COMICUL IN HAGIOGRAFIE1
Poezia bisericeasca a Evului Mediu continua vechea poezie crestina. Dar chiar si aceasta e lipsita de unitate, ea
<note>
1. A se compara WEINREICH, Antike Heilungswunder (Byzantinisch-neugriechische Jahrbücher, 14, 1937/8, p. 157); H. GÜNTER, Legendenstudien, 1906; L. ZOEPF, Das Heiligenleben im 10. Jahrh 959k1014j undert, 1908, p. 236. - în vietile de sfinti se gaseste înca de pe acum "comicul scaunului de spovedanie": Marie de France, Espurgatoire, ed. WARNKE, 18 b.
</note>
înfatisându-ni-se in curente diverse, ce curg in albii separate. Pentru a le întelege din punct de vedere istoric nu e suficienta analizarea poetilor crestini în succesiunea lor cronologica; dimpotriva, ei trebuie încadrati în diferitele genuri ce se dezvolta începând din secolul al IV-lea în sistemul literar al Imperiului crestin. Avem astfel mai întâi poezia imnica, izvorâta din cult si legata de el. Alaturi de ea se dezvolta epica biblica din Antichitatea crestina. E produsul artistic al literatilor si îsi datoreaza aparitia straduintei de a prelua forma epicii pagâne si de a o încarca cu teme din istoria mântuirii. Ea nu are nimic comun cu cultul religios si e mai aproape de scoala decât de biserica, ba chiar si de fortele motrice ale cucerniciei populare. Aceste forte se alimenteaza din doua surse: din cultul martirilor si din cel al sfintilor. Primul îsi gaseste concretizarea în patimire (passio), cel de-al doilea în viata de sfânt (vita sancti). între ambele genuri exista încrucisari, astfel, de pilda, când passio este completata în anexa printr-o narare a vietii anterioare a martirului (marturion). Passio si vita pot adopta si forma panegiricului. Analizele eruditului bollandist H1PPOLYTE DELEMAYE au adus clarificari în privinta acestor forme literare <nota 1>. Ca gen literar, passio cuprinde doua variante complet deosebite: pe de o parte» actele autentice ale martirilor din epoca persecutarii crestinilor (passions historiques), iar pe de alta, productiile artistice literare din epoca mai târzie; anume cele datorate bisericii de stat înfiripate în secolul al IV-lea. în acest timp, mucenicia nu mai face parte din actualitate. Pentru contemporanii lui Teodosie, persecutarea crestinilor din epoca lui Diocletian apartine unui trecut îndepartat, în
<note>
1. Vezi îndeosebi Les passions des martyrs et les genres littéraires, 1921.
</note>
schimb, cultul martirilor atinge o deplina înflorire, producând o cantitate imensa de "relatari de patimi", care au toate un caracter conventional si legendar: este vorba de asa-zisele passions artificielles sau passions épiques (H. DELEHAYE). Pentru istoria literara a fost hotarâtor faptul ca poetul spaniol Prudentius (cea. 400) a introdus, prin poemul sau, Peristephanon, astfel de patimi epice în poezia latina culta: qu'avant la fin du 4e sičde, il existât un bon nombre de passions du modčle épique, on peut l'affirmer avec assurance aprčs la lecture de Prudence, des pčres Cappadodens, de St. Jean Chrysostome et d'autres auteurs. Quelques hymnes du Peristephanon sont la traduction poétique de textes de cet ordre. Le počme de S. Vincent, de Santé Eulalie, de S. Laurent ne laissent aucun doute ŕ cet égard . Poemele consacrate de Prudentius martirilor merita în legatura cu cercetarea noastra o atentie deosebita, caci ele ofera un exemplu de umor grotesc în cadrul unui gen poetic sacral. Poetul ni-1 arata pe Laurentiu, martirizat pe jaratec, spunând chinuitorului sau:
Converte partem corporis
Satis crematam iugiter
Et fac periclum, quid tuus
Vulcanus ard ens egerit.
Praefectus inverti iubet.
Tunc iile: coctum est, devora:
Et experimentum cape,
Sit crudum an assum suavius.
E de mirare ca gasim asemenea lucruri la un poet atât de serios si atât de emotionat de tema pe care o trateaza. RAMON MENÉNDEZ PIDAL alege însa, bineînteles, tocmai aceste doua strofe ca marturie a specificului spaniol al lui Prudentius, argumentându-si cu ele acea teoria del provincialismo, adica teza continuitatii
<note>
1. H. DELEHAYE, op. cit.. p. 312.
</note>
specificului spaniol de-a lungul a doua milenii (Introduccion a la Historia de Ia Espan a Romana, 1935, p. XXIX): poesia que acierta a no exluir las complejas discordancias vitales, acogidas también siglos después por nuestro teatro; el humorismo atroz de Lorenzo en el suplido, junto a la plegaria de historica sublimidad; el infantil descomedimiento de Eulalia, mezclado al fuerte y magnifico heroismo, como la restallante llama concurre con la lenta nieve para velar los miembros de la atormentada virgen emeritense; en todo muestra Prudencio una fantasia vigorosa, pero sobria, que no quiere dejar demasiado atra s la realidad de las cosas: muy respetuosa idealizadora de la verdad historica, como después sera el arte deljuglar del Cid, el del cantor de San Milla n y el de sus continuadores. Asi colocc Prudencio en los cimientos de la nueva poesia cristiana, como piedra fundamental, caracteristicas muypeculiares hispanas, disonantes a veces para la psicologia de otros pueblos y a veces embarazo de timoralos comentadores. în ceea ce priveste Imnul SC. Laurentiu scris de Prudentius, cele doua strofe citate mai sus, la care se refera caracterizarea lui MENENDEZ PIDAL, nu reprezinta o inventie libera a poetului spaniol, asa cum s-ar putea crede la prima vedere. Vestitul cercetator stie, bineînteles, acest lucru, chiar daca cititorul nu-1 afla. Prudentius a versificat doar cuvintele martirului (assum est, versa et manduca}, transmise de Ambrozie (De officiis, l, 4i) si care se mai afla si într-o predica atribuita lui Augustin si, de asemenea, la Maximus din Turin, la Petrus Chrysologus, în Passio s. Laurentii, într-un imn al Sf. Ambrozie si în Breviarul roman. Cuvintele suna astfel la Pseudo-Augustin: Versate me; rex, manduca, iam coctum est. Din cercetarile lui P. FRAMCHI DE CAVALIERI <nota 1>, de care
1. În Studi e Test! publicati per cura degli scrittori délia Biblioteca Vaticana, voi. 27 ( 1915), p. 63 urm. - Abia ulterior mi-au parvenit observatiile lui DELEHAYE, in Analecta Bollandiana, 51, 1933, p. 55 urm.
ma folosesc aici, rezulta mai întâi ca naratia lui Ambrozie este sursa tuturor celorlalti autori si, mai apoi, ca martirologiile grecesti dintr-o epoca mai veche ofera relatari despre sarcasme similare la alti martiri ai credintei. Acel humorismo atroz al lui Prudentius e luat textual din traditia romana. El face parte din tezaurul universal de teme din vechea passio crestina. O analogie flagranta ofera passio Sf. Maura, analizata de DELEMAYE: plongé e dans une chaudičre d'eau bouillante, elle plaisante le gouverneur, qui lui fait prendre, dit-elle, un bain malheureusement un peu froid. Le gouverneur veut s'assurer par lui-męme de la tempe rature de l'eau, et apprend ŕses dé pens que les ordres ont été bien exé cutés <nota 1>. si cum stau lucrurile cu poemul despre martira Eulalia, al lui Prudentius? El face parte din genul amestecat, pomenit mai sus, care combina vita si passio. În acest gen, bioz promarturou reprezinta un adaus ulterior, asemanator acelui gen de chansons de geste, care înfatiseaza copilaria unor vestiti eroi de epopei (Enfances Guillaume etc.). DELEHAYE spune: tout ce qui s'est produit dans ce genre est né cessai rement de la fantaisie (op. cit., p. 321). Pentru copilaria Eulaliei, care avea sa cunoasca moartea de martir la treisprezece ani, Prudentius nu a avut, evident, nici o marturie istorica sigura, caci utilizeaza topoi hagiografici care se pot regasi cu sutele. Când poetul spune despre Eulalia:
Ore severa, modesta gradu,
Moribus et nimium teneris
Canitiem meditata senum,
ne aflam înaintea topos-ului puer senex. îndemnul binevoitor al judecatorului (101 urm.) corespunde
<note>
1 DELEHAYE, op. c/t., p. 289.
</note>
topos-ului: Ayez pitié de votre jeunesse (DELEHAYE, p. 254). S-ar putea enumera multe de acest fel. Când MENENDEZ PIDAL considera el infantil descomedimiento de Eulalia ca deosebit de caracteristic pentru hispanismul lui Prudentius, el are în vedere probabil v. 126 urm.:
Martyr ad ista nihil, sed enim
Infremit inque tyrranni oculos
Sputa iacit...
Nu stiu si probabil ca nici nu e foarte important, daca scuipatul, ca semn al unei dispretuiri provocatoare, se mai întâlneste în vreun alt loc. Dar el se potriveste de minune unei situatii tipice din literatura "artificiala" a patimilor: on prâe au martyr un langage qui convient bien mal au rde de victime résigné e. Il traite le juge de fou et d'insensé, de buveur de sang, plus cruel que toutes les bâes sauvages. Când un martir grec i se adreseaza judecatorului sau strigându-i "câine!", avem tot dreptul sa numim si acest gest un descomedimiento, iar cel al Eulaliei ar putea face parte din ceea ce DELEHAYE a numit ce genre d'aménités (op. cit., p. 265 urm.). Am analizat doar doua dintre cele 14 piese din Peristephanon, dar chiar în urma acestei analize partiale am fost nevoiti sa ne convingem ca, tocmai în acele locuri unde MENENDEZ PIDAL ar vrea sa recunoasca trasaturi tipic spaniole, poezia martirologica a lui Prudentius se leaga strâns de traditii bisericesti care nu au nici o radacina spaniola: nici cea reprezentata de Ambrozie si nici cea a anonimelor passions artificielles. De unde provin acestea din urma? Nu de la Roma, ci din Asia Mica si Egipt (DELEHAYE, op. cit., p. 313 urm.), în Peristephanon receptam deci o reflectare iberico-latina a lui Oriens Christianas, asa cum, de altfel, literatura hagiografica a Occidentului în general a suferit mereu influente din rasaritul elin - sa ne gândim doar la Vita s. Mammae a lui Walahfrid Strabo, la legenda lui
Alexius, la cultul Sf. Nicolae. Orientul crestin joaca însa un mare rol, precum se stie, si în literatura dramatica din siglo de oro, iar în acest sens se poate vorbi hotarât de o continuitate spaniola. <nota 1>
Întocmai ca în passio se întâlnesc elemente comice si in "viata de sfânt" (vita). Una din cele mai vechi si mai influente vieti de sfânt ale Occidentului latin, Viata Sf, Martin, scrisa în proza de Sulpicius Severus (în jurul anului 400), si scrierile complementare, dedicate aceluiasi sfânt de catre acest autor, scot la iveala unele nuante comice. Astfel, vede sfântul apropiindu-se o coloana de pagâni si le ordona oprirea pe loc. Pagânii încremenesc. Când cauta cu tot dinadinsul sa înainteze, sunt siliti sa se învârteasca în cerc - ridiculam in vertiginem rotabantur (ed. HALM, p. 112, 8). Un miracol asemanator are loc în momentul când un pagân vrea sâ-1 rapuna pe sfânt, scotându-si sabia. Martin îsi ofera gâtul, dar bratul întins cu sabia în mâna ramâne întepenit deasupra capului aplecat. Sulpicius Severus nu subliniaza elementul comic al acestei situatii (HALM, p. 125, l urm.), în schimb o face Paulinus din Périgueux în parafraza metrica a Vietii Sf. Martin (2, 451). Sf. Martin a fost mult chinuit de diavol, care-i aparea când ca
<note>
1. MEMÉMDEZ PIDAL a avut bunavointa sa-mi expuna astfel conceptia sa: Lo que doy como caracteristico de Prudencio es el haberdado cabida a ese humorismo atroz en la poesia de un himno. De igual modo, que las truculencias de otros martirios estaban en las Actas conocidas por todos los pintores hagiogrâ ficos, pero el haberlas llevado con especial acritudal lienzo es tipico de ciertos pintores espafi oles. Lo mismo digo del descomedlmiento de Eulalia. El introducir las estridencias de las pasiones martiriales prosisticas en la poesia latina es lo que yo doy como caracteristico de Prudencio. Mult apreciatul si stimatul cercetator îmi va permite sa am convingerea ca, pentru întelegerea istorica a lui Prudentius, nu este lipsit de importanta faptul ca poemele sale "spaniole" se afla într-o traditie literara ecumenica.
</note>
Mercur, când ca Iupiter: Mercurium maxime patiebatur infestum, Jovem brutum atque hebetem dicebat (Sulpicius Severus, ed. HALM, p. 196, 17). Aceasta nuanta comica a fost înlaturata de Paulinus din Périgueux (3, 204 urm.), pe când Fortunat, prelucratorul de mai târziu al Vietii, o pastreaza. Exemplele date sunt tipice. Pagânii, diavolii, oamenii rai, oricât de salbatic s-ar purta ei, tot prosti ramân, fiind demascati, pacaliti, "dusi" ad absurdum de catre sfinti. Exemplele de acest fel sunt numeroase; ma limitez la citarea doar a câtorva, luate din vietile de sfinti în versuri metrice, din vremea carolingiana. Eginhard ne descrie cum exorcistul Petrus îl provoaca zâmbitor pe temnicerul sau la o proba dumnezeiasca de forta si cum acesta pierde (Poetae, II, 128, 21). Demascarea unui hot de cai aduce o nota vesela în Viata Sf. Germanus, scrisa de Meiric (Poetae, III, 481, 229 urm.). O impresie comica lasa si plângerile diavolilor din acest poem, carora sfântul le limiteaza tot mai mult domeniul de activitate (Poetae, III, 496, 291 urm.). Uneori, însusi poetul este acela care-si bate joc de diavol si - îl scuipa (dupa exemplul Eulaliei?). Astfel, Milo de St.-Amand (Poetae, III, 583, 191):
Hactenus ergo, pater, communi ingessimus hosti
Probra alapas risus iras maledicta cachinnos
Ac sputa, non versus dedimus...
Cu un umor tihnit (ludibunde, satis ludicre) ne relateaza Vita s. Christophori, compusa ritmic, cum doua fete convertite de sfântul pe care mai înainte încercasera sâ-1 ispiteasca îl conving pe suveranul lor pagân de lipsa oricarei puteri a idolilor (Poetae, IV, 822, 152 urm.). Uneori, comicul se întâlneste si în tabara adversa: la batjocoritorii îndaratnici ai credintei, care sunt apoi aspru pedepsiti, în Vita s. Amandi, Milo din St.-Amand ni-1
înfatiseaza pe un mim adversar al misiunii de convertire (Foetae, III, 600):
Unus, iners, facilis, male lubricus atque superbus,
Turpis et impurus scurrilia probra susurrans,
Quem merito vulgus vocitat cognomine Mimmum,
Obstitit infelix stolido bachante cachinno,
Sed mox arreptus miser atro daemone...
Elementele umoristice apartin deci stilului vietilor medievale de sfinti. Ele erau oferite chiar de -tema respectiva, dar putem fi siguri ca si publicul le astepta. Acelasi lucru e valabil întocmai si în ceea ce priveste poezia narativa profana.
|
