Camil petrescu – teoretician al noului roman

CAMIL PETRESCU – TEORETICIAN AL NOULUI ROMAN

Ca teoretician al noului roman, Camil Petreacu a introdus in literatura romana o noua structura a operei si un nou stil, prin intermediul spiritului sau pur, capabil sa exprime sinceritatea si autenticitatea trairilor sufletesti . Operele lui reprezinta pentru literatura romana o deschidere spre inovatie cu un accent aparte asupra universului subiectiv al personalitatii umane, asupra dramei intelectualului aflat intr-o permanenta stare de insurgenta cu lumea exterioara si cu sinele profund.

Studiul sau cel mai sistematic il reprezinta conferinta Noua structura si opera lui Marcel Proust (aparute in volumul Teze si Antiteze).

A avut o contributie importanta in ceea ce priveste modernizarea poeziei, in tehnica romanului si a teatrului romanesc.

Idei navatoare in ceea ce priveste romanul:

Sincronizarea literaturii cu filozofia si psihologia epocii, conform teoriei lovinesciene.

Conceptia literaturii ca mijloc de cunoastere; cunoasterea absoluta e posibila, dar e de natura psihologica.

Autenticitatea: realitatea trecuta prin propria constiinta; Autenticitatea este sugerata si sustinuta de documente sufletesti: scrisori, jurnale, fragmente de ziar.

Substantialitatea, care provine din esentele concrete ale vietii ;

Naratiunea la persoana I;

Anticalofilia – o poveste neimpodobita, intamplarile fiind relatate ca intr-un proces verbal.

Ca teoretician, serios preocupat de teatru, elaboreaza: Fals tratat pentru uzul autorilor

Dramatici (1926), Modalitatea estetica a teatrului (1937), Addenda la fals publicata la sfarsitul volumului Teatru (1947). Inca din prima jumatate a secolului XX, Camil Petrescu ocupa in literatura romana unul din cele mai importante locuri prin intermediul scrisului sau, debutand astfel ca: poet, dramaturg, romancier, eseist.

In literatura contemporana autorul a readus spiritul pur „insetat de esentele lui Eminescu”)^[1] si luciditatea taioasa, aplicata realitatii vii, a lui Caragiale. Camil Petrescu in literatura romana era considerat unul din marile inteligente ale vremii lui, fiind „un scriitor cu intructia filozofica solida si cap deliberant, focos in viata cerebrala”)^[2].

El este unul din acei scriitori la care inteligenta se impleteste cu efectul, dand nastere unor idei de ordin speculativ si de ordin etic intre ele existand tot timpul o stransa legatura. Scriitorul de-a lungul timpului in lume se afisa asemenea unui barbat care aborda o eleganta demna de a fi aceea a unui „boem guraliv si haotic”)^[3], eleganta pe care o abordeaza si in interiorul scrierilor sale.

Camil Petrescu poate fi considetat unul din putinii scriitori care folosesc ca sursa de inspiratie proprile sale trairi, sentimente, care se bazau pe informatii precise, oferind in detaliu pana chiar si cele mai mici elemente nesemnificative pentru un om intelectual. Pentru Camil Petrescu adevarul este situat undeva la mijloc, el nefiind de acord cu scrisul frumos aducand in discutie autenticitate faptului trait, menit sa transpuna preocuparea de stil si retorica. Primul care observa intr-un mod straniu, dezinvoltura atat de accentuata a romancierului fata de stilul ingrijit al scriitorului este G. Calinescu, care incearca sa evidentieze stilul definitilor bazate pe expresivitate, atat de reprezintativ stilului camilpetrescian.

De foarte multe ori metaforele si comparatiile folosite il apropie mai mult pe Camil Petrescu de Flaubert decat de Sthendal. Astfel Noua Structura , in conceptia lui Camil Petrescu nu e irationala, ci extensie a rationalismului prin gandirea paradoxala a ambelor posibilitati ale unui obiect.

Pentru scriitorul modern cunoasterea absoluta e posibila dar e de natura psihologica, iar punctul de sprijin in interiorul scrierilor sale, il constituie de fapt constiinta: „ nu putem cunoaste nimic absolut, decat rasfrangandu-ne in noi insine, decat intorcand  privirea asupra propriului nostru continut sufletesc”)[4]

Romanul in esenta prezinta povestea unei iubiri, care se afla situata sub semnul geloziei si care se epuizeaza in cadrul experientei traite de narator in circumstantele Primului Razboi Mondial. Aceasta poveste de dragoste nu e numai o incercare de salvare sau restabilire a iubirii ci o definire a propriei personalitati care-l pun la incercare pe individ si in dezacord total cu intreaga lume.

In intimitatea ei inadaptibilitatea are cel putin trei cauze, toate de o importanta egala:

Conflictul individului cu el insusi;

Conflictul cu ceilalti;

Conflictul cu universul;

Prin intermediul acestor trei conflicte Camil Petrescu considera existenta: o contradictie, un paradox al carei termeni sunt ratiunea si pasiunea, iar luciditatea care-l domina pe tanarul intelectual Stefan Gheorghidiu, nu poate invinge definitiv sentimentele si pasiunile irationale. Astfel cei doi termeni: iubirea si gelozia constituie de fapt declansarea unui conflict de ordin interior, adica acea tensiune psihologica si acea necesitatea de mascare ceruta de adaptarea la situatie.

In esenta romanul este alcatuit din doua experiente bine conturate si oarecum simetrice, intre ele existand tot timpul un relativ echilibru, primul este drama erotica a lui Gheorghidiu iar cea de a doua e drama individului concret intergat intr-o colectivitate. Mai constatam faptul ca romanul se structureaza pe ideea de observatie interioara a personajului, iar din punct de vedere stilistic se remarca prin concizia si limpezimea exprimarii, prin ineditul si obiectivitatea amanuntului.

Camil Petrescu prin intermediul intregi sale activitati, reliefa faptul ca autenticitatea termenilor este cea mai de seama virtute stilistica. De aceea cel de al doilea roman Patul lui Procust, titlu ce deriva din Proust a reusit sa dea nastere unei opere ca efect al memoriei involuntare. Din punct de vedere compozitional romanul este alcatuit din trei mari planuri:

Planul marilor iubiri nefericite;

Planul esecurilor existentiale ale omului superior;

Planul autorului;

Cu precadere cele patru personaje alea romanului: Ladima, Emilia, Fred Vasilescu si doamna T., fac trimitere la mitul despre care se spunea ca in Atica, se afla un tanar ce-i gazduia pe calatori dar ii scurta sau lungea pe masura patului, semnificatie care in sens alegoric ii expune in mod direct pe cei incapabili sa se adapteze unei noi realitatii si sfarsesc prin a fi infranti, amputati. Mai putem spune faptul ca opera lui Camil Petrescu inca de la aparitie, a stat in atentia cronicarilor litarari ai vermii, datorita noutatilor aduse de acesta in tehnica naratoriala. Din acei cronicari ii putem aminti pe: Serban Cioculescu care are o retinere, in momentul cand vorbeste despre tehnicile folosite de autor, considerand ca a realizat doar capitolul indelungii confesiuni a lui Fred; Petru Comarnescu care face o remarca referitoare la constructia romanului, considerand mai mult aceasta apropriere a lui Camil Petrescu de creatia proustiana, un fel de loc al evocarii afective; Mihail Sedastian este cel care a reusit sa realizeze o ampla cronica laudativa, punand accent in primul rand pe tehnica portretistica a romancierului dar si pe viabilitatea eroilor sai; G. Calinescu este cel care considera noul roman mai valoros decat primul, tocmai prin tehnica bine stapanita si prin autenticitarea si desprinderea de modelul atat de mult afisat, stilul sau fiind inconfundabil.

In literatura romana, Camil Petrescu este numit creatorul romanului romanesc modern, redactandu-si romanele in aceasi perioada de timp cu: Hortensia Papadat Bengescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Virginia Woolf, etc. Initial, conceptia sa despre roman, a fost prezentata in eseul Noua structura si Opera lui Marcel Proust, care a aparut la inceput in Revista Fundatiilor Regale(noiembrie 1935) si apoi inclus in volumul Teze si antiteze (1936).

Naratorul prin abordarea teoretica a poeticii romanului, a creat impresia ca romanele Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi si Patul lui Procust, ar fi fost scrise mai mult din dorinta de a exemplifica propria-i conceptie critica. Ideea de teorie, reflecta gradul de intelectualitate al scrisului, la romancierii romani precum: Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Anton Holban, sau straini precum: Virginia Woolf, Henri James s.a., care au meditat asupra tehnicii romanului. Procesul de elaborare al romanelor si de construire a sistemului critic, se cristalizeaza paralel, ideile fiind prezentate sub forma de articole si interviuri intre anii 1926-1933.

Camil Petrescu asemenea lui Mircea Eliade are o vocatie teoretica identic de pronuntata ca si cea creatoare, referitoare la sfera preocuparilor teoretice si capacitatea speculativa care este mult mai ampla. Notiunea de structura poate fi inteleasa ca o asezare a elementelor unei opere intr-o totalitate solidara, printr-un raport de interdependenta intre un intreg si partile componente, dand astfel operei o nota distincta, ce o intalnim imedat dupa primul mare razboi la Eugen Lovinescu, Lucian Blaga si la Mihail Dragomirescu. Prin definitia data Structurii in volumul de Teze si antiteze, Camil Petrescu observa un raport disjunctiv intre Structura Veche si Noua Structura, desi ambele tipuri se armonizeaza prin prezenta unei unitati organice, desfintandu se astfel semnificatia si mobilitatea realitatii.

Eseistul prin intermediul relatiei de interdependenta realizeaza modificari semnificative in interiorul mecanismelor artistice. Intreaga creatie a lui Marcel Proust nu se reduce numai la elementele constitutive, teoretizate de Camil Petrescu, ci la analizele ulterioare ale proustianismului fiind efectuate de Al. George in Semne si repere (1971), Nicolae Manolescu in Arca lui Noe, II, Ov. S. Crohmalniceanu in Cinci prozatori in cinci feluri de lectura (1984), care au expus valente si complexitati pe care aparent incredibil Camil Petrescu pare sa nu le fi remarcat. Gresala motivata prin faptul ca prozatorul a selectat din poetica lui Marcel Proust,s doar acele modalitati ce au gasit ecou in gandirea lui estetica