În romanele calinesciene este remarcabila invazia personajelor care sunt reflectii ale tipurilor de oameni ce si-au pus amprenta în societatea româneasca din secolul al XX-lea. Desenând caractere, George Calinescu le raporteaza la un ideal propriu, de umanitate, le confrunta cu o schema, cu un canon.
Romanul " Enigma Otiliei", este un proces aspru la adresa avaritiei, parvenitismului.
Cea mai mare energie se consuma în jurul personajelor: Felix, Otilia 11411w226l , Pascalopol,cei trei naufragiati în oceanul patimilor de îmbogatire. Dragostea pentru Otilia îi dezbina pe cei doi barbati si determina coalitia lui Stanica si a Aglaei. Toate privirile sunt îndreptate catre Otilia. Ea e iubita diferit: de Felix, juvenil, de Pascalopol, senzual si patern, de mos Costache, la modul tutorelui.
Fiecare personaj propune ipoteza lui despre sufletul feminin, dar majoritatea impresiilor îi apartin lui Felix. Otilia tulbura prin neprevazutul comportarii. Rasfatatul, dezordinea, instabilitatea, înclinatia spre lux, spiritul independent se regasesc în odaia ei cu trei oglinzi, cu sertarele si dulapul de haine, pline cu gheme, cu panglici, camasi de matase, cu fotoliile în care zac rochii, palarii, jurnale de moda frantuzesti, note muzicale pentru piano-forte.
Fata trece cu repeziciune de la o stare la alta, obisnuita sa i se îndeplineasca orice dorinta. Actiunile se succed imprevizibil, încât Felix este derutat. O vede cântând la pian, apoi alergând prin curte, mâncând batoane de ciocolata, întretinând convorbiri agreabile, inconsistente, cu primul vizitator, punând deodata întrebari fara posibilitatea de a riposta, pentru ca, distrata, sa recada în banalitate.
Este fata suava, sanatoasa, vioaie, desteapta, spontana, fara griji, alintata, obisnuita sa nu ia lucrurile în tragic. Otilia amesteca o seriozitate rece, plictisita,dezgustata, cu cele mai teribile copilarii. Se ocupa de îmbracamintea papusilor si, nemultumita de gospodaria Marinei, îsi pune un sort si se aseaza la treaba în bucatarie. A doua zi, dupa ce s-au cunoscut, Otilia îi recita lui Felix, în picioare, pe o banca, întinzând mâinile si declamând infundat: " Voi sunteti urmasii Romei, niste rai si niste fameni " si apoi, îi propune, pe tonul cel mai grav, sa fuga împreuna în lume.
Farmecul ei emana din absurdul comportarii, din contradictie, din inconsecventa.
Ce nu întelege Felix este distanta dintre diferite gesturi ale fetei adorate. Manifestarile puternice de tandrete si de cochetarie feminina alterneaza cu momentele solemne în care Otilia hotaraste si are initiativa.
Ceea ce o satisface e gândul ca e libera, ca cei din jurul ei îi îndeplinesc orice capriciu. Costache râde din toata fiinta, agreând prezenta ei, când îi înconjoara gâtul cu mâinile subtiri. Pascalopol raspunde la orice chemare, Felix îi jura credinta vesnica. Spaima ca pot exista stavile în fata imperativelor ei sufletesti o paralizeaza. Ca si cei din jur, ea traieste cu iluzia libertatii. Protectorii ei nu-i pot garanta o viata senina: Costache, fiindca avaritia e mai puternica, Pascalopol, deoarece relatia dintre omul în vârsta si fata tânara este sortita pieirii, iar Felix, pentru ca traieste animat de proiectul carierei sale.
Relatia sa cu Felix este neclara. Îl iubeste, îl admira pentru stapasnirea, castitatea si abnegatia lui, dar se apropie de el cu menajamente, cu un aer tutelar.nu poate explica de ce oficializarea dragostei lor ar fi prematura. Adevarul se gaseste în exclamatiile aruncate la întâmplare: " Daca un tânar ar avea rabdare si bunatatea lui Pascalopol, l-as iubi. "2
Otilia se simte bine când e îndrumata de oameni ca Pascalopol, la care ea admira personalitatea. Ea îl iubeste pe Felix, dar îi este greu sa renunte la traiul fara complicatii, oferit de Pascalopol. Este în stare de cele mai convingatoare acte de fidelitate, când nu are senzatia constrângerii.
Drama Otiliei consta în faptul ca ea e constienta de propriile cusururi ( rasfatul, instabilitatea, luxul ), dar nu le poate anula si nici nu doreste. Nu e de mirare ca îl prefera pe Pascalopol, om bogat si batrân, care intuieste, însa, sufletul fetei.
În
lumea avarilor din romanul " Enigma
Otiliei ", Aglae ocupa un loc stabil si bine definit. Lipsita
de orice fel de
Distribuindu-si rautatea, otrava, calculat, Aglae tine sa aminteasca tot timpul, Otiliei si lui Filip, ca sunt orfani. Când Otilia îl respinge pe Titi, Aglae se mânie pe orfani. Mobilul acestei bestialitati este instinctul matern, redus la expresia zoologica. " Baba absurda ", se zbate pentru puii ei ca mistreata. Ura ei izvoraste din iubire. E ceea ce umanizeaza acest personaj. Fiara cu altii, e în stare, pentru fericirea odraslelor, în special a lui Titi, de orice cruzime si miselie. Psihologia avarului este profund accentuata în întâmplarea finala, ulterioara a decesului lui Costache, când, lipsita de cea mai vaga sensibilitate, de compatimire pentru fratele mort, da ordine celorlalti impostori si ocupa casa în vederea aflarii comorii, a mostenirii.
Pompiliu Constantinescu stabileste cu dibacie o apropiere între Pîrgu ( " Craii de Curte-Veche " ) si Stanica Ratiu. În timp ce Pîrgu abuzeaza de slabiciunile companionilor sai de perecere, Stanica frecventeaza familiile burgheze. În ambele opere, triumful revine impostorului. La Pîrgu, viciul e porcin, accentuat de impulsuri. Stanica are însa, o pudoare în comportament. Nu e o calauza diavoleasca într-un univers scarbos, ca Pîrgu, si comparativ, ( asigura ) atribuie femeii un rol important în consolidarea relatiilor conjugale, ceea ce atrage " simpatie " cu care scriitorul îi urmareste nazbâtiile. Este un bun familist, un sentimental. Moartea baiatului îl afecteaza ( plânge în hohote ), iar cand îsi ia adio de la mama si sotie ( divort ), este sincer.
Stanica Ratiu comite raul cu încredintarea ca este în firea lucrurilor. Pornirea lui de a tulbura apele, de a asmuti pe unii împotriva altora, de a stârni zâzanie, de a discredita este dezinteresata. Arma lui este locvacitatea, spiritul oratoric, demagogic, readucând, prin discursurile lui, imaginea personajului Mitica din schitele lui Caragiale.
Afla
ceea ce-l intereseaza, studiindu-si interlocutorii, intuindu-le
starea de spirit si intentiile din ceea ce nu spun. Lingusirea, elanul oratoric, ipocrizia, îl
ajuta în atingerea scopurilor sale de parvenire. Omniprezent, stie
totul despre persoanele cunoscute si îsi face o îndeletnicire
Costache Giurgiuveanu prezinta legaturi cu personajele balzaciene: " pčre "Grandet si Goriot. Tipurile arivistului adopta formule vagi,neprecise, si exprima bâlbâindu-se. Fricos ca un iepure, în toate celelalte privinte, devine curajos când e vorba de bani, ia oricât de putin de la altii si pisca de a nu-i mai da înapoi. Pentru a câstiga bani, minte, înseala, se tine de mici negustorii, precum vânzarea de manuale, cursuri, seringi studentilor de la medicina, da chiriasilor restul în timbre. Pentru munca necesara unei cladiri construite, angajeaza tigani, ieftin si îi hraneste cu bucate de post, caramia si-o procura din ruinele caselor demolate, platind doar transportul.
Asigurarea viitorului Otiliei este o obligatie, nu juridica, ci morala, caci si-a însusit zestrea mamei ei. Maniac, nu are puterea de a se desparti fizic de bani. În final pare sa înteleaga ca e mai nimerit sa depuna bancnotele în banca, dar în proportie de o treime. Restul va intra, prin furt(prin violenta), în mâinile lui Stanica.
Agreat de Otilia, tânjind dupa afectiunea ei, dupa orice dovada de acest fel, Costache reprezinta amalgamul unor trasaturi de caracter: este viclean, interesat pentru a-si aparea averea, tergiversând voluntar, prin bâlbâiala în anumite directii, este afectuos cu cea care îi este tutore, rautacios cu cei care îi invidiaza si-l urmaresc obsesiv, interesati.
Sfârsitul vietii sale este tragico-comic. Scena mortii sale nu provoaca momente de sincera tristete, ci da startul unei adevarate cautari amanuntite a banilor lui Costache.
Leonida Pascalopol remarca detasat din aceasta lume degradanta, a avarilor si parvenitilor. Distins, elegant, manierat, este întreprinzator, stiind sa obtina, prin exploatarea rationala a mosiei, o productie substantiala pe care o valorifica în strainatate.
În viata intima este un ratat. Ros de melancolia provocata de lipsa unei familii, de obsesia paternitatii, se forteaza sa evite naufragiul sufletesc si barca salvatoare este Otilia. Instinictul erotic actioneaza, la Pascalopol, sub protectia instinctului patern. În schimbul privilegiului de a fi admis în preajma Otiliei, suporta orice, frecventeaza o societate vulgara, îndura cu stoicism limbutia lui Stanica si întepaturile veninoase ale Aglaei. Nu pretinde o reciprocitate, o iubeste angelic. Pe Felix îl ajuta din umbra, nu-l urastw. E în stare sa se sacrifice pentru ca Otilia sa fie fericita. Rational, îi da sfaturi lui Felix, determinându-l sa se gândeasca la implicatiile si consecintele unei posibile casatorii cu Otilia.
Aceeasi casatorie devine pentru Aurica, fata batrâna, complexata de neîmplinirea erotica, o obsesie, un miracol. Ea îsi traieste drama paradoxal, legându-se de barbati pe Calea Victoriei, pudrându-se strident. Plânge din senin la auzul unei muzici, iar vestea unei logodne îi provoaca accese de isterie. Ura pentru Otilia este intense(maxima), atunci când, dupa decesul lui Costache, vrea pianul Otiliei. Aceasta din urma i-l daruieste, din proprie initiativa, simulând a nu sti ca voise sa-l ia.
Cealalta fata a Aglaei, Olimpia, îsi împlineste visul de a-si forma o familie. Destinul îi rezerva si ei, însa surprize tragice ( moartea copilului ) si vestea divortului dorit de Stanica. Lipsa de personalitate, cazuta în plasa întinsa de oratoriile lui Stanica, Olimpia accepta cu calm si indiferenta loviturile soartei, conformându-se.
Singurul baiat al familiei Tulea, Titu, este repetentul tembel, debilul mintal, degeneratul. Ca si tatal sau, Simion, este artist: brodeaza perne, picteazacopiind dupa cartile postale, cânta la vioara dupa ureche. Are douazeci si doi de ani si n-a absolvit liceul. Pasiunea lui este de a lega, a înveli carti si caiete, a desena si a caligrafia. Extenuat de efort, se duce sa se legene. Lipsa de personalitate este patologica. Mama sa întruchipeaza autoritatea suprema. Debilitatea sa mintala e încurajata de educatia gresita, de rasfatul mamei. Conduita sa este comica, dar si tragica, asemanatoare cu a tatalui, Simion Tulea, care se crede Hristo. Opus temperamentului sotiei, Simion are maniile lui ( brodeaza ), al absentând de la realitate. Alunecarea sa catre tarâmul debilitatii mintale, al instrainarii este surprinsa progresiv, detaliat, cu talentul unui psiholog.
În ultimul roman calinescian, " Bietul Ioanide " Ioanide se defineste ca arhitect si implicit, ca intelectual, mai ales în raport cu Ion Pomponescu, tipul oficialului, al ministerialului, demnitarul plictisit de aceasta conditie, incapabil de a iesi din ea.
Pomponescu e un arhitect priceput, un bun tehnician, fara a fi un creator. Pretinde a lucra la proiectul " catedrale ale neamului ", dar timpul trece si nu iese nimic. Desavârsit om de lume, vorbeste fluent, calm, cu degajare si siguranta de sine. La minister, în exercitiul functiunii, îsi joaca rolul cu o eleganta si o abilitate de natura a-l asigura ca nu poate fi atacat. În domeniul iubirii extra-conjugale, si el are o amanta care îi ofera mereu ceai, în fata careia se înclina. Indiferent de ordinea punctelor din program, iese de la iubita dupa ce-i saruta mâna.
Snob prin educatie, devine si mai snob prin mentalitatea dobândita pe parcursul carierei. Apartine unei clase careia respectarea pâna la absurd a unor pretinse reguli i-a atrofiat instinctele. Ţinând prestanta mondena, îi place sa fie linguist din interes, dar si sufera, pentru ca stie ca laudele aduse sunt interesate.
Suficient de constient, evoluând consideratia de care se bucura, Pomponescu traverseaza stari psihice identice celor traite de Pascalopol, recunoscând ca este un ratat.
Suferind de a se sti admirat doar ca ministru, încearca sa-si satisfaca ambitia de a trece drept un intelectual, disertând, debitând amintiri la restaurant sau acasa la Indolenta, care nu-i izgoneste sentimentul ratarii, sursa permanenta de ura pentru Ioanide. Ura aceasta îl desfigureaza nu numai spiritual, ci si fizic, atunci când rivalul sau, realizat profesional, înalta o biserica. Încurajeaza si regizeaza din umbra ostilitatile declansate asupra arhitectului.
Pierderea portofoliului prin caderea guvernului, înseamna, pentru Pomponescu, înfrângerea. Izolat, nu mai are decât doua fiinteapropiate, care nu-l înteleg: sotie infirma si mama sâcâitoare. Devine taciturn, nu mai iese din casa, nu raspunde la telefon, se neglijeaza. Cuprins de panica, începe sa studieze tratate de chimie. Într-o dimineata, e gasit mort prin otravire.
Cercul de intelectuali e dominat de cei trei: Gulimanescu, Dan Bogdan si Sufletel, care au în comunambitia de a face orice pentru a parveni, iubind din cale-afara bunurile materiale.
Andrei Gulimanescu este insul apucator, acaparatorul tipic. Profesor universitar, îsi pregateste cursurile zilnic, dar nu are idei noi. Conducându-se dupa principiul " a nu pierde nimic ", are talentul de a ocupa posturi diferite: cenzor de banca, lector de editura, consilier juridic.
Munca intelectuala îi provoaca satisfactii nu prin ea însasi, ci prin roadele ei de ordin palpabil, financiar.
Dan Bogdan, profesor la Facultatea de stiinte este sarguincios, tacut, posac, " moralizator si chiar cicalitor, econom pâna la avaritie ,"2 însa devotat familiei, având spirit casnic.
Este singurul care îl elogiaza pe Ioanide într-o discutie. Capabil de efort cerebral, se remarca prin " prudenta în toate ".3 Sfârseste ucis de o echipa a " Miscarii ".
Panait
Sufletel are un stil de viata caracteristic unui nobil de
tara cultivat. A duce o existenta cât mai
placuta, cât mai comoda, aceasta îi e idealul. Preocuparea lui
Departe de a fi un suflet indraznet, e fricos ca un iepure. Dupa asasinarea lui Dan Bogdan, aproape înebuneste de spaima. Nu mai iese în oras dupa-amiaza, spre a nu-l prinde seara, se fereste de cunoscuti.
Ermil Contescu, spirit ordonat, de inteligenta medie, meticulos precum Sufletel, tenace, încapatânat, se distinge printr-o forta a vointei iesita din normal, prin devotament pentru profesie, dus pâna la martiriu.
Bolnav mai tot timpul, familia începe, discret, preparativele pentru înmormântare, dar el e absolut sigur ca se va însanatosi, deoarece are în plan o monografie geobioantropologica a unei regiuni de munte. De aceea, îl solicita pe Ioanide pentru a-i construi o casa durabila, unde sa lucreze.
În raporturile cu studentii, practica un paternalism patriarhal: se purta duios cu ei, ajutându-i sa-si gaseasca posturi, neveste.
Gonzalv Ionescu este Titi Tulea în ipostaza de invatat(savnt), maniac al informatiei, al bibliografiei. În lipsa lui de pregatire paranoica de a intra în corpul didactic universitar, artistul nu se da în laturi de la nimic.
Caracterul personajului se dezvaluie mai ales în comportamentul sau fata de Contescu. Elev al vârstnicului geograf, se crede îndreptatit sa-i mosteneasca catedra. Tot asteapta sa-l vada pe Contescu pe catafalc, bibliograful ajunge sa arate mai bolnav decât presupune muribund. În final, dându-si seama ca fortele sunt inegale, cedeaza, oferindu-i-se drept ginere imbatabilul profesor.
Scriitorul duce intriga la deznodamânt printr-o lovitura de teatru care încheie romanul. Moare Gonzalv Ionescu.
Bonifaciu
Hagienus este orientalistul. Carturar de prima clasa, cu orizont
cultural rar, cunoscut si stimat, duce o existenta
mediocra. Tot ce-si doreste e sa traiasca bine,
în tihna si belsug. Este cutremurat de micile seisme familiale,
reprezentate de fii sai hrapareti, care vor sa-l
constrânga sa le dea bani. Consulta în
Fapta sa colosala, care îl exprima complet, e vânzarea mausoleului. Mereu nesatui de bani, fiii îl sufoca cu insistentele lor.
Dinu Gaittany este omul perfect informat, mediatorul universal. Director al unui muzeu, simte nevoia de a-si satisface instinctul autoritatii, vrând sa porunceasca, sa aiba servitori. E tipologic, mondenul perfect, tinând în agenda, evidenta vizitelor efectuate. Principala sa însusire este abilitatea , actionând permanent în toate directiile, adaptându-se împrejurarilor, recoltând beneficii din partea tuturor formatiunilor politice. Specialitatea lui este de a face servicii, vrând sa se aiba bine cu toata lumea.
Gavrilcea este sufletul " Miscarii ", având o figura de criminal înnascut. Este un criminal rafinat, care stie sa regizeze asasinate, fara a se expune, slujindu-se de altii. Molatic în vorbe si gesturi, impune si inspira teama, poseda darul subjugarii.
Printul Maximilian Hangerliu este stranepot de domn, înrudit cu cele mai aristocratice familii din mai multe tari vest-europene, însa decazut economic. Codul bunelor maniere are, pentru el, valoarea zero. Sta pe scaun în pozitii arogante, stranuta vehement, behaie, se scarpina în cap, scoate limba, înjura, fluiera. Cu oricine s-ar angaja în discutie, se descurca admirabil. Încadrat în "Miscare ", circula, fara prejudecati, dintr-o tabara în alta. Capeteniile Miscarii "nu-l gusta ",îl folosesc doar. Firea sucita si orgoliul princiar ies la iveala în timpul detentiunii si în clipele anterioare executiei sale, unde se duce calm, zdrobind seminte în dinti .
Protagonistii romanelor calinesciene compun o lume aparte, distincta, opusa tipologic, umanitatii întruchipate de personajele secundare ce apartin unor medii diferite: familia si rudele ( "Enigma Otiliei") si colegi de profesiune ( " Bietul Ioanide ").
|
