CIPRIAN CHIRVASIU
Promit sa revin
|
E |
L-am recitit pe Baudelaire. El a crezut ca va scrie la modul extrem, doar daca traieste în chip extrem. Parerea mea este ca nu a trait bine. Nici viata, nici poezia lui nu seamana cu nimeni, cu nimic si nici macar nu seamana între ele. Marele Baudelaire nu m-a convins pe deplin. Nu am gasit la dânsul un vers dupa care sa traiesc mai rau sau mai bine. Florile raului sunt un exercitiu de traire în afara.
Rimbaud scrie cristalin, sinestezic. El este un proiect care se blocheaza între litere si care da, cu autoritate, definitia vocalelor. Nici Rimbaud nu m-a entuziasmat. Sa-mi fie iertat ca negarile mele seamana cu cele ale lui Arthur Rimbaud, din corespondenta sa.
M-am întrebat daca nu gresesc fiindca nu le cunosc limba, dar calitatea artistica a celor care i-au tradus se afla deasupra oricarui dubiu. Nu stiu daca poetii francezi cu pricina au fost vreodata tradusi mai bine într-o alta limba a lumii. Dar, fiindca Nora Iuga, Angela Marinescu, Valeriu Mircea Popa si Aurelian Titu Dumitrescu se revendica de la Rimbaud, n-am cum sa nu ma întorc la lectura. si, fiindca Aurelian Titu Dumitrescu l-a învatat pe Baudelaire de la Cezar Ivanescu, înseamna ca eu înca nu am înteles destul. Promit sa revin.
Limba româna este puternica. stie sa faca selectii si sa puna de-o parte. Într-însa nu au fost multi creatori înainte de Eminescu. Dar sigur dupa dânsul se pretind a fi prea multi. Prea multi care scriu fara sa aiba constiinta ei. Din aceasta cauza limba româna a capatat deprinderea sa puna de-o parte. Limba româna ne-a învatat ca nu poate fi folosita fara sa fie creata. Cunosc numai câtiva români care se exprima cu responsabilitate. Ca barbat, am fericirea ca doi dintre ei sunt femei.
De la Nora Iuga am luat gândul întelept ca exprimarea înseamna rastignire. Ca trebuie sa te lasi în cuvinte pe spate, ca într-un lan de iarba. Ca trebuie sa te abandonezi cuvintelor ca sub o invazie de furnici. si sa nu respiri, mai ales sa nu respiri, atunci când ele îti traverseaza inima. Scrisul Angelei Marinescu este asemenea casei Angelei Marinescu, asemenea strazii unde locuieste Angela Marinescu, asemenea orasului domniei-sale. În scrisul Angelei Marinescu am mâncat un mar copt de Angela Marinescu si am înteles ca poezia se recupereaza. Ca e oarecum voluntar sa scrii poezie, atâta vreme cât în urma sunt atâtea dâre de frumos care asteapta ambulanta. Angela Marinescu a inventat articulatii în poezia româna, care nu banuia ca are genunchi, cot, gât, umar.
George Almosnino este marele poet care a fost sotul doamnei Nora Iuga. Atât de mare, încât banuiesc ca nici domnia-sa nu a auzit despre sine în tara asta. Eu cred ca Florin Mugur si George Almosnino s-au nascut ca sa îl protejeze cu pereti de clestar pe Nichita Stanescu.
Foarte greu am deschis ochii asupra proprietatii cuvintelor. Primul sacrificiu pe viu, într-un timp când sa te sacrifici parea o ipoteza, mi l-a livrat gratis, la usa unui camin studentesc, Ioan Es. Pop. Credeam atunci ca exagereaza. Asa era, dar a facut-o într-atât, încât a devenit singurul poet care-si traieste afirmarea de dupa '89. Ioan Es. Pop m-a facut sa aflu cât de bine e ca, la rastimpuri, sa-ti duci în spinare monologurile.
Adrian Paunescu mi-a dat alternativa: ori sa tac, ori sa-mi privesc cuvintele în ochi. Adrian Paunescu are o autoritate care vine dinspre semn. La el exista o mare poezie de dragoste care nu se mai poate scrie decât în limba româna. Calatoria asta îsi cerea un sfârsit.
Nu îl merit pe Nichita Stanescu, dar pe Aurelian Titu Dumitrescu da. Pentru prima oara simt ca traiesc textul cu toti porii si cu constiinta întreaga. Visez sa cred ca Aurelian Titu Dumitrescu a fost inventat doar pentru mine. Ca si-a trait dramele si fericirile doar ca sa ajunga aici.
Eu nu scriu poezie. Nici nu fac arta. Pentru ca Aurelian Titu Dumitrescu mi-a povestit ce i s-a povestit si lui: ca important e sa traiesti, sa te bucuri, sa faci cumparaturi, sa-ti platesti întretinerea, sa deschizi usa casei si, în dosul ei, sa te întâmpini tu însuti, cu toate bucuriile, cu toate întretinerile, cu toate fiscurile tale. si sa intri în tine si sa ai puterea sa ramâi acolo. Lectia lui Nichita, pe care ar fi bine sa o primeasca toti, ca o palma pe fata: "Traiti, oameni buni, lasati fleacurile! Arta vine de la sine!".
Tot Titu mi l-a împrumutat pe corsarul Cezar Ivanescu. Acesta din urma m-a apreciat la Iasi, într-un cenaclu studentesc, acum douazeci si ceva de ani, dar am hotarât ca e nesuferit si ca nu o sa-l mai bag în seama de-atunci încolo. Este poetul care are de-a face cu destinul meu mai mult decât mi-am închipuit. As fi scris numai ca domnia-sa, daca Titu nu mi-ar fi poruncit sa-l citesc, ca sa ma citesc si grec, si sa scriu ca mine însumi. Din clipa aceea, am scris numai ca domnia-sa, fiindca stiu ca-l iubeste pe Titu. Poate ca as scrie altfel, daca i-as strânge mâna cea cuprinsa de o bratara de arama si daca i-as putea darui o bratara de aur în locul acesteia. Sunt un mic autor din zilele noastre, care scrie fascinat de Cezar Ivanescu, caruia Cezar Ivanescu îi e contemporan, dar unul pe care nu l-am cunoscut niciodata. Râvnesc la bratara de arama a lui Cezar Ivanescu si îmi e de ajuns.
Doamne, ce putin traim si cât de mult timp ne cere arta! De ce ne-ai dat un trup mic, daca vrei sa Te vorbim de bine? Nu de moarte ne e teama, ci de câta dreptate vom avea prin altii.
În pauzele de masa, ne întrebam daca sa scriem Biblia sau numai Evangheliile Sale. Amin.
|
