lui Giurgiuveanu, Pascalopol accepta prezenta intregului clan.
Cealalta ramura a familiei este condusa ferm de Aglae (al carei sot - Simion Tulea - este un fel de "anexa" ciudata, pre­lungita in mezinul familiei - Titi - la fel de ciudat). Si, cum tatal era maniac (ii placea sa brodeze, inainte de a fi dus la ospiciu), nici Aurica (una dintre cele doua fiice ale Aglaei) nu este altfel; deosebirea consta doar in "obiectul" maniei: casa­toria. Singura care "se salveaza" este Olimpia (casatorita cu Stanica), a carei placiditate va fi folosita, mai tarziu, ca pre­text de divort.
in aceasta lume a rautatii si a mizeriei sufletesti, infloreste iubirea dintre cei doi inocenti² (Felix si Otilia). Studenti amandoi (el la Medicina, iar ea, la Conservator), tinerii traiesc o dragoste pura, umbrita doar de intrigile lui Stanica si de teme­rile lui Felix.
Din pacate, in curand, cuplul adamic va fi izgonit din Paradis: lovit din nou de dambla, Costache este vizitat de Stanica Ratiu, care-i fura banii ascunsi sub saltea, provocand moartea batranului.
Dupa o noapte casta (petrecuta in camera lui Felix), Otilia (a carei infiere nu fusese legalizata) pleaca impreuna cu Pascalopol.
Din epilog aflam ca Felix a devenit un renumit profesor universitar si ca s-a casatorit in chip stralucit. Dupa razboi, revazandu-1 pe Pascalopol, Felix este informat ca acesta se despartise de Otilia (din delicatete sufleteasca), dar ca ea ramasese o mare enigma.
Finalul romanului aduce imaginea aceleiasi case, vazuta de acelasi Felix, dupa mai multi ani: " Casa lui mos Costache era leproasa, innegrita. Poarta era tinuta cu un lant si curtea toata napadita de scaieti (...) I se paru ca teasta lucioasa a lui mos Costache apare la usa si vechile lui vorbe ii rasunara limpede la ureche: «Aici nu sta nimeni "
Aceasta imagine dezolanta naste un sentiment de melancolie: spatiul iubirii lunecase in moarte, iar cel care fusese izgonit din Paradis, il regasea acum sarac si devastat.
Personajele alcatuiesc o tipologie bogata: Avarul (Costache Giurgiuveanu), Arivistul (Stanica Ratiu), "Baba abso­luta..." (Aglae Tulea), Maniacul (Simion Tulea), Maniacul in devenire (Titi Tulea), Fata batrana (Aurica), Femeia placida (Olimpia).
Acestia sunt antrenati in principalul conflict al romanului: lupta pentru mostenirea averii lui Costache.
Din cealalta grupa fac parte Felix si Pascalopol, conflictul dintre ei fiind secundar si avand ca obiect iubirea Otiliei (con­flict erotic).
Fiecare personaj este caracterizat prin mai multe mijloace si releva un portret in miscare aflat sub tirania timpului.
Otilia Marculescu este personajul eponim al romanului, prin intermediul caruia autorul exemplifica universalul.
Din ce limpezimi ale trecutului stins se va fi inchegat, in mintea autorului, chipul suav al Otiliei?
Se intretaiase, de mult, pe "ulita copilariei", cu o alta Otilie (care ii era ruda); mai tarziu, i s-a nascut in suflet chipul Otiliei din roman: "in multitudinea imaginilor suave ale femeii, una, imprecisa, fireste, domina: fata cu parul ca un fum, exuberanta si reflexiva, culta, nebunatica, serioasa, meditativa, muzicanta (si Otilia copilariei canta la pian, Dumnezeu stie cum). Ori de cate ori admiratia mea a inregistrat o fiinta fe­minina, in ea era un minimum de Otilie"^.
Romanul incepe si se incheie cu cate o imagine a Otiliei (reconstituita de personajul - martor Felix Sima).
Prima Otilie (cea vie) ii arata tanarului sosit in strada Antim " un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand peste umeri" si ii intinde cu franchete "un brat gol si deli­cat"; ultima Otilie (cea din fotografia pe care Pascalopol i-o arata lui Felix, in tren), este imaginea neinsufletita a unei doamne frumoase, cu linii fine, dar care nu mai era Otilia de altadata, isi pierduse inefabilul. Vraja se risipise in curgerea vremii, iar timpul magic ramasese doar in cuvintele fetei de alta data: "Noi nu traim decat cinci-sase ani!"
intre cele doua momente se incheaga chipul Otiliei: faptura apartinand vietii si visului adolescentin, imaginea fetei este in­conjurata, permanent, de o aura misterioasa, este pusa sub sem­nul tainei, pentru fiecare tanar, fata pe care a iubit-o la optspre­zece ani, ramanand o enigma.
In fiecare pagina a romanului, se simte prezenta suava si invaluitoare a acestei fapturi gingase - amestec de exuberanta si seriozitate, nebunateca si nestatornica asemeni trecatoarei tinereti: alergand prin gradina, catarandu-se pe stogurile de fan de la mosia lui Pascalopol, sau revarsandu-si prea plinul sufletesc in acordurile tumultuoase ale pianului, Otilia reprezinta insasi feminitatea.
Din aceasta trasatura deriva gustul ei pentru lux, placerea calatoriilor, capriciile marunte si chiar o anume doza de iratio­nal (la fel de fermecator) in atitudini si comportament ("imi vine uneori sa alerg (...) sa zbor (...). Vrei sa fugim? Hai sa fugim!").
Tot din feminitate se naste abilitatea cu care Otilia evo­lueaza intre iubirea platonica, aproape mistica a lui Felix si cea potolit-crepusculara a lui Pascalopol.
Toti cei din jur (inclusiv mos Costache) sunt subjugati de aceasta feminitate debordanta si invaluitoare si cauta sa-i faca pe plac Otiliei.
Total dezinteresata de banii si de averea lui Giurgiuveanu, sincera si sensibila la suferinta (scena atacului cerebral pe care-1 are Costache), Otilia are un suflet de artista, traind une­ori lent, alteori intens, asa cum canta la pian.
Eroina lirica de mare clasa, capabila de sentimente profunde si alese, uitand si iertand raul, daruindu-le celor din jur lucrurile si zambetul ei, Otilia reprezinta, pentru Felix, " un factor feminin care-i lipsise". Conventia vietii privita ca un joc este doar aparenta: esen-tialmente, Otilia este inteligenta, profunda si responsabila: dupa noaptea pura a logodnei lor mistice, Otilia dezvaluie, in scrisoarea catre Felix, motivul plecarii ei: teama de a nu fi "o dragoste nepotrivita pentru marele lui viitor".
Ca si in lirica eminesciana a visului de iubire, cei doi tineri s-au intalnit, o clipa, in inalt, ca doua pasari albe care se despart apoi, zburand pe traiectorii diferite.
Lasandu-si iubitul "cufundat in stele", adica in lumea Ideii si a stiintei, Otilia va deveni o "Floare albastra" pierduta in departarea amintirii si o "dulce minune" a mitului tineretii.
Felix Sima este cel de al doilea membru al cuplului adamic (alaturi de Otilia), "cazut" in "Casa cu molii" din stra­da Antim, intr-o seara de iulie a anului 1909.
Portretul pe care autorul i-1 face in deschiderea romanului este acela al unui tanar in uniforma neagra, cu fata "juvenila si prelunga, aproape feminina din pricina suvitelor mari de par ce-i cadeau pe sub sapca, dar culoarea maslinie a obrazu­lui si taietura elinica a nasului corectau printr-o nota volun­tara intaia impresie."
Orfan (ca si Otilia), tanarul vede in aceasta un factor fe­minin care-i lipsise si care reunea functia materna cu aceea erotica.
Suflet cast si lipsit de ascunzisuri, Felix traieste, la modul romantic, iubirea pentru Otilia, fara a indrazni sa i-o martu­riseasca: "Se inchidea in odaie cu o fotografie a fetei si se lasa in voia visarii. O cuprindea de maini, o tragea spre el, isi apropia buzele de urechea ei si-i soptea indefinit: «Te iubesc, te iubesc, te iubesc»".
Crescuta din minunatul vis adolescentin, iubirea devine suferinta "dureros de dulce", in care mahnirea, incertitudinea, amaraciunea, dezamagirea se impletesc cu iluzia fericirii.
Astfel, daca o discutie sau o plimbare cu Otilia sunt nasca­toare de sperante, in schimb, vizita la mosia lui Pascalopol sau excursia pe care cei doi o fac la Paris, nasc dureroase nedu­meriri.
Felix fiind personaj-martor si actor, intreaga desfasurare a actiunii este axata pe schimbatoarea psihologie a acestui ado­lescent aflat in epoca formarii sale.
Ambitios, inteligent si muncitor, Felix il reprezinta pe intelectualul autentic, situat deasupra omului comun. Aceasta detasare de lumea profesionistilor obisnuiti apare inca din fa­cultate si se va vadi in cariera stralucita de mai tarziu: "Dupa incheierea pacii, fu aproape numaidecat profesor universitar, specialist cunoscut, autor\ de memorii si comunicari stiintifice, colaborator la tratate de medicina cu profesori francezi". Co­borat, ca Luceafarul, in lumea efemera, el se intoarce in spa­tiul atemporal al stiintei.
Pe de alta parte, Felix este Inocentul prin ochii caruia este infatisata lumea de masti care il inconjoara.
Naiv, generos, sincer si gata oricand sa-i ajute pe ceilalti, tanarul traieste intr-o lume meschina si rapace care si-a pier­dut iremediabil insusirile umane.
Dupa moartea lui Costache, timpul paradisiac al iubirii se frange, iar cuplul adamic decade in timpul profan: Felix se va casatori cu o alta femeie, iar visul de dragoste se va risipi in curgerea vremii.
Stanica Ratiu.
Tipologic, Stanica Ratiu se inscrie in seria arivistilor, ala­turi de: Dinu Paturica ("Ciocoii vechi si noi..." de N. Filimon), Tanase Scatiu (" Viata la tara" si " Tanase Scatiu", de Duiliu Zamfirescu), Lica Trubadurul ("Concert din muzica de Bach", de Hortensia Papadat-Bengescu).
Comparat cu Tartuffe, Stanica este alcatuit din pasta lui Pirgu ("Craii de Curtea-Veche", de Mateiu Caragiale), cu deo­sebirea ca lumea in care-si va realiza el ascensiunea, este alta decat cea crepusculara a celor "trei hagialacuri".
Palavragiu vulgar ca si Pirgu, Stanica isi traieste, totusi, rolul cu o anume sinceritate, atunci cand este vorba despre familie: orfan in copilarie, are sentimentul neamului si-si vi­ziteaza rudele cu placere, chiar daca, la plecare, nu uita sa le ia si niscaiva suveniruri scumpe.
Acest ..Catavencu al ideii de paternitate" (cum il numea Ov. Crohmalniceanu), simuleaza o durere sfasietoare atunci cand ii moare copilul (de altfel, din pricina neglijentei sotilor) si-si exprima, pe jumatate in serios, dorinta de a avea in fa­milie "un Eminescu".
Olimpiei (placida lui sotie) ii pretinde "fii", transformand apoi solicitarea nesatisfacuta in motiv de divort; cu banii furati de la mos Costache, isi va deschide un cabinet de avocatura, in centru, si se va casatori cu Georgeta - "fata faina" care nu-i va darui "fii", dar ii va servi ca "trambulina" in viitoarea lui ascensiune politica.
Este viclean fara retineri si-1 provoaca mereu pe Costache (spre a afla ascunzatoarea banilor); nereusind nici prin intre­bari, nici prin spaima de moarte (pe care i-o inoculeaza, perfid, batranului), pandeste pe la ferestre si, la momentul potrivit, scoate brutal pachetul cu bani de sub salteaua lui Costache. Acum, Stanica devine odios, provocand moartea lui Giurgiuveanu.
Este grosolan si fata de Otilia - careia ii strecoara aluzii necuviincioase, este obraznic si guraliv, facand parte din categoria oamenilor care, dati afara pe usa, intra pe fereastra.
Stanica are si trairi subiective (in timpul carora se iluzioneaza ca ar fi capabil de fapte bune), dar fondul sau ramane negativ.
Cuvintele prin care se autocaracterizeaza ("Stanica e pro­fund, degeaba incercati dumneavoastra sa-l luati peste picior!") sunt cat se poate de adevarate.
Costache Giurgiuveanu
Portretul fizic al lui mos Costache este "pictat" pe fundalul casei intunecate din strada Antim si-i sugereaza psihologia ne­fericita, sfasiata intre mania banului, iubirea pentru Otilia si teama de Aglae.
In fata personajului-martor Felix Sima, chipul lui Costache apare pe fondul sonor al scartaielilor unei scari de lemn prea vechi care, impreuna cu intreaga casa, sugereaza avaritia pro­prietarului; desi detinea mai multe imobile in Capitala (chiar si un restaurant), Costache Giurgiuveanu traia destul de re­strans, adunand bani (eventual si pentru Otilia), dar neavand taria sa se desparta de ei.
Fiziceste, el este "un omulet subtire si putin inconvoiat", avand "capul atins de o calvitie aproape totala" si buzele in­galbenite din pricina fumatului; cei doi dinti (comparati cu niste aschii de os) trimit la copilarie, iar clipitul "rar si moale" al pleoapelor, ca al bufnitelor speriate de lumina ii sugereaza caracterul ascuns: nimeni nu stie cum isi administreaza Costache banii, chiar Felix fiind contrariat de "cheltuielile" imaginare trecute in contul lui.
Putin ciudat in comportament, Costache face rost de bani intr-un mod original: confisca instrumentarul medical de la studentii pe care-i avea chiriasi, spre a-1 revinde, "imprumuta" de la Pascalopol, ("uitand" sa restituie datoria), isi umple curtea cu materiale ramase de la demolari etc.

Imaginea in care Costache (lovit de dambla) "tinea strans la subsuoara cutia de tinichea cu bani, iar in maini inelul cu chei" ii releva avaritia si teama de hoti.
Cu toate ca luase averea sotiei sale (mama Otiliei) nu se poate desparti de bani, pentru a-i inapoia fetei ceea ce i se cuvenea.
0 alta atitudine menita sa-i acopere adevaratele planuri, este balbaiala voita; auzind ca vizitatorul era tanarul Sima, Costache cauta o scapare, rostind celebra propozitie care-i insumeaza esenta: "Aici nu sta nimeni!"
Plasat de unii comentatori in galeria maniacilor (alaturi de Simion, Titi si Aurica), mos Costache se afla la limita dintre grotesc, tragic si comic; el este, totusi, un om blajin care o iu­beste pe Otilia, amanarea infierii ei datorandu-se fricii de Aglae.
Al doilea atac de apoplexie ii va aduce moartea (cauzata de gestul criminal al lui Stanica).
Ultimele cuvinte ale lui Costache ("Banii, babanii pu-pungasule!") ii rezuma existenta.
Aglae Tulea este "baba absoluta, fara cusur in rau" (cum o caracterizeaza Weissmann).
Rautatea (prevestita de "buzele subtiri, acre" si de "nasul incovoiat si acut") se revarsa asupra tuturor.
Astfel, la sosirea lui Felix, Aglae ii reproseaza lui Costache ca face azil de orfani, in timp ce pe Otilia o blameaza mereu.
Lui Aglae ii lipseste pana si instinctul matern: scapa de fiica ei, Olimpia (prin casatoria acesteia cu Stanica), apoi o "iubeste" pe Aurica numai in vederea unui mariaj avantajos. Cand isi da seama ca Aurica va ramane fata batrana, o repu­diaza, varsandu-si dragostea asupra nevolnicului Titi.
Avida de imbogatire, il terorizeaza pe Costache, a carui boala n-o impresioneaza.
Scena in care cadavrul fratelui sau "statea inert peste plapuma", in timp ce Aglae rascolea casa (in cautarea banilor) ii releva dezumanizarea.
La monstruozitatea morala a personajului se adauga si atitudinea fata de Simion: dupa ce sotul ei este dus la ospiciu, Aglae il "uita" acolo, ca si cand nici n-ar fi existat vreodata. Curente literare
Comentatorii au observat ca in "Enigma Otiliei" se interfereaza mai multe curente literare
Clasicismul (inteles ca "un mod de a crea durabil si esential", dupa cum afirma chiar autorul) poate fi descoperit in realizarea unor personaje care au o trasatura dominanta de caracter, careia i se supun toate actele lor; " Enigma Otiliei" este romanul cu cea mai mare densitate de modele caractero­logice, autorul gasind universalul in individual.
Romantismului ii sunt subordonate antitezele: intre cuplul de inocenti si lumea de masti care ii inconjoara; intre Otilia si femeile din clanul Tulea; intre Felix si Titi.
Tot romantica este descrierea grandioasa a Campiei Baraganului, vazuta de Felix din trasura care il ducea la mosia lui Pascalopol.
Comentatorii au incadrat romanul in formula realismului clasic, metoda folosita fiind preponderent balzaciana.
Astfel, cele doua subteme ale romanului (a mostenirii si a paternitatii ) constituie o aplicare a modelului balzacian, cu ele­mente originale.
Prima se materializeaza in lupta surda a clanului Tulea, pen­tru mostenirea averii lui Costache Giurgiuveanu.
Aceasta inclestare scoate in relief pasiunile, rautatea, porni­rile rudimentare, zgarcenia, intr-un spectacol caricatural, ca un carnaval al mastilor. Scena antologica este descrisa in capitolul XIII, dupa ce mos Costache este lovit de apoplexie, iar fami­lia ocupa "militareste" casa.
Acum, dialogul absurd (in care fiecare vorbitor isi urmareste propriile obsesii), veselia "rudelor" (care jefuisera proviziile din dulap) si nepasarea fata de bolnav, dau masura micimii sufletesti a acestei lumi.
Tot balzaciana este descrierea mediului ambiant, ca mijloc de caracterizare a personajelor (spre exemplu, descrierea casei lui Costache din ampla expozitiune a romanului).
De asemenea, concentrarea vointei pentru atingerea scopu­lui propus, face din Stanica un Rastignac bucurestean, obraznic si demagog, depasindu-si modelul.
Apropiat de prototipul balzacian este si Costache, care amin­teste de Grandet {"Eugenie Grandet"), umanizat insa de iubirea pentru Otilia.
Pe de alta parte, zugravirea unor personaje grotesti, stu­diul unor manii sau al unor aspecte maladive (nebunia lui Simion), releva o pronuntata tendinta spre modern.
  Specia literara
"Enigma Otiliei", de G. Calinescu, prezinta urmatoarele trasaturi:
.  Este o lucrare epica in proza, de mare amploare.
. Are o actiune bogata, organizata pe doua planuri.
.  Conflictul este bine conturat.
.  Personajele au un mare grad de complexitate. "Enigma Otiliei" este un roman

GEORGE CALINESCU - Enigma Otiliei - roman realist

b7r9417bt32scy
Scriitorul se naste la Bucuresti si este infiat de catre Maria si Constantin Calinescu. Adolescenta lui este mar­cata de moartea tatalui si mutarea la Iasi. Urmeaza cursu­rile Liceului la Gheorghe Lazar, in Bucuresti, apoi Liceul Internat din Iasi, iar examenul de bacalaureat il sustine la Liceul Mihai Viteazul din Bucuresti. Se inscrie la Facultatea de Litere si Filozofie a Universitatii bucurestene, luandu-si licenta in italiana-franceza si in romana. Colaboreaza la numeroase reviste, face traduceri, scrie carti si se impune in critica literara romaneasca prin studiul Opera lui Mihai Eminescu (1934-1936).
Se dedica unei cariere universitare, mai intai la Iasi, apoi la Bucuresti.
Dupa instalarea comunismului, Calinescu se bucura de prestigiu academic si un timp se implica si in activitati politice, ca deputat.
Ramane in constiinta generala in primul rand ca autor al unei lucrari fara egal -Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941). A scris numeroase studii de istorie si critica literara, dar si versuri, teatru, mai cu seama romane realiste: Cartea nuntii, Enigma Otiliei (1938), Bietul Ioanide, Scrinul negru.


Enigma Otiliei
1938 (roman realist
1.   Prin romanul Enigma Otiliei, Calinescu aduce in literatura romana fresca sociala dublata de analiza psiho-sociologica.
2.   Fresca sociala si portretul balzacian sunt doua dintre tehnicile operei lui Calinescu.
3.   Romanul surprinde atitudini omenesti autentice, ceea ce vadeste inclinatiile analitice ale scriitorului.
Tema
Romanul Enigma Otiliei este construit pe ideea degradarii institutiei matrimo­niale si a pierderii functiilor paternitatii. intr-o societate in care autoritatea parin­teasca nu mai are sens, toate valorile intra in descompunere. Din perspective diferite, tema a fost tratata in Regele Lear de Shakespeare si in romanul balzacian Mos Goriot. Subiectul
Actiunea este plasata in perioada de dinaintea primului razboi mondial, mai precis in 1909. La aceasta se adauga o prezentare succinta a personajelor dupa aceasta perioada, adica la sfarsitul unei epoci, prilej pentru autor de a surprinde procesul complex al descompunerii sociale.
Felix Sima, orfan crescut prin pensioane, vine de la Iasi, un oras realmente patriarhal, in Bucurestiul inceputului de veac pentru a-si face studiile universitare. Minor inca, el se afla in grija unui indepartat unchi - Costache Giurgiuveanu. in casa acestuia cunoaste o lume pe care n-o banuia, adica tocmai aspectele majore ale societatii: mediocritatea dezarmanta si lacoma a clanului Tulea, maturitatea enigmatica a Otiliei, fiica vitrega a lui Costache, moralitatea de cavaler medieval a lui Pascalopol etc.
Felix trece de la adolescenta la maturitate invatand treptat sa-si piarda inocenta, traind cu intensitate experienta primei iubiri, pe cea a mortii si a abandonului. Nimic din ceea ce i se intampla nu-1 opreste din drumul sau. Urmeaza medicina, se dedica studiului intens si organizat si devine o somitate in domeniu.
Comentariul
S-a observat in nenumarate randuri ca romanul calinescian traieste prin con­structia tipologica, de factura clasicista. Gustul catalogarilor, dovedit si in analiza critica, ii vine mai degraba din detasarea culturala; Calinescu particularizeaza un tablou social pentru ca el ilustreaza obsesia prabusirii. Fiecare personaj are pareri despre matrimoniu sau despre raportul dintre parinti si copii; majoritatea persona­jelor intruchipeaza un mod de autoritate parinteasca degradata, iar celelalte su­porta consecintele acestei anomalii. Asfel, Costache nu-si exercita functia de tutore asupra lui Felix, iar in fata Otiliei este lipsit de autoritate; sora lui, Aglae Tulea, isi tuteleaza tiranic familia, Georgeta a fost pervertita de catre mama ei la o viata usuratica etc. Toate personajele sunt construite pe o trasatura distincta a carei motivatie se leaga de problema autoritatii paterne.
Fresca sociala si constructia portretului sunt de tip balzacian, dar romanul propune o constructie viguroasa, in care observatia psihologica si extraordinara mobilitate a instantei auctoriale confera originalitate scriiturii.
Fresca sociala impresioneaza prin bogatia informatiei, care cuprinde toate sectoarele curente ale cotidianului: vestimentatie, mentalitate, peisaj arhitectonic, viata culturala. Autorul descrie imbracamintea personajului pentru a-i sublinia caracterul sau personalitatea, dar semnaleaza si amanunte strict legate de moda; astfel, Otilia are rochie de tul si manusi lungi, iar Pascalopol poarta la mosie un elegant costum rural-colonial (carambi de panza inchisi cu sireturi, costum de doc verde cu multe buzunare sistematice, palarie de paie larga). Aglae isi exprima cochetaria printr-un ceas cu lant, purtat in corset. Birjarul este infasurat in tipicul vesmant lung si incretit de catifea. De asemenea, cadrul arhitectonic al Bucurestiului de la inceputul veacului trecut este reconstituit in maniera balzaciana, Calinescu vorbind despre strazi, cladiri, facand descrierea unor locuri unanim cunoscute. Uneori, autorul formuleaza consideratii generale, cum este aceea care deschide romanul, caracterizand peisa­jul bucurestean ca pe o caricatura in moloz a unei strazi italice. Aceste observatii pregatesc universul uman si el, la randu-i, ridicol prin veleitati care amintesc valori aproximativ invatate. Casa lui Costache are un aer de ruina si raceala datorita arhitecturii meschine si pretentioase, pe cand casa lui Pascalopol infatisa atunci ultimul confort; amanuntele sunt edificatoare: situata in Calea Victoriei, langa Biserica Alba, casa are doua caturi inalte, ornamente decente si chiar picturi murale alegorice. Casele de la periferie au prispa si doua odai, iar familia Sohatchi, proaspat iesita din mahala, are o casa scunda, in spatele Garii de Nord, care parea sa fi fost inainte o pravalie ale carei vitrine fusesera astupate. Un tamplar imbogatit isi face case solide pe care le inchiriaza si in aceeasi curte, in plin centru al orasului, el locuieste intr-o casa ca pe la munte, prin Muntenia, cu pridvor lat si cu bolta. In strada Labirint nu sunt decat maghernite asediate de mormane de gunoaie, cu stalpi putrezi si unsurosi, cu trepte de lemn murdare, mirosind patrunzator a excremente. Toate aceste detalii intregesc aspectul general de caricatura in moloz, despre care scriitorul vorbeste la inceputul romanului, si releva energia dezorientata a unei societati ce se va limpezi dupa razboi. Calinescu porneste de la o documentare solida, face referiri la zone cunoscute ale capitalei si aminteste cladiri de la inceputul secolului trecut. De pilda, Costache are restaurant in Lipscani, unde este vad bun, casa de inchiriat in Stirbey-Voda si debit de tutun in centru.
O importanta mare acorda autorul si interioarelor, ilustrarea mediului intim constituind un mijloc insemnat de caracterizare empatica a personajelor. In casele Tulea-Giurgiuveanu domneste o atmosfera mohorata, din cauza mobilelor grele si vechi; autorul insista in special pe imaginea paturilor cu tablii monstruoase, din rulouri de lemn. La mahala, peretii sunt acoperiti cu fotografii de familie si cu imitatii picturale de prost-gust (de exemplu, la familia Sohatchi), paturile au tablii de tabla, aurite (la Stanica).
Detaliile de epoca justifica tipologiile, fiecare dintre ele construita pe o insusire pregnanta si specifica epocii de disolutie de dinainte de primul razboi mondial.
Costache Giurgiuveanu, dupa cum s-a spus, reprezinta tipul avarului, dar unul jovial si cu porniri de generozitate; nici unul dintre cei aflati in preajma nu-i acuza viciul. Pentru Otilia el este doar cam avar, iar Pascalopol adauga: dar, in fond, om de treaba. Stanica Ratiu il numeste pezevenghi, iar Felix spune ca avaritia lui e mai mult o manie. Macedonean de origine, este un om caruia avaritia ii vine din degenerarea spiritului chivernisit al neamului sau. Familia sa traieste de pe urma afacerilor imobiliare, iar Costache are un adevarat cult al caselor solide, fara moarte. Copilaria ii este dominata de imaginea unui dulap de chei, semn al bunastarii, convertit mai tarziu in sentimentul de siguranta pe care i-1 confera propria legatura de chei ceruta cu insistenta pe patul mortii. Mostenirea morala a familiei sale se reduce la atat si de aceea in conceptia sa important este sa-sa-sa muncesti, sa strangi. A-a-a-sta-i toata filozofia. Casatorit la douazeci de ani printr-un aranjament de familie, ramane vaduv la douazeci si opt si traieste in singuratate douazeci de ani. Se casatoreste din nou, de data asta cu mama Otiliei, ramane iarasi vaduv putin dupa aceea. Singuratatea, tutela agresiva a surorii sale, Aglae, si educatia sumara genereaza zgarcenia personajului. Proprietar al mai multor imobile (printre care si un restaurant), Costache duce o viata austera, cu teama permanenta de risipa. inclinatiile avare sunt caricaturizate; personajul are iluzia muncii cinstite, de aceea, cand il fura pe Felix, recurge la justificari minutioase: noteaza in amanunt cheltuieli inventate, il face partas la o casa care nu exista decat in imaginatia sa, ii imprumuta bani din propriul capital. Desi unele scene amintesc de prototipul clasic al lui Moliere, Costache Giurgiuveanu este profund uman, incapabil de a lua decizii definitive, de a o contrazice pe Aglae sau de a o refuza pefe-fe-tita lui. Cand Otilia ii ia banii dati in plus de Pascalopol, sub motiv ca trebuie restituiti, Costache se supara, dar nu protesteaza; se supune cu docilitate perchezitiei. Tot din educatie ii vine si neincrederea in autoritati, motiv pentru care nu se hotaraste s-o infieze pe Otilia si nici sa-si intocmeasca testa­mentul. Cateodata, indignat de rautatea clanului, ia atitudine, face observatii de bun-simt: Ce-aveti cu baiatul asta [este vorba despre Felix] -zise el in sfarsit - de nu-l lasati in pace? Nu v-a facut nimic! nu trebuie sa-i spuneti vorbe grele nici lui, nici Otiliei. Copii orfani! Pacat!
Sentimentele sale declarate fata de Otilia, increderea pe care i-o arata lui Felix, atitudinea critica fata de cei din jur il umanizeaza. Ca tutore insa, el acorda libertati totale celor doi adolescenti, dar nu pentru ca ar fi lipsit de prejudecati, ci pentru ca este lipsit de simt familial, cum remarca Felix.
Aglae Tulea, sora lui Costache, baba absoluta (cum o numeste Weissmann), isi exercita in mod tiranic tutela asupra intregii familii, fiind incapabila de iubire sau de a-si cladi un ideal. Fiinta mediocra, isi canalizeaza afectiunea intr-o singura directie, in mod absolut, adica despotic. Ea intruchipeaza o ipostaza a paternitatii, si anume autoritatea totala, ca protectie fata de raul posibil si care amputeaza personalitatea celor protejati. Aceasta atitudine ascunde teama de a nu fi inutila, precum si dorinta exacerbata de a se prelungi existential prin progenituri.
Simion Tulea, sotul Aglaei, dupa o tinerete aventuroasa, intra si el sub tutela Aglaei, iar viata sa, plina de privatiuni si nemultumire neexprimata, genereaza in subconstientul sau obsesia martirajului. Finalmente, innebuneste, identifican-du-se cu Isus Cristos.
Copiii familiei Tulea continua obsesiile parintilor; Olimpia, placida, indolenta si lipsita de sentimente, se sensibilizeaza si plange doar cand Simion pretinde ca nu-i este fiica. Ea isi manifesta personalitatea ca si Aglae, printr-o autoritate implacabila. Aurica reprezinta prototipul fetei batrane, predispusa spre fixatii psihologice, ca si tatal ei, gata de a-si canaliza toata energia intr-o singura directie, ca si Aglae. Titi reediteaza pe Simion, dupa cum afirma autorul; germenele nebuniei se ascunde in ticuri si inclinatii infantile: copiaza desene, se leagana, ascute creioane si e fascinat de muzica militara. Marcat de indolenta generala a familiei, refuza sa-si intrerupa siesta in momentul in care ii este anuntata posibila moarte a tatalui sau. Nici pentru Aglae nu are un respect deosebit, ci resimte doar teama de autoritatea ce i-a fost impusa.
Stanica Ratiu, sotul Olimpiei, a fost asociat de critica literara tipologiei arivis­tului. Intrigant, farsor, gata sa profite de pe urma oricui, el este criminalul moral al lui Costache, caruia ii fura banii, provocandu-i astfel un atac cerebral. Si el macedonean, este crescut in spiritul consolidarii sangelui prin casatorii profitabile economic. Desi lipsit de scrupule si pornit pe drumul parvenirii, Stanica are totusi un fond de onestitate, de cele mai multe ori reprimat: se indigneaza in fata venalitatii clanului Tulea, este scarbit de lipsa lor de solidaritate, se rusineaza de propriile ganduri, atunci cand devine indecent. El isi construieste parvenirea pe insistenta; de pilda, ca sa castige bunavointa lui Simion, mai intai incearca sa-1 intimideze, apoi il linguseste, ca dupa aceea sa descopere ca trebuie sa-i intretina obsesiile. Ca orice arivist, Stanica este fara clasa sociala si gata la orice aliante. Avocat fara procese, aproape lipsit de instructie intelectuala, siret, ubicuu si persuasiv prin demagogia unor valori inregistrate nativ, Stanica Ratiu inmulteste banii furati de la Costache si urca lejer in ierarhia sociala (ajunge prefect, intr-o scurta guvernare).
Pascalopol, mosierul de o moralitate impecabila, care stie sa ocroteasca din cavalerism, capabil sa renunte si posedand o extraordinara cunoastere a fiintei mediocre, pe care o tempereaza cu desavarsita eleganta, ramane singurul reper valoric pentru aproape toate personajele.
Otilia Marculescu, fiica celei de-a doua sotii a lui Costache, ramasa orfana in copilarie, este crescuta de batranul avar, care rareori este capabil sa-i refuze capriciile. Clanul Tulea ii inoculeaza de mica ideea ca un orfan este doar un tolerat. Din cauza Aglaei, invata de timpuriu ce inseamna umilinta si se maturi­zeaza inainte de vreme. Otilia are o viziune formata asupra lumii si, desi de-abia iesita din adolescenta, intelege ca mos Costache este incapabil sa o protezeje. Dovedeste intelegere pentru toti: pe Felix il paraseste ca sa-i protejeze cariera, pe Costache il incurajeaza sa n-o adopte, linistindu-i astfel constiinta, Auricai ii daruieste pianul, adica singura ei avere si obiectul unicei pasiuni, numai pentru a-i diminua lacomia. Sociabila, inteligenta si predispusa la aventura, ca orice artist (este studenta la Conservator), Otilia trezeste in sufletul lui Felix prima iubire si adoratia lui Pascalopol. Generozitatea, pe care o apreciaza mai mult decat iubirea, mandria innascuta, spiritul de sacrificiu contribuie la alegerea Otiliei; ea il prefera pe Pascalopol ca sa-1 menajeze pe Felix si pentru ca aceasta alegere o scuteste de umilinte. S-a vorbit mult despre titlul romanului si a fost pus in legatura cu modul in care se raporteaza Felix si Pascalopol la comportamentul Otiliei; in principiu, critica literara este de acord ca romanul transfigureaza feminitatea misterioasa, adica iesita de sub imperiul canoanelor, eliberata de prejudecati, nealterata de tutela paterna sau de o educatie rigida. Ceea ce subliniaza autorul de fiecare data este amestecul de maturitate si inocenta al personajului: Otilia amesteca o serio­zitate rece, blazata, cu cele mai teribile copilarii. Comportamentul ei este o consecinta a impactului cu lumea in care traieste. Maturizata inainte de vreme, prin statutul umilitor pe care societatea il confera orfanului, dar profitand totodata de o libertate stimulativa, Otilia este inzestrata cu sensibilitate si castiga luciditate prin experienta directa; de aceea penduleaza intre iubirea profunda pentru Felix si securitatea unei casatorii cu Pascalopol. Anticipandu-i alegerea, autorul ii explica enigma printr-o observatie a lui Weissmann: Orice femeie care iubeste un barbat fuge de el, ca sa ramana in amintirea lui ca o aparitie luminoasa. Domnisoara Otilia trebuie sa fie o fata foarte inteligenta. Desi usor exaltata, afirmatia este indreptatita pentru ca personajul sintetizeaza tot atata sentiment cat si ratiune. in timp ce Felix de-abia descopera lumea, Otilia are deja o conceptie bine definita despre viata.
Felix, plasat in centrul actiunii, evolueaza de la indignarea inocenta pe care i-o starneste murdaria morala a celor din jur spre prudenta si apoi chiar spre siretenie in relatiile cu Stanica. Vicisitudinile vietii, prostia agresiva, descurajarea pe care incearca sa i-o imprime atat familia adoptiva, cat si lumea medicilor ratati ii intaresc ambitia. Cand Otilia pleaca pe neasteptate la Paris, Felix face juraminte ca si Rastignac, promitandu-si sa invinga ostilitatea lumii, dar, spre deosebire de personajul balzacian, el vrea sa razbata printr-o instructie intelectuala solida: a fi savant era dupa el suprema onoare. Traind in cultul unui ideal ca acesta, resimte aproape dramatic toate agresiunile si isi perfectioneaza spiritul de observatie. La inceput, cand Titi isi exprima dorinta vaga de a citi o carte frumoasa, Felix ii aduce Manastirea din Parma de Stendhal, iar dupa cateva luni se dedica detasat si aproape cinic studiilor psihiatrice.
Personajele se impun prin portrete de tip balzacian, construite pe trasaturi subliniate pana la caricatura. Balzac a initiat o metoda oarecum didacticista de cristalizare tipologica prin intermediul unui portret demonstrativ, plasat, de obi­cei, la inceputul romanului si realizat in tuse groase, insistand pe defecte sau pe trasaturi fizionomice pregnante. Acest portret devine o teza demonstrata apoi de-a lungul actiunii, fiecare amanunt portretistic sustinand o latura de esenta a carac­terului uman tipizat, asezat in tipare specifice (avarul, arivistul, provincialul, curtezana, poetul etc). De pilda, portretul lui Felix Grandet subliniaza cateva trasaturi definitorii pentru tipologia avarului: avea ochii cu o expresie calma si devoranta pe care poporul o atribuie sarpelui fabulos numit bazilisc. [...] Nasul, borcanat la varf, se termina cu un neg vanos, pe care vulgul il socotea, pe drept cuvant, plin de venin. Aceasta figura vadea o primejdioasa siretenie, o probitate fara caldura, egoismul unui om obisnuit sa-si concentreze simtirile in voluptatea avaritiei si asupra singurei fiinte care intr-adevar pretuia ceva pentru el, fiica sa, Eugenie, singura-i mostenitoare. De-a lungul romanului, Balzac insista pe cele doua caracteristici majore - pornirea acaparatoare si rautatea -, conotate de cele doua insemne fizice - negul si privirea panditoare -, de reptila. De cate ori personajul isi manifesta sentimentele, scriitorul il portretizeaza succint, readucand in memoria lectorului aceste semne distinctintive; cand Grandet se enerveaza, negul ii salta in ritmul miscarilor faciale, iar cand zambeste concrescenta se dilata. Calinescu adopta si el acest tip de portretizare, isi introduce personajele pe scena prin constructii demonstrative, anuntand de la bun inceput fiecare caracter. Costache Giurgiuveanu are ca semn distinctiv prudenta provenita din teama sugerata de ochii proeminenti: Capul ii era atins de o calvitie totala si fata parea aproape spana si, din cauza aceasta, patrata. Buzele ii erau intoarse in afara si galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinti vizibili, ca niste aschii de os. Omul a carui varsta desigur inaintata ramanea totusi incerta, zambea cu doi dinti, clipind rar si moale, intocmai ca bufnitele suparate de o lumina brusca. Comparatia ca bufnitele se dezvolta in continuare prin numeroase notatii care insotesc evolutia narativa a personajului; cand pune la cale afacerea cu Iorgu, bulbuca ochii mari, in numeroase randuri isi exprima prudenta sau nedumerirea holband ochii si asa prea holbati. Felix isi aminteste de o fotografie de tinerete a lui Costache, in care parea un hot de copii mici, poza in care se insista pe aceeasi trasatura: un om cu capul aproape depilat, cu ochii foarte proeminenti si cu buzele groase, cu numai cateva fire negre, rare, in loc de mustati. Aglae are si ea ochii bulbucati ca si aceia ai batranului. in atitudinea generala a lui Costache se observa aceeasi vigilenta extrema, teama de a nu fi urmarit si jefuit: batranul mergea cu capul in jos, privind cand la dreapta, cand la stanga. Proeminenta ochilor este atenuata de clipitul moale, semn al stilului tergiversant si metoda de derutare a interlocutorului; in general, Costache are o figura joviala: isi freaca mainile cu bunavointa, iar emotiile violente sunt ascunse de balbaiala care amin­teste de Felix Grandet; daca personajul balzacian a invatat de la un evreu siret ca deficienta verbala deruteaza si distrage atentia interlocutorului, Costache este balbait dintotdeauna. Nu face o arma din defectul sau, ci se apara instinctiv, isi exprima astfel precipitarea nervoasa. De aceea autorul ii subliniaza balbaiala cand vorbeste despre bani sau despre Otilia. Si vocea ragusita, lipsita de personalitate reprezinta tot o trasatura a fricii meschine, de insingurat. Cand nu se balbaie, batranul raspunde sugrumat, cu un glas neasteptat de ragusit, cu raguseala lui specifica; intr-un rand autorul il numeste ragusitul. Aceasta obstinanta urmarire a defectelor, devenite insemne ale avaritiei, confera caracter caricatural portretului, care, ca si la Balzac, se completeaza cu o prezentare directa: Parea foarte binevoitor si mai ales servil de politicos din cauza fizicului meschin si a continuei frecari a mainilor, in realitate insa, bietul mos Costache, avar, e drept, si cam fara obraz, nu facea nici un rau nimanui si era banal de normal si vigilent in toate actele lui. Toate aceste trasaturi - prudenta ironizata, suspiciunea de avar, lipsa de personalitate - sunt dezvoltate apoi in episoade semnificative: Costache aduna caramizi de la demolari ca sa-si faca o casa si le insemneaza cu var ca sa nu i le fure cineva, asteapta rabdator (frecandu-si mainile) ca studentii ce-i sunt chiriasi sa intarzie plata chiriei si astfel sa-i incarce cu dobanzi mari, se bucura cand poate face o economie de treizeci de bani, iar in clipa mortii strange cu deznadejde inelul cu chei si-si pune banii sub saltea.
Si celelalte personaje sunt construite prin metoda portretizarii caricaturale. Rautatea maniacala a Aglaei este sugerata initial de vestimentatia pretentioasa si voit elaborata: Era imbracata cu o bluza de matase neagra cu numeroase cercu-lete, stransa la gat cu o mare agrafa de os si sugrumata la mijloc cu un cordon de piele, in care se vedea, prinsa de un lantisor, urechea unui cesulet de aur. Semne ale ostentatiei, accesoriile si marcarea prea evidenta a taliei se completeaza cu pliseurile tighelite marunt (cerculetele), detaliu de moda specific toaletelor de o decenta subliniata. In consens cu acest portret, de-a lungul romanului scriitorul dezvaluie obsesia Aglaei de a se considera model de buna-cuviinta, prin perma­nenta raportare la defectele imaginate ale celorlalti. Toate interventiile persona­jului sunt malitioase si au ton sententios, venit din mare suficienta; de aceea registrul denotativ contine epitete ale rautatii: Aglae este acra, veninoasa, intepata, stridenta pana la exasperare sau o vipera, cum o numeste Otilia.
Dincolo, de portretul balzacian, tipologia calinesciana se impune printr-o discreta analiza psihologica. Desi, in general, scriitorul adopta romanul de con­structie, in fiecare fraza transpare voluptatea analizei profunde, caracteristica spiritului calinescian. Nu se poate spune ca prozatorul se lanseaza in investigatii psihologice, nu radiografiaza cazuri de constiinta, dar fiecare personaj se afla pus in situatii atitudinale diverse, este judecat de celelalte personaje, are boli, predis­pozitii sufletesti, emotii si este surprins in raporturile lui cu lumea si mentalitatile ei. Autorul recurge la o gama larga de metode analitice si de aceea observatia psihologica este risipita, proiectata in secvente scurte.
Sedus de teoriile freudiste, Calinescu se fereste sa le invoce, dar le ilustreaza stralucit. Titi reprezinta un caz creat pe observatie psihanalista, dar formularea directa ii apartine lui Felix. Personajul apare prezentat in contextul manifestarilor sale maladive, de-abia sesizate de cei din jur; astfel, pe Georgeta trebuie s-o avertizeze Felix in legatura cu pornirile maniacale ale lui Titi, deoarece ea nu le remarca. Autorul cladeste comportamentul dereglat al personajului cu rabdare de neinchipuit pentru un spirit asa de avantat cum este cel calinescian. Titi nu este introdus in scena o data cu familia Tulea in tabloul de ansamblu care deschide romanul; aparitia sa este amanata in doua randuri, cand se vorbeste despre existenta sa cu ambiguitate. Otilia se abtine sa-1 caracterizeze, dar aluziile ei deschid curiozitatea cititorului: -  Am devenit ipohondra. Ce vrei? Cand te-ntalnesti mereu cu Titi si cu unchiul Simion!
- Cine-i Titi? intreba Felix.
- Nu stii? Titi e baiatul lui Simion, pe care l-ai vazut aseara brodand, si al tantei Aglae. Ai sa-l cunosti. Baiat bun, saracul, insa cam...
- Cam?
- In sfarsit, ai sa-l cunosti, evita Otilia caracterizarea.
in acest fragment se stabileste subtil legatura dintre tata si fiu si este sugerata anormalitatea ultimului. Cu proxima ocazie, Otilia clarifica insinuarile la adresa lui Titi: Sa vezi ce prost el Aglae ii face o prezentare elogioasa, se vorbeste despre corijenta lui la latina si abia dupa aceea personajul apare din perspectiva lui Felix, adica un baiat de treaba, bland si modest. Pe masura ce actiunea se desfasoara, portretul este completat biografic si prin atitudini care dezvaluie treptat complexul matern ce va declansa inevitabil nebunia personajului.
in cazul lui Simion, prezentarea se face de la bun inceput subliniindu-se bizareria comportamentala (brodeaza, invaluit intr-un sal). O buna parte din roman el pare doar lovit de senilitate; scriitorul urmareste discret evolutia lui pato­logica; nu intentioneaza a-1 aduce in prim-planul romanului, dupa metoda litera­turii naturaliste, deoarece nebunia lui face parte din natura specifica a clanului.
Tot intentie psihanalista are si transcrierea viselor ca proiectie a obsesiilor neconstientizate. Felix viseaza metamorfoze grandioase, construite pe dorinte erotice. Ritmul metamorfozelor si fondul sonor devin convertiri ale realitatii, caci visul lui Felix se naste prin sugestie: in realitate, Otilia canta la pian.
Visele lui Costache sunt rezumate din perspectiva auctoriala pentru a releva natura primitiva a personajului: Noaptea visa ca vrea sa fuga, dar e tinut in loc de noroaie vascoase sau de o stranie intepenire a membrelor inferioare ori visa ca se cearta cu Aglae si cu copiii ei. Visa ca hotii ii legau picioarele cu franghie, ca pica de sus cu capul in jos. Mai des visa gandaci multi, mari si negri. Cand se culca dupa-amiaza vedea mereu un dric cu multi cai trecand peste el. Secventa moti­veaza o analiza directa prin care autorul ilustreaza sentimentul mortii, trait de catre avar cu disperarea ca va fi jefuit. Din acest motiv, scriitorul recurge la simboluri ale aprehensiunii; impresia de paralizie, mocirla, caderea sunt toate semne ale regresiunii in labirintul interior, in care zac spaimele primordiale. Totodata, visele batranului sunt consecinte ale bolii, iar, la nivelul textului, recompun psihologia bolnavului, urmarita constant de catre romancier.
in plan compozitional, contributia romancierului este cu mult mai insemnata. Ca si in celelalte romane ale sale, si aici personajele sunt si voci narative, completeaza, elucideaza situatii neclare, sunt invocate de catre autor in cadrul motivatiei artistice. Pascalopol si Otilia sunt voci credibile, analizeaza cu luci­ditate si anticipa evenimentele, cunosc bine toate personajele si intervin in mo­mentele decisive. Dupa ce Stanica il aduce pe doctorul Vasiliad ca sa-l consulte pe Costache, rostul acestei vizite este lamurit intr-o discutie semiconspirativa; Pasca-lopol il chestioneaza pe Felix in legatura cu simptomele urmarite de doctor si explica intentia lui Stanica de a dovedi dezechilibrul psihic al batranului, care astfel ar trebui sa cedeze averea sa rudelor; cu acest prilej, tot din perspectiva lui Pascalopol este limpezita si situatia sociala si economica a Otiliei: Fata asta n-are pe nimeni, decat pe mos Costache, care, sa nu fim nedrepti, o iubeste. Datoria lui este insa sa-i lase un rost.
Cele mai multe dintre observatiile profunde ii apartin insa lui Felix, care devine un ecou al vocii auctoriale. Asa dupa cum remarca Nicolae Balota¹, lumea de carnaval a romanului serveste ca plan de referinta pentru inocentul spectator care este Felix. De aceea, toate observatiile de amanunt ii apartin lui: il psihanalizeaza pe Titi, face observatii sociologice asupra clanului, comenteaza psihologia unor atitudini generale ale personajelor. Aproape integral, atmosfera din casa lui Costache este construita prin observatiile lui Felix. t6n7713tf91gvp
Vocea auctoriala nu este introdusa direct decat rareori; se pastreaza aproape in rezerva, in spatele personajelor, neacceptand omniscienta balzaciana. Scriitorul noteaza neutru si spectacular desfasurarea actiunii, dar mecanismul motivatiei artistice este construit pe marturiile personajelor sau, uneori, lasat la latitudinea cititorului. Autorul se indoieste, face presupuneri, creand astfel posibilitatea mai multor trepte de receptare. Despre casatoria fortata a Anei Sohatchi autorul spune: E posibil ca Ana safijacut inainte o imprudenta si sa fi voit a o absolvi de ochii lumii, precum e cu putinta ca sa fi voit pur si simplu sa se marite macar pentru scurt timp, ca sa nu i se scoata porecla de fata batrana.
Dar, in general, Calinescu prefera naratiunea concisa, construita mai ales pe surprinderea atitudinilor, prin creionarea atmosferei; personajele sale sunt intr-o permanenta miscare, urmarite de un spectator ironic sau cel putin amuzat. Situatia din casa Tulea, in momentul in care este pregatita internarea lui Simion la balamuc, este sintetizata de catre Stanica prin sintagma acuzatoare scarboasa familie, dupa care intervine relatarea insidioasa a autorului: Titi incepuse sa se legene rezemat de soba, iar Aurica, la fereastra, isi taia cu foarfecele pielitele din jurul unghiilor. Unele interventii dovedesc un grad mai mare de implicare aucto­riala si este vorba, in primul rand, de caracterizari succinte, in genul lui Creanga, de multe ori ironice; astfel, romancierul spune tenacea Aurica, batranul avar, Aglae raspunde acru, Stanica rade tactic, Simion are ton profetic; mai rar face declaratii directe asupra personajelor: mos Costache este cam fara obraz, iar lui Stanica ii face o caracterizare analitica.
Valoarea scriiturii calinesciene este data de varietatea procedeelor stilistice, de observatia penetranta, dar mai ales de veridicitatea lumii sale, surprinsa atitudinal si construita pe mentalitatile specifice mediocritatii in ascensiune; si nu este vorba despre mediocritatea unei epoci, ci despre una generala, de unde si impresia de clasicism pe care o da proza lui G. Calinescu.

Modalitatile de influenta balzaciana din romanul Enigma Otiliei

Balzacianismul, relevat ca un element constitutiv al tehnicii romanesti din "Enigma, Otiliei poate fi recunoscut in urmatoarele aspecte:                                 
Cele doua subteme ale romanului, care se impletesc intr-o singura actiune
a) subtema mostenirii;
b) subtema paternitatii.                               
Subtema mostenirii. in centrul actiunii sta lupta pentru mostenirea averii lui mos Costache; sub acest raport. Enigma... a fost comparata cu Le Cousin Pons si cu La Rabouilleuse - romane ale Iui Balzac.
intreaga miscare epica este construita pe lupta surda care are loc intre doua familii: pe de o parte, Costache si fiica lui vitrega Otilia, pe de alta-clanul Tulea.
Aceasta inclestare scoate la iveala pasiunile, rautatea, pornirile rudimentare, zgarcenia - o gama intreaga de trasaturi puse in slujba unui tel nefinalizat: cel care se va imbogati furand banii lui Costache (si provocandu-i moartea) va fi Stanica Ratiu.
Tot o "mostenire" este si zestrea pe care Aglae ar trebui sa i-o dea Olimpiei, act refuzat cu obstinatie de maniacul Simion: "Nu e fata mea".
Cuvintele lui Simion unesc cele doua subteme ale romanului.
Subtema paternitatii. Initial, Calinescu intentiona sa-si intituleze romanul Parintii Otiliei, dar a renuntat, la sugestia editorului. in acest sens, Ov.S. Crohmalniceanu observa, pe buna dreptate, ca mai toate personajele cartii pot fi considerate "parinti" ai Otiliei, in sensul ca vor sa aiba grija de viitorul ei.
Subtema paternitatii este privita din mai multe unghiuri: pentru Simion este obsesiva, pentru Stanica este generatoare de delir verbal pentru Pascalopol - devine unul dintre cele doua moduri de o iubi pe Otilia (viril si patern).
In centrul actiunii stau doi orfani: Felix si Otilia. Ei vor alcatui "cuplul adamic" cazut intr-o lume care si-a pierdut irecuperabil esenta paradisiaca.     
In aceasta lume, fluviul heraclitic antreneaza doar noroaiele si murdaria, aducand, prin moartea lui Costache, sfarsitul iubirii celor doi tineri. O alta fateta a temei ar putea fi complexul oedipian al tatalui autoritar, al carui rol este asumat de Aglae.
   Tot balzaciana este si descrierea minutioasa a mediului ambiant, utilizata ca mijloc de caracterizare a personajelor. Asa este ampla expozitiune narativa a romanului, care sugereaza ca in casa neingrijita, cu usi scartaitoare traieste un zgarcit, tot asa cum odaia Otiliei reflecta gustul pentru frumos af zglobiei locatare.
 Situarea exacta a actiunii in spatiu.si timp este tot balzaciana.
  Concentrarea vointei pentru realizarea scopului propus, face din. Stanica un Rastignac bucurestean, obraznic si demagog, depasindu-si modelul.
  Dintre personajele romanului, cel mai apropiat de prototipul balzacian pare a fi mos Costache, care trimite Ia Grandet (Eugenie Grandet); el intra, totodata si in galeria Avarilor (Harpagon, Gobsek, Pliuskin, Hagi-Tudose), umanizat fiind de iubirea pentru Otilia.       
In plus, lantul de situatii grotesti in care este infatisat, mania pentru bani, teama de Aglae, ii imbogatesc factura balzaciana, facandu-1 unic.