CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE
Figura centrala a romanului “Morometii” este Ilie Moromete.
Modelul de la care Marin Preda a plecat in conturarea personajului a fost tatal sau, Tudor Calarasu, dupa cum insusi autorul marturiseste:”Moromete care a existat in realitate a fost tatal meu”.
Principala modalitate de caracterizare a personajului este cea indirecta realizata prin notarea gesturilor, faptelor si comportamentul acestuia. Portretul lui Ilie Moromete se incheaga in miscare si se contureaza prin suma detaliilor acumulate pe parcurs. Existenta fiecarui membru al familiei depinde de existenta sau initiativele lui.
Moromete este un taran seducator pe care propria sotie si copiii il asculta cu incantare. De pilda, Niculaie este vizibil fermecat de felul de a vorbi al tatalui sau. Prestigiul de care se bucura in sat este real si incontestabil. E suficient sa stea pe stanoaga sau sa iasa la drum pornind undeva spre mijlocul satului, ca spectacolul incepe. Inteligenta, ironia, umorul, darul de a povesti fac din acest personaj un taran filozof.
Caracter puternic, natura complexa, inteligenta iesita din comun, Ilie Moromete simbolizeaza lumea taraneasca in valorile ei durabile, dupa aprecierile lui Eugen Simion.
Pentru Moromete viata este un spectacol care merita sa fie contemplat. Spre deosebire de taranul impus de literatura de inspiratie rurala de pana la Marin Preda, protagonistul romanului Morometii este un taran mijlocas, strain de orice lupta si incrancenare in vederea dobandirii pamantului. Mica sa proprietate agrara il scuteste de grija zilei de maine si ii ingaduie sa se gandeasca si la altceva. Obiectele si oamenii nu il lasa indiferent. In fata lor, sensibilitatea lui vibreaza si, in cel mai cenusiu eveniment, el vede elementul inedit, mai ales cel comic. Pentru Moromete, lumea este plina de personaje si de evenimente pe care le contempla cu voluptate si le recreeaza ca un adevarat artist. Prin caracterizarea directa, facuta de autor, personajului sau in scena secerisului, Moromete ne este prezentat pe miriste, pierzandu-se in contemplari nesfarsite. El nu este robul concretului, al activitatii pe care, de altfel, nu o dispretuieste. Din evenimentele traite nu retine decat ceea ce este interesant si, mai ales, comic. De aceea, cand pleaca spre munte cu Tudor Balosu pentru a vinde porumb, se opreste la prima oferta care i se face si nu castiga bani multi, ca vecinul sau. In schimb, la intoarcere, prin povestire converteste intamplarea intr-un eveniment extraordinar. Niculae, care il insotise, se mira de unde scoate tatal sau atatea lucruri interesante dintr-o calatorie care, pentru el, nu fusese decat banala.
Inteligenta ascutita este evidentiata si de scena din poiana fierariei lui Iocan. Scena sintetizeaza pozitia lui Moromete in relatia cu colectivitatea sateasca. Adunati in poiana fierariei lui Iocan, agora( la vechii greci, piata in care se desfasura viata politica), transpusa in Silistea- Gumesti, taranii gatiti ca de sarbatoare discuta cu un inimitabil umor politica.
Simpatia spontana cu care este intampinat Moromete, faptul ca discutiile nu incep fara el , greutatea cuvantului sau dovedesc ca prestigiul sau e real si recunoscut. Cocosila il priveste chiar cu o oarecare invidie pentru ca Moromete stie sa gaseaca in ziar lucruri care lui ii scapau.
Scena din poiana lui Iocan pune in lumina si alte trasaturi ale persoanjului: sociabilitatea, ironia, umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri, fantezia, spiritul de artist care recreeaza lumea, calitatea de actor si regizor pe scena vietii.
O trasatura fundamentala a lui Moromete este DISIMULAREA. El stapaneste arta de a-si desincroniza gandurile si vorbele, de a mima gesturi si opinii false. Scopul disimularii este fie de a sonda intentiile interlocutorului, fie spre a se distra pe seama prostiei si ingamfarii, fie spre a se ascunde pe sine.
Semificativa in acest sens este comedia jucata in fata agentilor fiscali care ii stricasera placerea discutiilor din poiana fierariei. Intrand in curte, trece pe langa cei doi agenti, ca si cand acestia nici n-ar fi existat. Striga suparat la Catrina despre care stia ca este la bisercia si la un Paraschiv inexistent caruia ii atrage atentia ca o furca sta rezemata la un loc nepotrivit. Dupa ce exaspereaza prin aceasta manevra de ignorare, se intoarce brusc spre ei si e striga:”N-am”, apoi se potileste brusc si cere o tigara, lasandu-l pe agent taie chitanta. Dupa ce o priveste in mana, o cerceteaza meticulos, ca si cand ar vrea sa vada daca nu e falsa, o pune usor pe prispa, trage linistit din tigara si rosteste cu nevinovatie ca nu are bani. Jocul continua , spre cumplita enervare a agentilor care vor sa-i ridice bunurile din casa si sa ii ia caruta sau caii. Cand amenintarile sunt gata sa se implineasca, Moromete intervine impacuitor si plateste 1000lei, ceea ce reprezinta o parte din datorie.
In scena de mai sus disimularea este o reactie de aparare. Alteori, sanctioneaza ingamfarea, ca in cazul in care afirma despre Victor Balosu ca, de cand este comis- voiajor, nu-l mai aranjeaza sa sape.
Altadata, prin disimulare, sanctioneaza lacomia si egoismul lui Paraschiv, ca in scena pranzului din camp la seceris. Catrina incalzise fasolea care prinsese o pojghita deasupra, nelasand sa iasa abur din ea. Incepand sa manance, Moromete se frige, dar nu zice nimic. In momentul urmator, Paraschiv “raneste cu nadejde in tigaie” si se frige zdravan. Moromete mimeaza naivitatea si il intreaba daca s-a fript, caci el credea ca fasolea e rece.
Pentru Moromete, disimularea devine o a doua natura imprimandu-i un comportament bizar, mascat. Celor din jur le apare ca un om sucit, cu toane. Reactiile lui sunt derutante si adevarata lui fire trebuie dedusa din ganduri si reactii care o contrazic. Astfel, cand Nila duce caii sub salcamul pe care il taiau, Ilie Moromete intreaba disperat unde se duce cu ei. Cum baiatul nu pricepe, Ilie intoarce vorba ca si cand el ar fi gresit si ii spune sa vina cu caii, sa cada salcamul pe ei.
Atitudinea lui Ilie Moromete creeaza un fenomen de instrainare, de o dureroasa intensitate, observabil mai ales in relatiile lui cu cei sase copii. El ii iubeste si le vrea binele, dar isi ascunde orice duiosie fata de ei. Serbarea scoalara la care Niculaie ia premiul I ii provoaca pentru prima data nevoia de a-si transmite afectiunea in mod direct, insa nu isi gaseste gesturile cuvenite. Uimirea de a-si vedea fiul premiant, cand el credea ca va ramane repetent, si criza de friguri a copilului ii produc o emotie vecina cu panica. Intoarcerea spre casa dizolva distanta dintre tata si fiu prin gesturi tandre, dar stangace, ale fiului, nu ale tatalui.
Ilie Moromete exercita asupra celor din jur fascinatie si inspira respect si pretuire pentru darul vorbirii pe care il are. Pentru el, viata este o ampla scena pe care se misca atat ca actor, cat si ca regizor. El este un adevarat creator, fapt demonstrat de istoria pe care o compune dupa intoarcerea din calatoria de la munte unde fusese cu Niculaie si Tudor Balosu sa vanda porumb. Pentru el nu castigul era important, ci altceva. Adica un lucru neinteles de cei trei fii care i-au reprosat ca a omorat caii si caruta de pomana si ca si-a batut joc de munca lor. Acest altceva numai de Ilie Moromete putea fi identificat, vazut, caci privirile lui trec dincolo de coaja lucrurilor si tintesc esenta.
Constient de superioritatea sa, Ilie Moromete isi alege cu grija partenerii de discutie. Dintre taranii din sat, cie care ii sunt pe masura se numesc Cocosila si Dumitru lui Nae.
Uneori, perosnajul este caracterizat prin monolog interior. Ilie Moromete vorbeste si singur pentru a se convinge ca si cele mai intortocheate ganduri pot capata glas. Cand l-a intrebat cineva de ce vorbeste singur, a raspuns ca nu are cu cine discuta, in sensul ca nimeni nu merita sa-i asculte gandurile. Limbajul lui Moromete devine si el mijloc de caracterizare indirecta, sugerandu-ni-se iluzia perpetuarii unui timp benefic, iluzie cu care se hraneste protagonistul romanului. Concentrat asupra sa, asupra gandurilor si cuvintelor sale, Moromete nu mai are timp sa observe ca cei din jur nu-l inteleg. Nici macar cei apropiati lui, cei trei fii ai sai, nu-i cunosc gandurile. Astfel, Moromete se leagana in iluzia unui tata temut si autoritar(scena V consfintea aceste trasaturi ale personajului prin pozitia pe care o are la masa: “Moromete statea parca deasupra tuturor, stapanind cu privirea parca pe fiecare”, a unui tata de familie ai carui membri nu pot gandi altfel decat el. Ca traieste o iluzie o confirma plecarea celor trei baieti de acasa, fapt insesizabil pentru Moromete pana in momentul in care se convinge ca cei trei fii ai sai s-au rupt de sub autoritatea sa si de mentalitatea sa.
Dupa fuga baietilor, Moromete traieste o criza interioara. Pentru prima data, eroul nu scapa de un sentiment de vinovatie care ii da profunzime morala. Prin monologul interior si autoanaliza, ne apare acum un Moromete care mediteaza asupra destinului sau in aceasta lume. Lumea este judecata cu asprime pentru ca i-a indepartat copiii. Acum el traieste un moment al revelatiei, el insusi nu era vinovat, chiar daca crezuse cu prea multa seninatate in pacea si armonia lumii, vinovata era lumea care favoriza fiinte ca Paraschiv, Nila si Achim si care pregateste schimbari teribile in viata satului.
Fire contemplativa si visatoare, dar fara a dispretui activitatea, Moromete poate fi asociat cu Don Quijote al lui Cervantes. De aceea, tema romanului Morometii este drama contemplativitatii, a celui care actioneaza in spiritul iluziilor pe care si le face despre lume si viata.
Marea iluzie a lui Moromete este posibilitatea dainuirii micii sale proprietatii agrare. Ca a fost o iluzie demonstreaza finalul volumului I care aduce in prim- plan naruirea micii gospodarii taranesti sub presiunea unei istorii agresive care pune in cumpana destinul milenar al taranului roman.
Odata cu disparitia micii proprietati a lui Moromete, au loc shcimbari fundamentale si in psihologia sa. Lupta pentru apararea micilor sale bucurii luase sfarsit. Sociabilitatea, comunicativitatea, placerea de a vorbi, tihna ceasurilor petrecute pe prispa sau pe stanoaga sunt inlocuite aucm cu o lunga stare depresiva din care de- abia il va scoate valtoarea celui de al Doilea Razboi Mondial. Ilie Moromete cel adevarat, in chip simbolic, moare. Odata cu el, dispare de pe scena istoriei taranul de tip traditional si de aceea Nicolae Manolescu il considera pe eroul lui Marin Preda”ultimul taran”.
Ilie Moromete de altadata se perpetueaza doar prin arta, din el ramanand doar chipul sau modelat in lut de Din Vasilescu. De pe polita fierariei lui Iocan, acesta privea impasibil la adunarile care inca mai aveau loc in poiana.
Al Doilea razboi Mondial trage cortina definitiv peste o civilizatie, peste rosturile milenare ale taranului roman.
Dupa al Doilea Razboi Mondial, civilizatia taranului va cunoaste prefaceri adanci, fundamental diferite de tiparele ei ancestrale.
|
