C.D. ZELETIN - Spiritul baudelairian

C.D. ZELETIN

(doua prelegeri sustinute la Facultatea de Medicina a U.M.F., Bucuresti)

Venind sa exemplifice o estetica noua, nescrisa înca, dar împrastiind fulguratii stranii din toate scrierile lui de pâna atunci, Florile Raului (1857) au marcat momentul istoric începând de la care, în planul conceptelor, arta s-a desprins de frumos, urâtul devenind izvor de inspiratie pentru artist. Dintr-o data, problematica poeziei s-a tulburat si s-a îmbogatit. Daca pâna la Baudelaire arta nu putea sa existe fara frumos, în timp ce frumosul putea sa existe în afara artei, ca frumos natural, cu Baudelaire, arta capata un statut de suzeranitate, dispunând de frumusete, dar putându-se dispensa de ea. În optica poetului, urâtul reveleaza însusiri sensibile la lucrarea artei, aceasta noua categorie estetica având nu mai putina importanta decât frumosul în exprimarea adevarului vietii. Fara a decurge exclusiv din urât, estetica lui Baudelaire impunea, în fond, o norma a bunului simt, ocultata de-a lungul vremii de morala curenta, care, în numele unei elevatii desprinse de realitatea omeneasca, îsi îndeparta privirile de la sondarea abisurilor nu totdeauna delectabile si pure ale sufletului ... Chiar daca psihologica, arta se consacra exterioritatii si în sensul respectarii tacite a unor interdictii ce delimitau launtrul sfâsiat de disperare al omului, în care pasiuni învalmasite, batai de aripi albe si negre, spaime existentiale, vicii devastatoare, nebunii mocnite contribuie la definirea naturii umane nu mai putin ca frumusetea, armonia si spiritul înaltarii. Atât în Florile Raului, cât si în scrierile sale de estetica, Baudelaire repudiaza problematica sensibilitatii medii si îsi îndreapta interesul spre cele doua categorii morale extreme: binele si raul, cerul si prapastia, angelicul si diavolescul, tulburarea si echilibrul, urâtul si frumosul, prabusirea si înaltarea, durerea si extazul, viciul si puritatea. El parcurge întreaga distanta pe care se astern faptele sufletesti ale omului, exprimându-le într-o totala si izbitoare sinceritate. Acesta e adevaratul spirit baudelairian si el implica o întelegere filosofica a artei; ceea ce s-a impus însa în timp a fost impresia baudelairiana, trezita si întretinuta mai mult de unul din polii acestei dualitati, polul raului si al urâtului, ce lovea mai mult inertia sensibilitatii artistice de pâna la el decât binele si frumosul, aflate, într-un fel, în firea lucrurilor. Asa se explica faptul ca pâna azi persista ideea, în buna masura falsa, ca poezia Stârvul e mai baudelairiana decât Invitatie la calatorie sau Metamorfozele vampirului decât Înaltare. si tot impresia baudelairiana a facut ca multi traducatori ai Florilor Raului, si nu numai români, sa caute echivalente lexicale si stilistice potrivite mai mult laturii sumbre, corespunzatoare, prin cromatica, tensiunii în negativ a conceptelor, cu alte cuvinte, sa faca o traducere mai concreta si mai pitoreasca pe care, extinzând-o si asupra laturii luminoase, au denaturat-o, realizând un fel de îmbracare a nudului ... Se deplasa astfel noutatea baudelairiana din zona conceptuala în cea a surprizei plastice a lexicului, de care poetul nu era în mod deosebit interesat, asa cum vom vedea mai departe. Or, tocmai în echidistribuirea spiritului sau între cei doi poli, în curajul si forta de a exprima artistic urâtul si frumosul, raul si binele, elevarea si prabusirea sufleteasca, sta eroismul lui Baudelaire si nu e deloc întâmplator faptul ca poetul îsi gasea predecesori în Beethoven, Byron si Poe.

Baudelaire ofera exemplul cel mai timpuriu si mai puternic de ceea ce numim sensibilitate moderna în creatia artistica. De la început, el a hotarât sa priveasca separat creatia si separat arta, restrângând-o pe aceasta din urma la sfera unei maiestrii sustrase zbuciumului omenesc fundamental. Fara sa nege maiestria, el nu cauta s-o reprezinte, ci s-o supuna însusindu-si-o si s-o depaseasca. Într-adevar, Baudelaire este un maestru al poeziei franceze si universale, dar o poezie a sa, privita ca piesa de maiestrie, poarta întâi de toate urma trecerii prin foc: fascineaza prin oxizi misteriosi, prin cenusa savant reticulata dupa fuziune, printr-o dulceata a prozodiei ce nu-i urmarea unei rabdatoare slefuiri, ci a împietririi fluiditatilor incandescente atunci când se rac 727o1410h esc. Impresia aceasta o întâlnim si la Eminescu, ilustrata mai mult de asonanta, în general de efortul aproximarii prin omofonii, ceea ce-l apropie de spiritul stilistic al poeziei populare ... Baudelaire ironiza, când subtil, când explicit, poticnirea în maiestrie. Maestrul si prietenul sau, oricât de mare, Théophile Gautier, caruia îi sunt dedicate, cu atâta deferenta, Florile Raului, este totusi, în ochii sai, un poet impecabil, ceea ce vrea sa însemne - în sensul etimologiei latine - fara nici un pacat, adica tocmai poet al acestei arte; Victor Hugo, caruia Baudelaire îi închina mai multe tablouri pariziene, e "un artizan mai mult corect decât creator", iar în excelenta poezie a lui Théodore de Banville ar vrea sa auda totusi "discordantele muzicii de sabat" si "schelalaielile ironiei, aceasta razbunare a învinsului" ...

Creatia adevarata transcede artei, e o libertate pura, dobândita dupa ce spiritul s-a înstapânit pe arta. Mai mult decât arta, creatia priveste adevarul trairii si nu se realizeaza decât atunci când trairea e zguduitoare, iar marturisirea ei patetica si totala. Cum ar fi putut atunci Baudelaire sa fie poet impecabil, când izvorul zguduirii e pacatul însusi, iar al patetismului, nevoia imperioasa de a-l destainui!? ... Creatorul cauta pâna în cele mai stinghere cotloane ale sufletului, rar spalate de lumina gândului, si se exprima cu o sinceritate îndeobste traumatizanta pentru morala convenabila si pentru simtirea grijuliu ferita de sângerari, amândoua acestea înfratite, nu de putine ori, în pactele fatarniciei ... Infernul lui Baudelaire nu e negru, ci transparent, iar coborârea în mlastinile lui fermentate nu cere un efort mai mare decât înaltarea spre puritatile paradisiace ... "Nu s-a încarcat cu crime secrete ..." spunea un filosof modern despre poet.

Intelectualismul este un alt element care asigura caracterul modern al artei lui Baudelaire. Dar nu un intelectualism în sensul cultivarii laturii abstracte a gândirii, ci al luciditatii nemodulate de amagirile si iluziile sensibilitatii, dispusa la trucaje si absolviri ce contravin franchetei poetului hotarât sa exprime adevarul despre sine. Ca în unele straluminari ale artei arhaice, a exprima recunoaste, în cazul lui Baudelaire, etimologia primara a termenului, aceea a latinescului exprimere, adica a face sa iasa prin apasare. Ideea arata un conflict. De altfel, poetul însusi spune despre adevarurile pe care arta lui le rosteste ca sunt rodul "apasarii unei odioase tiranii". Aceasta opresiune creatoare face ca opera de arta sa fie urmarea reflectivitatii spontane, straina de orice tendentiozitati ori tezisme, ce reduc opera de arta la a fi anexa unor idei cu valoare de prejudecata. Oroarea fata de teza nu-l împiedica pe artist sa utilizeze în constructiile sale conceptul. Dimpotriva, poetul-gânditor îl foloseste din plin în Florile Raului, încât chiar conceptul e cel care le confera un anume grad de decolorare. Pentru a face din concepte personaje într-un libret amenintat de monotonia piesei, de cele mai multe ori cu un singur erou principal, poetul, el le grafiaza adesea cu majuscula initiala: Plictisul, Viciul, Pacatul, Prostia etc., ori Natura, Adevarul, Frumusetea, Eternitatea, Speranta, Trezirea etc. Poetul întrebuinteaza astfel de concepte, dincolo de care se afla trairi cutremuratoare, ca pe adevarate jaloane ale unei estetici de o puternica marca personala.

Aceasta arta intelectuala e demonica, însa nu printr-un program, ci prin miscarea ei cea mai launtrica. Ea poarta blestemul de a fi mereu noua, de a anula experienta convertita în binele pe care îl reprezinta stiutul, cu punctele lui de reazim ce îngaduie clipa de ragaz si multumirea. Resortul ce-i asigura perpetua noutate este revolta si nu e întâmplator faptul ca Florile Raului au un capitol ce poarta acest nume, Revolta, plasat înaintea capitolului Moartea. Revolta, sinonim sufletesc al negarii ... Esenta artei sta, dupa Baudelaire, în revelatie. Arta trebuie sa tulbure fara contenire prin inedit, sa scoata sufletul din echilibrul stabil si sa-l plaseze în echilibrul metastabil, pururi amenintat, sensibil lucrarii Diavolului. O opera de arta trebuie ori sa fie noua, ori, daca e beletristica, sa ofere noutatea la fiece lectura, ca si cum aceasta s-ar savârsi sub lumina unei tot alte hermeneutici, altfel ramâne o abstractie comuna si goala, opera a unui imens plictis. Dar revelarea esentelor nu e de ajuns pentru a da statut artei; mai trebuie sa existe un element care sa le nege pe masura ce ele se afirma, altfel arta s-ar reduce la o simpla opera de arheologie spirituala. Acest element este demonismul. El le contrazice esentelor revelate de arta caracterul etern, opunându-le perisabilul, si le contrazice caracterul spiritual, opunându-le rictusurile carnii muncite de patimi. Demonismul confera viata operei. Exista permanent un "sarpe galben" cuibarit în suflet, ce zice nu la orice da, ce se opune nevoii de certitudine, ce altereaza armonia îndata dupa împlinirea ei, ce strabate în raspar toate structurile sufletesti în sedimentare si tulbura ataraxia râvnita de sufletul omenesc.

Prin demoniacul viziunii, Florile Raului completeaza imaginea dramatica a omului oferita de romantism, sporind ponderea tragismului. Eroul baudelairian nu numai ca strabate gheena suferintei, printr-o simpla deplasare înspre infern, cum o face în poezii ca Beatrice ori Metamorfozele vampirului, sau dinspre infern, ca în Binecuvântare sau Înaltare, ci gazduieste în însusi sufletul lui infernul, ca pe o condamnare pe viata. Osândirea capata valoarea unei dimensiuni a profunzimii, vector ce zadarnic s-ar mai intersecta cu deplasarile pe orizontala, într-un sens sau altul, ale evenimentelor soartei sale: viitorul sau reveriile privitoare la trecut. Eposul vietii este inutil în acest caz. Deznadejdea izvoraste din descoperirea sufletului fixat pe vesnicie în spatiul suferintei. Timpul si miscarea sufleteasca pe care acesta o creeaza l-au parasit: poetul e abandonat deznadejdii. Mintea straluceste, dar sufletul e ranit. "E mai greu sa-l iubesti pe Dumnezeu decât sa crezi în el - scrie Baudelaire în unul din cele trei proiecte de prefata la Florile Raului. Dimpotriva, e mai greu pentru oamenii secolului nostru sa creada în diavol decât sa-l iubeasca. Toata lumea îl simte si nimeni nu crede în el. Sublima subtilitate a Diavolului". Pendularea scriitorului între Dumnezeu si Diavol are la origine o timpurie si paradoxala pozitie sufleteasca fata de viata. O spune singur în Jurnale: "Înca de copil am simtit în inima doua simtaminte contradictorii, oroarea de viata si extazul vietii". Sila de viata însa a trecut înaintea extazului, acesta rarefiindu-se pâna la a disparea. Urmare a luciditatii dezbarate pâna si de cea mai slaba irizare a iluziei, urâtul a cotropit sufletul poetului, asemeni celui mai mare rau cu putinta, asa cum singur o afirma în finalul poeziei, Cititorului. Urâtul e trait fie ca pustiu, deci în orizontalitate, fie ca abis, deci în verticalitate: infinitul perceput în doua dimensiuni... Urâtul e sentiment, nu absenta a sentimentului, nu indiferenta, nu apatie. "Ceea ce numiti indiferenta e numai resemnarea disperarii" - spune Baudelaire ... Apatia e o decuplare de viata prin atrofia receptorilor pentru ea; în cazul lui Baudelaire, urâtul e urmarea unei sensibilitati consumate, un alt fel de a numi viata parcursa, extinderea unui punct final, de aceea urâtul e asociat, în viziunile sale, mortii. Dezgustul e înca în viata; urâtul însa e deja viata moarta." Aceasta carte - scrie poetul despre Florile Raului - va ramâne ca o marturie a dezgustului si a scârbei mele de toate cele". Însa a trebuit o mare forta a dezgustului pentru ca aceasta capodopera a liricii universale sa fie scrisa si - e de presupus - o scadere a bucuriei vietii pâna aproape de extinctie: se stie ca poetul a facut o tentativa de sinucidere si a hranit multa vreme gândul ei. Paradisurile artificiale traite de el erau - dincolo de semnificatia lor metafizica - o forma de a mai face ca bucuria vietii sa pâlpâie, ele fiind totusi o dublura de viata, o iluzie de viata, un substitut de viata ... Abia când zona dezgustului a fost strabatuta, placerea de viata învinsa si sentimentul urâtului rotunjit, îi apare poetului tara de dincolo de negura: creatia. Traversând cercurile multiple ale infernului propriu, el îsi poate lua revansa prin forma superioara de viata care este creatia, sinonim al libertatii pure si consacrare întru singuratatea absoluta. "Când voi fi inspirat dezgust si oroare tuturor - va scrie în Rachete - voi fi cucerit singuratatea". Înca din adolescenta începuse acest program, experimentat mai întâi pe propriii sai parinti, trezind în generalul Aupick, tatal sau vitreg, dezgust si ura, iar în inima doamnei Aupick, mama sa, un amestec de groaza si iubire tandra ...

Sentimentul singuratatii e asociat de Baudelaire cu ideea de geniu, de aceea geniul e osândit la incomunicabilitate, câta vreme pentru fiintele de obste comunicabilitatea este o conditie sine qua non, asigurând rosturile Venerei Pandemia, procreatoarea, din filosofia platonica. O noteaza poetul însusi: "Gustul de neînvins al prostitutiei în inima omului, din care ia nastere groaza de singuratate. Vrea sa fie doi. Omul de geniu vrea sa fie unul, deci solitar. Gloria este sa ramâi unul si sa te prostituezi într-un fel aparte". (Inima mea asa cum este, XXXVI). Genialitatea împrumuta însusiri celui numit cu un termen englezesc dandy, om modern ce se cuvine sa traiasca detasat si sa doarma în fata oglinzii - simbol al trecerii reflexiei în reflectie. Opus femeii, el stie sa separe sufletul de trup, sa traiasca abstract într-o frumusete a lui si a lumii sale, departându-se de conditia naturalului, abominabil în optica poetului-filosof ... Singuratatea baudelariana era totusi un elaborat mintal, nu o nevoie sufleteasca. Charles Asselineau spune ca Baudelaire nu suporta sa stea nici macar o ora singur si îsi scria deseori articolele având pe cineva alaturi, care putea chiar sa doarma, numai sa existe acolo ... Desele altercatii si împacari cu dragostea vietii lui, mulatra Jeanne Duval, o atesta. De altfel, nici pe planul mentalului aceasta singuratate nu putea atinge desavârsirea, deoarece poetul nu se putea desprinde total fata de cei carora le inspira dezgust: îi trebuiau, chiar daca îi detesta. Ruperea completa de ei ar fi însemnat pierderea unei piese importante din mecanismul de producere constanta a simtamintelor de dezgust. Prezenta celor ce-i primeau ura îi era, în felul acesta, necesara. Stimulativa pentru sufletul lui dezgustat, existenta lor era, pe de alta parte, de natura sa nu-l satisfaca pe creatorul însetat dupa o detasare franca si descoperind voluptati în zbor: poezia Înaltare o atesta, dupa cum si antinomia continuta în titlul Spleen si ideal. E înca un argument pledând în favoarea pendularii - chiar daca inegale - a lui Baudelaire între bine si rau ... Libertatea în care se imagineaza este izvorul orgoliului sau si al celor trei mari rele de care se plânge: plictisul, incomunicabilitatea si senzatia de abis. "Moral si fizic, am avut totdeauna senzatia abisului: nu numai abisul somnului, dar si abisul faptei, al visului, al amintirii, al dorintei, al regretului, al remuscarii, al frumosului, al numarului", noteaza în Jurnale. Abisul îl fascineaza si-l aspira în infinitul lui: "Sa-ti masuram abisul !" - îi striga el mortii în finalul celui mai lung poem al Florilor Raului, Calatoria. Clamarile poetului prabusit în abis se îndreapta totusi spre Dumnezeu, "unica iubire" a poetului, si acesta este întelesul sonetului De profundis clamavi, a carui monotonie terna e asigurata de repetitii neadmise de codul acestei poezii cu forma fixa, dar necesare si semnificative, prin saracirea si decolorarea pe care le produc, pentru exprimarea sentimentului de abis: "soare fara caldura (sau de gheata)" se repeta de doua ori, "noapte" de trei ori, "groaza" de doua ori ...

Urâtul este pentru Baudelaire mai mult decât un superlativ al locului comun; e o matrice psihica al carei relief a fost tocit pâna la a fi ras de catre disperare, devenind un suport pe care nu se poate construi nimic din ce-a fost, constiinta torturanta a unei mari absente. Îl descrie singur în Gustul de neant: bezna fara speranta, resemnare a sufletului prabusit într-un somn de bruta, istovire a sufletului incapabil sa mai iubeasca, înghitire de catre Timp. E cel mai general sentiment al poetului, proiectie universala a sensibilitatii sale: "Privesc de sus planeta si nu râvnesc un loc ...". Oricum, urâtul ramâne si o exacerbare a banalului, iar Baudelaire, ca o reactie împotriva lui, cere artei sa fie noua, surprinzatoare, bizara. La realizarea impresiei de bizar contribuie si faptul ca arta adevarata, o metafizica exprimata sensibil, are, în optica lui Baudelaire, caracter ezoteric, deci enigmatic si revelabil numai celor initiati ori spiritelor cu o experienta de viata depasind acceptiunile comune. Frumosul, având totdeauna o latura care scapa, e bizar. Frumusetea e severa, lipsita de familiaritate, si nu distreaza, ci raspândeste un aer tare si rece de Olimp. Troneaza ca o zeitate în azur, insensibila si nemiscata de suferinta umana ori de lacrimile firii sentimentale. Sfinx de neînteles, frumusetea are asprimea unor peisaje imaginate exclusiv din piatra, parcurge toata distanta dintre infern si paradis, ramânând - prin oricâte avataruri omenesti ar fi antrenata - cu o inima de zapada.

Frumusetea are o esenta contradictorie, ea venind deopotriva din cer si din prapastie, din Dumnezeu si din Satana, fiind deopotriva izvor de binefacere si de crima (Frumusetea si Imn frumusetii) ...

Frumusetea aparea astfel ca un element al demiurgicului, neschimbator si fix, distribuit în toate entitatile lumii, cu atât mai încremenit cu cât mai îndeaproape îl amintea pe Creator. "Nu credea decât în imuabil", scrie Théophile Gautier despre Baudelaire si gasim aceasta precizare esentiala pentru întelegerea poetului gânditor si estetician ... În cazul Florilor Raului, impresia de bizar este întarita si de faptul ca ideea de rau îmbraca forma frumoasa, trezind în cititor aprehensiuni legate de intuirea diavolescului. Viata conferita prin arta artificialului, puterea de a imprima impresia de prezenta absentei, decolorarea otravitoare ori coloritul ucigas al cartii, sinceritatea ce se consuma pe sine pâna la a se metamorfoza în exhibitie întaresc si ele bizareria baudelairiana. "Arta moderna - scrie Baudelaire în eseul Théodore de Banville - are o tendinta esentialmente demonica. si îmi pare ca aceasta parte infernala din om, ce-i ofera placerea de a si-o explica lui însusi, creste din zi în zi, ca si cum Diavolul s-ar amuza facând-o sa sporeasca prin procedee artificiale". Arta bizara e o emanatie a artistului bizar, extrapolat sensibilitatii si întelegerii unanime. El este un permanent revoltat. O clipa de ragaz în revolta îngaduie sensibilitatii generale sa metabolizeze bizareria, atenuându-i însusirile definitorii si aneantizându-i identitatea, îngaduie vigorilor vitalului sa-l napadeasca pe eternul revoltat, restructurându-l prin normele utilului si ale eficientei, atât de abhorate de poet, îl sileste la integrare în dumnezeiasca armonie universala, supremul unison ce exclude bizareria ... Revolta si bizarul sunt o garantie a noului. Triumful amândurora înseamna biruinta asupra locului comun - oricât de frumos sau de patetic ar fi el exprimat - prin folosirea armelor constituite de surpriza, originalitate si îndrazneala. Monotonia si surpriza sunt necesitati eterne ale sufletului omenesc - scrie Baudelaire într-unul din proiectele de prefata la Florile Raului - si ele sunt satisfacute în poezie de ritm si rima. Aceasta dualitate a poeziei este, asadar, urmarea unei dualitati existente în sufletul omenesc. O viziune asemanatoare o întâlnim si în privinta frumosului, unde dialectica baudelairiana justifica noul prin etern. Frumusetea, scrie poetul, contine un element etern, invariabil, extrem de greu de determinat, si un element relativ, circumstantial, legat de epoca, de gust, moda, morala, pasiune ... Fara acest al doilea element, primul ar fi inapreciabil, neadaptat si neapropiat naturii umane. Dualitatea artei este o consecinta fatala a dualitatii omului.

Florile Raului au venit cu un stil propriu, corespunzând mai degraba unei vieti a ideilor, sincere si forte, decât consumarii vreunei experiente stilistice aparte.

Dimpotriva, fidelitatea lor fata de lirica franceza de la Ronsard încoace e remarcabila, dar violent contrastanta prin noutatea ideilor carora le dau expresie si care îi îndemna pe tinerii Verlaine si Mallarmé sa-l salute pe autorul lor ca un novator. Pe buna dreptate Sainte-Beuve facea, în 1857, remarca - necesara dar nu suficienta - dupa care Baudelaire petrarchizeaza asupra oribilului. Poetul nu a fost interesat în inventia prozodica si mai ales lexicala. Exista chiar o anume indiferenta pentru limba ca element plastic, dar nu indiferenta pentru limba ca muzica. Rima e comuna, ca la Bacovia, uneori chiar stearsa, strofa are însa o muzicalitate structurala, o suplete si un aer de desavârsit surprinzatoare, îngaduind la citire apofonii potrivite simtamântului dominant al cartii, acela de melancolie stenica ori deznadejde barbateste traita ... Se pare ca si în vorbirea obisnuita acest "dandy ratacit în boema", cum îl vedea Théophile Gautier, modifica fonemele în timbru si în intensitate, dând frazei un profil particular: "Îsi masura frazele, nu folosea decât termenii cei mai cautati si pronunta unele cuvinte într-un fel aparte, ca si cum ar fi voit sa le sublinieze ori sa le dea o importanta misterioasa. Avea în glas italice si majuscule initiale ...". Dupa saracia lirismului secolelor XVII si XVIII, Florile Raului au surprins contemporaneitatea printr-o lirica bogata si noua, vibranta, dar orchestrata de catre sobrietate. Gustul pentru morbid si macabru, lauda sterilitatii, careia îi corespundea un concept estetic, si înclinarea poetului - remarcata cel dintâi de Charles Asselineau - de a dramatiza abstractia, paradisurile artificiale ce nu-s decât o umbra a umbrei fericirii, atractia pentru putrid, proiectarea în fantastic, reveria neagra, demoniacul si autoflagelarea sunt dispozitii sufletesti si teme ce nu puteau decât sa învioreze stilul obosit al înaintasilor, chiar daca poetul le prelua, intacta, prozodia.

Desi Florile Raului prezinta o anume estompare a detaliului sufletesc, prin sporirea densitatii psihologice a evenimentului luat drept subiect, trasatura stilistica cea mai însemnata a liricii lui Baudelaire ramâne aticismul, epitet ce întruneste în el puritatea, precizia, finetea si concizia. Baudelaire sta departe de asiatismul retoric-redundant, cum i-am spune noi astazi, de care-l acuza Brutus pe Cicero ... Interesant e faptul ca însesi unele oscilari pe care le implica semantica termenului sunt ilustrate de poezia lui. Astfel, aticismul presupune, deopotriva, eleganta si concizie; totusi, stilul atic e mai mult elegant decât concis - ceea ce într-adevar se poate spune despre stilul lui Baudelaire. În acceptiunile lui mai moderne, aticismul exprima si o anumita familiaritate plina de spirit, ceea ce iarasi e perfect adevarat pentru Baudelaire si nu contravine impresiei de detasare pe care de multe ori o lasa lirica lui. Poezii ca Remuscare postuma, Biet suflet singuratic, Diseara ce vei spune ..., Invitatie la calatorie, Causerie, Cântec de toamna, Moesta et errabunda, Unei cersetoare roscate, Caderea serii, La doica generoasa ce-o gelozeai în viata ... etc. au un aer de dulce familiaritate. De altfel, se pare ca în discutii Baudelaire punea pe primul plan viata lucioasa a ideii, în a carei oglinda se reflectau prea putin intimitatile ... "În conversatia lui metafizica - scria Théophile Gautier despre prietenul sau, pe care-l gasea sobru, ca toti muncitorii - Baudelaire vorbea mult despre ideile lui, foarte putin despre sentimentele si de loc despre actiunile lui". Obsesia logicului, specifica naturilor preocupate peste firesc de eul propriu, se regaseste si în Florile Raului si anume în stilul lor complicat si savant, ingenios si plin de nuante, stilul matur al decadentei obsedate de ideea perfectiunii si în care "cel din urma cuvânt al Verbului este somat sa exprime tot" (Théophile Gautier) si unde absolut totul este sau pare a fi urmarea unui determinism vadit ori abscons. Claritatea si constructia ramân marile iubiri ale lui Baudelaire. În tara ideala, totul nu e decât ordine si frumusete, calm, lux si voluptate (Învitatie la calatorie) ... Asa cum nota acelasi Théophile Gautier, întâmplatorul si confuzul erau cei doi dusmani ai lui, exclusivism pe care tânarul sau admirator, Paul Verlaine, avea sa nu-l împartaseasca . Prin aceasta dispozitie a spiritului, Baudelaire ramâne circumscris clasicismului si se izoleaza de simbolismul caruia îi va fi, prin alte laturi, cel mai de seama precursor.

Raul, neavând existenta în sine si, deci, nefiind principiu ontologic, subzista în om prin vointa acestuia. Cultivarea lui este opera a vointei. Fiind în fond un artificiu, el coincide, în cazul lui Baudelaire, cu apetenta lui pentru artificial, sporind-o. Grefat pe sufletul sau prin suferinta, raul prospera si înfloreste, împingându-l spre moarte, asa cum dezvoltarea binelui îl duce spre viata. Or, fapt este ca înclinarea poetului pentru rau este împletita cu gustul pentru suferinta, zbucium si moarte, exact cele trei forme personale ale raului în filosofia patristica.

Baudelaire îsi asuma responsabilitatea mortii, privita ca nimicire totala a existentei, printr-un act logic si deliberat: alegerea caii raului. El vrea raul, desi stie ca raul piere odata cu stingerea vointei care l-a produs. Contrar însa celor spuse de poetul însusi, care îsi descoperea constiinta în rau, o data muscat de voluptatea trairii raului, el nu mai poate si nu mai vrea sa dea înapoi, ci vrea sporita aceasta voluptate, aceasta jubilare în negativ, mai mult a simturilor, decât a constiintei. Daca în structura raului exista o participare cât de cât a constiintei, aceasta se întâmpla din cauza dorintei de razbunare prin rau: "Am nevoie de razbunare, asa cum un om obosit are nevoie de o baie" (Inima mea asa cum este). si, cum excelenta razbunarii sta în razbunarea pe sine însusi, el începe cu aceasta culme vindicativa si o proclama în poezia Heavtontimorumenosul. Tendinta de diabolizare a razbunarii pe sine se observa si din coborârea acestei locutiuni eline, folosite de Terentiu în una din comediile sale, la conditia de substantiv comun articulat, deci la conditia multiplicitatii celui ce se pedepseste pe sine însusi, proliferarea raului suprem fiind opera de creatie eminamente satanica, omul servind principiului de autodistrugere doar ca instrument ... A-ti produce suferinta - spune J.-P. Sartre - înseamna atât a poseda cât si a crea, a crea raul, poetul fiindu-si propriul martor si calau ... El vedea însa legatura dintre victima si calau ca fiind de natura sexuala, dar îsi extragea elementele necesare pentru analiza genezei raului din biografie, din Inima mea asa cum este sau din alte jurnale. Or, într-o perfecta armonie între titlu si continut, Florile Raului sunt suficiente pentru a-l reprezenta pe Baudelaire ca poet al starilor inverse trairilor îndumnezeitoare ce definesc binele ...

Poetul nu-si reproseaza nimic siesi si nici lui Dumnezeu, raul fiind opera sa proprie, creatia sa. El simte ca un crestin ca nu Dumnezeu este cauza raului, ci omul însusi. Traind raul, poetul nu-l huleste pe Creator, cât îl lauda pe Satana, ramânând permanent circumscris în ordinea crestina, aceea prestabilita de divinitate. O clipa daca ar fi devenit ateu, tot esafodajul sau de idei si simtiri s-ar fi prabusit, poetul trebuind sa-si ia o alta identitate si începând - probabil - sa construiasca pe o conventie. Fara punctele cardinale maniheiste, binele si raul, nu ar mai fi existat universul baudelairian asa cum ni-l comunica Florile Raului. Binele si raul sunt matricile pe care psihologia baudelairiana a cladit un univers perfect rational, în care, daca raul sporeste, binele, în orice caz, nu este reprimat: ideologia satanica lipseste cu desavârsire, astfel ca Florile Raului sunt mai curând un breviar liric decât un catehism. Cu tot elogiul adus de poet luciditatii, Florile Raului nu sunt atât un elaborat al mintii, cât o emanatie a psihologiei. Elogiul luciditatii exprima în fond nostalgia dupa o luciditate pierduta. Luciditatea ar veni sa compenseze scufundarea în psihologie, în propriul eu. E firesc, astfel, ca sentimentul dominant sa fie cel de pustiu, de urât, de spleen si dezgust. La o cuprindere de ansamblu a Florilor Raului, cititorul simte ca armatura de idei e tare, dar palida, dupa cum palida este perceperea lumii exterioare de catre poetul turmentat sub obsesia puternicelor viziuni ale lumii launtrice. Or, tocmai aceste palori ideatice sunt potentate prin zvâcnirea unor imagini frapante, asimilate mai greu de sufletul si întelegerea curenta ale cititorului, care le întâmpina cu inertia unei alte experiente lirice. Nimic mai deconcertant si, cu toate acestea, mai unitar ca Florile Raului. Întelegerea justa a acestei situatii paradoxale obliga cititorul profund sa reconstituie universul baudelairian. Cum coerentei semantice a textului îi corespunde o desavârsita coerenta a universului, acest cititor va descoperi ca bizareria se subtiaza pâna la disparitie ...

Baudelaire înmulteste cu înca unul ceata îngerilor cazuti, carora li se înnegresc aripile, dar înca zboara si creeaza în sens demiurgic inversat. El nu traieste drama luciferica generala, ci o drama individuala. Nu-l intereseaza geneza raului absolut, de aceea nu e filosof, si nu se întreaba, ca Origen, de pilda, daca raul e un principiu ontologic sau daca Dumnezeu a creat raul fortat de caderea în pacat a omului. El e obsedat mai mult de propria-i psihologie absorbanta si generatoare de rau, decât de metafizica raului. Daca ar fi oglindit raul cu mintea, ar fi fost filosof; oglindindu-l însa cu simtirea, e artist. Numai rasadit pe simtire raul poate sa înfloreasca. Floarea este exact imaginea evenimentului senzorial suprem, apogeul expansiunii aparatului de proliferare a raului. E simbolul biruintei autoproliferarii independente de o vointa din afara, rupta întâi de toate de vointa lui Dumnezeu. Într-un anumit fel, care e numai al lor, Florile Raului sunt un cântec de biruinta a omului definit prin pacat, om dezdumnezeit, împlinind natura omeneasca pentru care fericirea edenica e o fictiune, în cazul cel mai bun o amintire, în nici un caz o speranta ... Este cântecul libertatii tragice a omului desprins activ de Dumnezeu, sângerându-si talpile în spinii vietii. Gustul lui e si el liber, nu mai este directionat moral: din a-toate-vazator, el a devenit a-toate-cunoscator, cunoscator mai întâi al suferintei.

Nu e locul sa cercetam aici radacinile raului trait si cântat de Baudelaire, daca e un rau metafizic ori de sorginte biografica, daca e livresc sau structural. În orice caz, lasând la o parte probabilitatea determinarii genetice, poetul a trait experienta raului înca din copilarie: trauma sufleteasca resimtita la casatoria mamei cu un "strain", tocmai de catre el, care - urmând expresia lui Sartre - se considera fiu de drept divin, caruia însa noua legatura matrimoniala i-a pângarit caracterul sacru al dragostei materne; pedeapsa ce a urmat înghitirii unui bilet strecurat de un coleg în timpul orelor; legatura cu Sara, soldata cu repercusiuni veneriene, infectia luetica etc. Astfel, chiar daca ar fi existat vreo componenta constitutionala în trairea si savurarea raului, componenta capatata, de obârsie psihologica, a fost apreciabila. Ea s-a grefat pe un gust înnascut pentru singularizare, pentru bizar si macabru. Baudelaire simtea cu atât mai mult nevoia de a se decupa de ambianta cu cât aceasta se structura mai mult. Elementele ordinii noi prin care societatea se înalta erau dictate de consumarea ordinii precedente si nu de negarea ori de rasturnarea ei. Uzufructuar voluptos al evolutiei, el era revolutionar numai în nostalgiile diabolice, nu si în viziuni care sa priveasca viitorul obstei; izolat în plasma densa a eului propriu, Baudelaire nu a manifestat nici o înclinare de a schimba ordinea vremii sale, ci doar dispozitia fundamentala de a o ataca, în timp ce o respecta, trimitându-si ieremiadele negre de pe tarâmul solid de unde îi arata lumii abisurile în care se poate prabusi ... Original în toate, pozeur de cursa lunga si nu de circumstanta, îi placea sa debiteze monstruozitati - dupa expresia lui Henry de la Madelčne - si sa-si scandalizeze prietenii, atât prin fapte cât si prin teoretizari. Asamblate, acestea au creat o veritabila estetica a uimirii, menita mai mult sa zguduie decât sa darâme, mai mult sa surprinda decât sa îndurereze, mai mult sa declanseze sincope în armonii decât sa produca haos. În felul acesta, Baudelaire e un razvratit si nu un revolutionar. Individualist la culme, poetul e un obsedat de sine si nicidecum un profet, deoarece lumea îi este indiferenta. O proiectie a acestei stari sta în grija lui pentru forma desavârsita, de la vestimentatie la prozodie. Politetea lui era fara cusur; o însotea o detasare melancolica si o oarecare raceala. Politetea e acomodarea formei personale la forma de obste, tatonarea reciproca a formelor fara a se pune în legatura prin miez. Atunci când poetul formula o asertiune, aceasta într-atât avea înfatisarea sentintei si a paradoxului, încât parea alonja unei malitii, impresie pe care o lasa în general omul care vorbeste, dar nu comunica. Leconte de Lisle îi povestea Elenei Vacarescu ca Baudelaire avea exact aerul unui preot malitios. Dandysmul poetului era menit sa introduca mai mult un stil al elegantei singularizate decât un cod al comportamentului, dovedindu-se astfel mai mult o chestiune de estetica decât de morala ... Însa domeniul cel mai însemnat în care se vadeste gustul poetului pentru forma ramâne poezia.

Era un singular. Înca din tinerete, mai mult învins decât derutat de unele experiente precoce de viata, are revelatia îndreptatirii de a oscila preferential pe axa binelui si a raului, batând mai mult spre polul acestuia din urma. O face traind într-o anume idealitate a raului, netranspusa în fapte de viata, ci numai într-o schita a lor, traind în tâlcul satanic, în nostalgia predicii malefice, în rasturnarea sensului inertiilor morale si în paradigmele razbunarii. Extravagantele, dandysmul, cheltuielile fabuloase, erotismul oarecum heterodox, practica hasisului, sunt forme ale unei revolte menite sa zguduie, nu sa disloce. Astfel, Florile Raului, ramânând fidele ideii de norma morala, sunt mai curând elegii vindicative decât discurs satanic. Ele au venit sa colonizeze, în secolul lor literar, continentul rarefiat al Raului cu fantasmele unui suflet biciuit, dar tare. Creatia în negativ devine obsesia prin care exploreaza partea ascunsa a lumii, face ca imaginarul sa înfloreasca si sa scoata fructe ce se vor coace la lumina clorotica a lunii, racorite inutil de batai negre de aripi ... Transcenderea aparentelor si accesul la imaginar reprezinta forme ale unei eliberari, abia prin ele putându-se realiza grandoarea tragica a eului sau. În felul acesta, Baudelaire poate fi privit ca moment de prabusire a mimesisului si numai asa poate fi înteles faptul ca poetul nu se poate regasi în natura, parametru psihologic familiar si definitoriu pentru romantici si, în general, pentru omul obisnuit.

Sfidarea palpabilului, abandonarea lumii îndelung si rostuit sedimentate, în favoarea inventiei hazardate, scufundarea în imaginar, caderi îndeobste, sunt pentru el înaltari care îi ofera posibilitatea de a-si lua marea revansa, creatia ... Liber în fata ei ca nimeni altul, era firesc sa se simta singur si inutil; totusi, creatia însemna o concesie adusa binelui, binele facând parte din ordinea utilului si implicit din ordinea demiurgica, pe care Baudelaire o refuza, fara sa-i nege existenta. Poetul a trait sfâsietor aceasta contradictie; atârnând de poezie "ca un copil de poala mumii", cum spune Al. Philippide, vrednicul lui talmacitor în româneste, el îsi deteriora libertatea pe masura ce si-o crea ... Era un mecanism diavolesc de autoîntretinere fara ragaz, prin care poetul percepea infinitul. Vieti paralele, insatietatea întru creatie si insatietatea întru placere, în care Sartre vedea forme deviate ale gustului pentru infinit, ele justifica bestialitatea malefica a unor viziuni din Florile Raului, voluptatea morbida si cântecul viciului. În întelegerea lor, temele acestea cer cunoasterea filosofiei poetului, neformulata ca atare în Florile Raului, dar vadita în anumite parti ale lor, în biografie si în unele carti, publicate sau ramase în proiect, ca Spleenul parizian, Paradisuri artificiale si Jurnale intime, cu ciclurile lor Rachete, Igiena, dar mai ales Inima mea asa cum este. Rupta de contractul subînteles cu exigenta si cu darurile permanente ale realitatii, aceasta miscare sufleteasca fara contenire îi hranea un orgoliu uscat, orgoliu nebun, în masura în care individul individual nu se acorda cu individul social, distrugator întrucât îsi gasea combustie în razbunare, deci în ura, menit unei fatuitati exasperante si sterile. Poetul idolatrizeaza luciditatea tocmai pentru ca reflexia în oglinda constiintei lui nu este o dreapta masura; proiectiile sale psihanalitice sunt marea, nimicirea, oceanul, infernul, abisul, neantul, disperarea ... El se creeaza pe masura ce se distruge, fara contenire, cu o placere sadomasochista, descoperind un limbaj al sau, atenuant în exprimarea crimei si aprins în glorificarea torturii. Configuratia adâncurilor lui intoxicate de sine, neprimenite prin altul, se converteste în semne, simboluri si concepte care se astern în afara prin reprezentari ale dezagregarii. Amestecul macabrului cu senzualitatea, asocierea iubirii cu obsesia mortii, femeia privita maniheist, ca amestec de impuritate diabolica si candoare îngereasca, lipsita de putinta de a separa cerintele sufletului de cerintele trupului, preferinta pentru femeia frumoasa, dar de o intelectualitate precara, existenta la urma urmei involutiva, femeia provocatoare, violent afisata, insolenta, iar uneori întepenita de atribute ale masculinitatii, ca Sisina, de pilda, reprezinta gustul baudelairian în privinta femeii. Aceasta evolueaza în spectacolul vietii rupta de timpul poetului, care nu-si poate restabili cu ea unitatea, nu se poate justifica pe pamânt si nici nu se poate regasi în vreuna din ofertele eternitatii; ea ramâne legata de evanescent, de insezisabil, de flash-ul secundei (Unei trecatoare), în ultima instanta de moarte, de diavolesc, de parerea de rau ... Doua paralele care vin si pleaca în infinit, justificând deopotriva disperarea, ura, iubirea si blestemul poetului, iar nu imnul unui timp ori al unei vesnicii comune. Finalul sonetului Unei trecatoare este edificator în aceasta privinta: - O, tu, pe care te-as fi iubit! striga Baudelaire în urma eternei trecatoare ... Raul a lucrat printre fulguratiile frumusetii, nostalgia nu-si are remediu, blestemul opereaza în ordinea metafizica a raului fara însa a usura sufletul, poetul gaseste în femeie negasirea, neantul, plictisul, oroarea abisului, gaseste clipa, nu timpul, si nici macar clipa lui ... Prin ea i se reveleaza un univers afectiv pendulând între secret si interzis, în care grozavia are mai mult valoare de simbol al unei lumi ce-l fascineaza, dar la care nu accede, decât valoarea unei placeri. Iar daca acesta din urma îl cuprinde uneori, ea este lipsita de fiorul de elevatie pe care îl presupune placerea; sa se observe, în acest sens, faptul ca Baudelaire cânta în Florile Raului aproape exclusiv voluptatea, placerea extrema, o jubilatie senzoriala aparte, din care mâna diabolica a eliminat tresaririle înaltarii ... Îngerul e prabusit, adica înaltat invers, astfel încât sa se regaseasca în vastitatile lumii rasturnate: moartea, raul, infernul, plictisul, ura, groaza, crima, desfrânarea, haosul, nebunia, boala, uitarea, razbunarea, febra, cainta, nimicirea, remuscarea. Starile acestea sunt exprimate prin entitati lexicale ce vadesc, desi puternice, o anume devitalizare, pe care o capata cuvântul în drumul lui de la particular spre general, de la substantivul pur la sinecdoca, de la notiune la categorie. Ele apar grafiate de multe ori cu majuscula initiala, în felul de a scrie al celor obsedati maniacal, tradând existenta unor dominante psihice traite filosofic, adica abstract, dar exprimate plastic, prin mijloacele artei cuvântului. Nemultumit de sine însa perfect adaptat eului propriu, Baudelaire afiseaza în Florile Raului o indiferenta suverana fata de entitatile omenesti aflate în alcatuire, crestere sau ecloziune, fata de înflorirea întru bine. Daca ar fi existat o articulare a artistului cu ofensiva vietii, el ar fi desavârsit o lucrare morala având ca termeni utilul si seamanul, amândoi refuzati de poet, ar fi fost smuls din imaginar, din gratuitate si din liberul arbitru, marea miza a spiritului sau. Oroarea lui ramâne fapta, atractia se îndreapta spre masca. si în pozitiv si în negativ. Masca arata un sens, nu etaleaza un fapt de viata consumata, ba dimpotriva, îl ascunde. Netraita ca fapt, viata se cere razbunata si, în cazul poetului, razbunarea nu se înfaptuieste printr-o industrie a raului, ci prin nostalgia lui, nostalgie scuzata - în fata exigentelor Demiurgului, pe care Baudelaire îl recunoaste, ca orice discipol luciferic -, scuzata prin creatie. Creatia îi întareste existenta hipotonica si dezabuzata, justificând un spirit osândit la tortura fara sfârsit. Având la îndemâna mastile raului, Baudelaire le opune binelui ce-si desfasoara alaturi lucrarea. Înradacinarea în rau - prin voluptatea pe care raul i-o procura - îl extrapoleaza binelui. Astfel, existenta lui Baudelaire pare o osândire la monotonia unui paralelism, netulburat de conflictul intersectiilor. Pustiul unei astfel de vieti nu poate fi rupt decât prin accidentele întru rau, adica prin tot ce face ea pentru ca raul sa înfloreasca: acesta este întelesul oximoronului Florile Raului, "carte atroce", dupa cum singur si-a caracterizat-o autorul, care spune ca si-a pus în ea toata inima, toata tandretea, întreaga religie (travestita), toata ura ... Miza lui Baudelaire este una psihologica: înflorirea ca remediu al pustiului vietii; daca miza ar fi fost una mentala, pe artist l-ar fi interesat mai curând roadele decât florile Raului ...

Problemele acceptarii binelui s-ar fi pus daca Baudelaire nu ar fi trait de timpuriu adânci încercari ale raului si daca n-ar fi avut si o anumita înclinare de a gasi placeri în starile morbide si în tristete. Primirea binelui l-ar fi obligat însa la a se implica într-o structura morala, la umoarea egala a coerentei etice, l-ar fi silit la subsumare si asumare. În opera de subsumare însa l-ar fi împiedicat orgoliul, iar în cea de asumare, simtul prea viu al libertatii personale, pe altarul careia a jertfit toata viata ... Straniu amestec, în sufletul lui Baudelaire, de refuz al autocoercitiei si de acceptare fara crâcnire a masurilor coercitive impuse din afara, suportate pâna la masochism ... Aceasta convietuire paradoxala este ilustrata pe de o parte de trama de idei a Florilor Raului, una din cele mai libere carti ale poeziei universale, si pe de alta de procesul ce i s-a intentat, în care poetul s-a supus autoritatii sacrosante a judecatorilor, recunoscându-si vinovatia: vinovatul - spune Sartre despre poet - are o functie în universul teocratic si el beneficiaza de drepturi: dreptul la blam, la pedeapsa, la pocainta, într-adevar practici sufletesti ale lui Baudelaire. Coercitia din afara venea sa-i valideze si mai mult violarea legii morale pe care o savârsea prin scris. Astfel, supusenia lui detinea si valoarea unei subtile tehnici diabolice de a obtine si mai mult ceea ce, în adâncul launtrului sau, avea din plin ... Coercitia îi reducea libertatea în sensul instantei judecatoresti, dar i-o sporea în sensul curentilor din plasma lui sufleteasca. Judecatorii osândeau o carte încercând sa-i limiteze puterea de iradiere, în timp ce le scapa sufletul poetului, si mai liber în lucrarea lui. Judecatori de carti si nu de suflete ... Ei nu erau instanta a poetului, ci a semenilor lui, asa ca poetul - cu exceptia fricii de amenda - poate nu avea de ce sa se sinchiseasca prea mult. Mântuirea prin seaman - suprema norma a vietii crestine - îi stârnea un simtamânt penibil, ca, în general, orice idee sociala: cel ce nu se putea privi dinafara, din neputinta desprinderii de eul propriu, n-avea de ce sa participe la fapte de progres moral si sa se patrunda de jubilatiile pe care le presupun sociabilitatea, daruirea pentru altul si uitarea de sine.

Individualist absolut, de unde si o anume monotonie disperata a spiritului sau, lipsit de interes pentru societate, dar fara repulsie fata de ea, Baudelaire e însetat de uitare, însa de o uitare metafizica, substitut al mortii sau, în cel mai bun caz, prabusire într-o perplexitate care sa-i odihneasca spiritul pe care i l-a istovit contemplarea de sine. Asa i se explica inadaptabilitatea, când traita conflictual, când suportata de o apatie aproape letargica, contrastând cu personalitatea lui foarte bine conturata. Se adauga, la inadaptabilitatea lui, distanta fata de om, pe care sentimentul de sila o dicteaza cât mai mare, în timp ce spaima de singuratate sufleteasca o doreste cât mai redusa. Pe aceasta din urma o atesta tonul de destainuire calda din atâtea poezii, din care e suficient sa amintim Parul, Moesta et errabunda, Invitatie la calatorie etc. cât si scrisori, cum este cea trimisa din Belgia la 3 februarie 1865 doamnei Paul Meurice, în care o asigura ca mizantropia nu-i vine din vreo trasatura rea a firii, ci dintr-o sensibilitate prea vie si dintr-o înclinare de a se scandaliza prea usor ... În sfortarile de a-si crea singuratatea sociala, poetul folosea drept arme ironia, sarcasmul, autocalomnia, în speranta ca va spori crusta calcara a izolarii de vulg. În scrisoarea de mai sus, poetul relateaza prietenei sale din Paris cum, exasperat de a fi totdeauna crezut, raspândeste zvonuri calomnioase despre sine însusi: ca si-a omorât tatal, dupa care l-a mâncat, ca se afla în serviciile secrete ale Frantei, ca are prietenii particulare etc. si - culmea! - este crezut ... Deopotriva truc si dorinta irezistibila de a surprinde, acest comportament i-a creat o faima de mistificator, mai ales printre belgienii mai simpli si mai creduli decât francezii. Asa se face ca, îndata dupa moarte, un contemporan, Émile Leclercq, scria despre poet ca "nu avea nici convingeri, nici bun simt, nici entuziasm sincer. Poza ca om religios si viata lui - pe care o povestea fara rusine - protesta în întregime împotriva misticismului pe care îl etala" ...

Izvorul bizareriilor sale trebuie cautat, asadar, nu numai în fire, ci si în reflexele izolarii, care coincideau cu gustul de singularizare, justificat prin constiinta de singularitate. Ele au avut drept efect, în planul sensibilitatii, o atrofie a imediatetii perceptive. În poezie, aceasta îl va apropia de clasicism si se va fixa ca o surdina pe corzile acelei sensibilitati propice simbolismului, care începea sa vibreze în el ...

Charles Baudelaire sta drept în fata secolului XX. Cutremuratoare, dar de un adânc echilibru interior, Florile Raului ramân deschise acestui secol zbuciumat si paradoxal, care pune în cumpana însasi existenta fiintei umane. Omul e tot mai izolat, pe masura ce oamenii se amesteca, sentimentul planetar îl expune în fata unui cosmos care-l lasa si mai singur si abandonat exterioritatilor, forme ale civilizatiei extreme coexista cu barbaria, tabuurile sociale prevaleaza asupra celor morale, se consuma experiente pe care omenirea le-a încercat în repetate rânduri de-a lungul timpului, alegându-se din ele numai cu scepticism si descurajare. Cresterea vitezei si a frecventei de intersectie în toate formele de miscare umana toceste sensibilitatea si demonetizeaza valoarea creatoare a registrului mediu al sensibilitatii, crescând-o pe aceea a extremelor; în sfârsit, în secolul nostru sporeste deruta estetica si simtul moral se anemiaza. Arta urmeaza îndeaproape secolul: o caracterizeaza intelectualismul si brutalitatea, neatârnarea de frumos si ermetismul, exacerbarea laturii de spontaneitate, aversiunea pentru elaborare si indiferenta pentru maiestria artistica - latura în care Baudelaire nu s-ar regasi ... Experiment spiritual, ea exprima mai putin sensibilitatea: spiritualul s-a emancipat de sub tutela sensibilitatii si inima nu mai pulseaza în arta. Arta e mai putin a orei de reverie sau a visului si mai mult a fundalului zbuciumat al vietii. Ea pune omul în situatia de a se regasi în absurdul ori aneantizarea careia îi da chip, ea îl atrage cu ametelile vâltorii, în timp ce-l înstraineaza prin nedumerirea pe care i-o trezeste. Arta îi exprima conditia descumpanitoare si tragica. Depasind dicteul sensibilitatii, imaginatia rafineaza si extinde universul artei, dar risca sa-l saraceasca spiritual si sa nu-l mai reprezinte în sinceritatea simpla a inimii - prima lui realitate.

Suflet cariat de dureri, disperat de el însusi, obosit de pendularea între extazul si sfâsierile viciului, dar nazuind spre puritate fara a accepta vreo norma a purificarii, Baudelaire raspunde multor exigente ale veacului nostru. Dar poate ca veacul nu a urcat înca pâna la el, caci omul, etern cautator de rost, înca nu si-a descoperit complet neantul si zadarnicia, iar izvorul durerii si al disperarii lui continua sa-si sporeasca învolburarea .