Batatorind cararea amintirilor
pierdute
Era dimineata... Claudia se ridica din pat mult mai gânditoare decât de obicei. Se îndrepta spre geam unde privirea i se pierdu parca departe, într-un loc necunoscut pe care parea a-l cunoaste atât de bine. Pe chip i se puteau citi vagi semne de întrebare, ici-colo câte un semn al exclamarii si un punct. Tresari! În linistea camerei se auzi o voce care-i spunea:
- Fie ca traiesc, fie ca mor... eu sunt! Eu patrund în tine si reapar dincolo de tine... pier în tine si cresc în tine... Eu nu pot fi nimicita.
Pentru câteva secunde nu s-a mai auzit 19519k104t nimic. Claudia lasa capul în jos parca resemnata. Se departa de geam pâna pe hol unde într-un coltisor ascuns de lume, o cutie zacea în bratele reci ale uitarii. O deschide si scoate din ea doua poze. Pe una o puse în buzunar în timp ce uitându-se la cea de-a doua spuse:
- Ce diferit era totul! Dar au trecut de multe vremurile în care chinuiam cu întrebaru gâze si flori, încercând sa înteleg de ce nu pot zbura ca ele si nu ma pot ascunde sub pleoapa unor petale pline de vise. Sarutam si ma lasam sarutata de soarele diminetii, mângâiam si ma lasam mângâiata de taina rece a mereu primelor zapezi.
Pune apoi cutia la locul ei si se îndrepta spre acea fereastra unde începuse totul, tinând strâns în mâna stânga amintiri. Îsi lua un scaun si se aseza la geam. Paradoxal în una din poze se putea distinge silueta unei fetite stând exact în aceeasi pozitie, pe acelasi scaun, la aceeasi fereastra. Poza devenise o imagine a prezentului rasfrânta pe cararile trecutului. Un singur lucru despartea cele doua pesonaje: TIMPUL.
Claudia îsi atinti ca si acum câteva în minute privirea catre acel punct situat numai ea stie unde. Se ridica apoi de pe scaun, deschide geamul si privind poza spuse:
- Te-am dezamagit! Odata ti-am promis ceva dar am uitat sa-mi tin cuvântul si daca nu am facut-o pâna acum cu siguranta nu o voi face niciodata. Dat tu... care nu ai renuntat la încredere si speranta ai posibilitatea sa termini ceea ce eu nu am fost în stare nici macar sa încep. (da drumul pozei pe geam) Dar nu uita de mine si daca vreodata vei reusi roaga vântul sau picurii de ploaie care vor mai veni cu siguranta pe la geam sa îmi sopteasca si mie ce este acel punct pe care nu am reusit niciodata a-l deslusi.
Poza a cazut. Apa care curgea pe strada a luat-o si împreuna au început o calatorie al carei sfârsit nu-l vom afla probabil niciodata. Închide geamul... în fond ziua trebuia sa mearga mai departe.
Inima timpului, orologiul bate continuu... uitarea se asterne în sufletul ei dar greselile chinuie neîncetat constiinta bolnava de prea multe amintiri. Mergea încet când deodata se împiedica de un obiect... parea un ursulet de plus... Pe el scria ceva dar oricât am încercat nu am reusit sa înteleg ce anume... Ridica jucaria si cu cât o apropia mai mult de sine pe fata i se contura din ce în ce mai clar o durere adânca... ai fi zis ca s-a rupt ceva din ea. O lacrima i s-a scurs încet pe obraz, apoi alta si alta... De ce?
Se îmbraca si pleca luând cu sine acel ursulet care parea a-i pricinui atâta suferinta. Ajunse undeva în spatele blocului în care locuia si se aseza pe iarba. Parea a vorbi cu cineva. Înconjura cu nisip un mic petec de pamânt si spuse:
- Au trecut 9 ani dar îmi amintesc de parca ar fi fost ieri ca am venit la tine si nu mai erai. Te apasa pamântul pe care iubeai sa alergi si de multe ori ti-am refuzat acest drept, greseala pentru care am platit cu vârf si îndesat. Pe atunci aveam însa o consolare. O bucatica de tine înca mai exista si chiar daca nu erai tu de multe ori te vedeam. Acum 3 ani am pierdut-o însa si pe ea. A plecat spre tine. Probabil ca acum sunteti împreuna undeva sus acultând cuvinte pe care mai mult ca sigur nu le veti întelege. Sper însa ca îmi veti întelege lacrimile si veti sti cât de mult regret. Stau acum lânga tine... esti atât de aproape dar vai... ne desparte o viata. As lua în brate cerul sa simta Dumnezeu cum plânge viata-n mine si cu o lacrima as stinge soarele si as face noapte peste întreaga viata care fara ezitare m-ar parasi, lacrima ar muri... Dar nu... stau aici nimicind cu lacrimi o boaba de trecut.
Deodata zareste un catel care venea spre ea. Îl lua în brate si îl strânse la piept... un ghem de blana ce parea speriat de închisoarea bratelor ce l-au cuprins. Blanita i se udase de lacrimile tremurate care taiau în ea carari, carari. Îl lasa apoi jos, puse lânga el jucaria si pleca.
Mergea pe strazi privind picioarele cum se misca ritmic ducând-o cine stie unde... Se trezi la un moment dat în fata unei cladiri imense. O înconjura. În spate era un teren acoperit cu nisip. Ajunse pâna în fata unei usi de sticla si intra dar spre uimirea ei nu era nimeni. Trece pragul cu stângul... urca pâna undeva la etajul 1, apoi la 2. Erau multe usi. Privea fix la una dar nu intra. Iesi din nou afara si îsi spuse:
Ce trist sa nu mai existi în locul pentru care odata erai totul!
Coborî apoi pe teren. O adiere a vântului îi smulse parca din suflet amintirea cuiva. Scoate din buzunar poza pe care o luase în acea dimineata din cutie. În ea apareau doua persoane. A rupt-o în doua separând cele doua siluete. O jumatate a îngropat-o în nisip si uitându-se la cealalta îti spuse:
- Visez sa ma plimb în parcul meu, sa vad ape limpezi, visez primavara, florile, pasarile. Au disparut oamenii, timpul, spatiul... Vii tu... zâmbesti... îmi întinzi mâna... îmi povestesti idealul tau. Încerc sa scriu pe nisip visul meu dar vântul mi-l fura. Încerc din nou dar nu mai e timp. Bate atât de tare vântul încât nici eu nu mai pot întelege ceea ce scriu. Unde sunt cuvintele? Ai disparut si tu. Acum sunt doar eu si visul meu furat. Dar stai pe tine stiu unde sa te gasesc...
Iesi din incinta acelei cladiri. Porni din nou la drum... Mergea încet dar dupa un timp se opri în fata unei banci. Se aseza si începu sa scrie cu un creion fara mina pe jumatatea de poza care-i mai ramasese. Se apropie cineva. O voce blânda întreba:
- Ce faci?
Îti scriu mereu chiar daca tu nu stii. Înmoi degetul în ploaie si scriu pe seceta... trec degetul prin vânt si scriu pe cer. Am rugat iarna sa ninga în cuvinte de fulgi gândurile mele. Credeai ca scriu povesti? Azi nu mai scriu povesti... Închid ochii si inspir adânc amintiri. Esti iarna care nu a trecut si nu va trece, eterna, calda ascunsa între flori de gheata parfumate cu iubire. Desi sunt prinsa-n vraja ta esti mult mai încatusat ca mine. Prea multe jocuri într-unul singur cu aparenta de doi. Pâna acum toate au fost povesti si e mai bine sa ramâna în lumea lor frumos rânduite pe rafturile sufletului. Azi dimineata am scris pe un pui de porumbel, dar a zburat cu versul înainte de a termina... termina tu.
Îi da poza si creionul si pleaca. El încearca sa o opreasca spunându-i ca nu scrie creionul... Claudia îsi vazu însa mai departe de drum spunându-si:
Oricum nu ai sti tu ce sa scrii.
Se trezi deodata singura în mijlocul unei multimi care o privea cu ochi rai. Cauta o fata cunoscuta, un zâmbet de compasiune fie el cât de sters. Nimeni si nimic nu o putea salva. O durea tot... chiar si trotuarul pe care calca... umbra pomului din coltul strazii. Mergea în deriva pe o mare de lucruri care purtau toate numele lui... Se simtea ca într-un glob de sticla închis ermetic de unde aerul dispare cu fiecare respiratie... El nu era nicaieri.
Se urca într-o masina care o ducea atât de aproape si totusi atât de departe. Coborî în fata unei cladiri. Vru sa mearga înainte dar privirea i se încetosa. Atunci se întoarse si desi înainta mereu imaginea cladirii nu disparea niciodata. În final ajunse într-un loc caruia paradoxal îi spunea tot acasa. Întra si cazând în genunchi spuse:
-O, Doamne ce miracole faci astazi, si cum le-asezi pe toate Tu cum vrei. Ma plec neputincioasa-n fata soartei ce-ai asternut-o-n timp fara condei. C-ai vrut sa urc si sa cobor prin viata la ceasul tau nu când eu am dorit... M-am zvârcolit ambitioasa-n ceata sa-nfaptuiesc ce tu n-ai planuit. si mi-ai lasat ferestre, usi deschise... mi-ai aratat chiar drumul ce mi-e scris...si-apoi ce ai mai mult mi-ai dat: IUBIREA, SĂ IERT, SĂ-NDUR, SĂ CRED, SĂ TOLEREZ... dar trufasa si egoista cu firea doar eul meu si-atât îmbratisez. O, Doamne ce miracole faci astazi... asculta-mi ruga, asa-s toti cei vii... În ceasul ultim si cu ochii unezi mai da-mi te rog o sansa de-a trai.
Linistea cuprinse din nou întreaga camera când deodata suna un telefon.
|
