Caracterizarea personajului Gavrilescu din nuvela "La tiganci" de Mircea Eliade
Raportându-i permanent la timpul istoriei, a 919h72j l memoriei si al sacralitatii, Eliade îsi scoate eroii din durata profana si îi proiecteaza în mitologie, restituindu-i, astfel, esentei lor zeesti. Eugen Simion, sustine, de altfel, faptul ca tocmai personajele care traiesc exclusiv în planul ratiunii practice si care se îndoiesc de existenta miticului, au rolul central în naratiunea eliadesca: "prin unicitatea si violenta lor, ei devin agenti ai istoriei si, totodata, sunt factorii care trezesc miturile din somnul istoriei profane si le silesc sa se manifeste".
Facând parte din aceasta zona fantastica a prozei lui Eliade, nuvela "La tiganci" este o alegorie pe tema mortii, o calatorie clandestina a personajului între real si ireal, între viata si moarte, pendulare ilustrata, structural, printr-o succesiune de secvente impregnate de simboluri.
Cel ales sa parcurga acest itinerar este profesorul Gavrilescu, un ins a carui anonimitate este sugerata prin includerea în nume a atât de des întâlnitului sufix "-escu".
Farmecul acestei nuvele se genereaza, pe de-o parte, din ambiguitatea provoacata de glisajul care se produce intermitent între cele doua planuri.
Sorin Alexandrescu considera cele opt episoade constituind nuvela ca fiind etape distincte ale aventurii lui Gavrilescu, perfect simetric organizate. Astfel, dupa un episod introductiv, plasat în lumea cotidiana, normala a lui Gavrilescu, urmeaza trei episoade la tiganci, apoi alte trei episoade în lumea exterioara, acum "anormala", dezorganizata, iar în final reîntoarcerea la tiganci se continua cu plecarea definitiva "dincolo". Gavrilescu penduleaza, dupa cum se poate vedea, între real si ireal. Termenii externi ai secventelor numesc "intrarile" si "iesirile" dintr-un mod de existenta într-altul.
Realul, adica viata cotidiana, obisnuita, a lui Gavrilescu, se epuizeaza în primul episod, odata cu sosirea personajului în fata gradinii misterioase a tigancilor. Acesta "iese" din real pentru a "intra", în momentul urmator, într-un ireal vremelnic, intermediar, diferit de cel prezentat în finalul nuvelei, care reprezinta "iesirea" definitiva din lumea terestra. Realul reîntâlnit de Gavrilescu în tramvai si la întoarcerea sa acasa reprezinta o lume care a pastrat numai aparenta cotidianului, fiind plina de surprize si marcând înstrainarea fatala a personajului. Toate cele patru faze ale aventurii lui Gavrilescu reprezinta momente ale itinerarului spiritual dintre viata si moarte, dintre profan si sacru, dintre lumea "de aici" si cea "de dincolo". Sorin Alexandrescu considera acest parcurs "o analiza de sensuri a fiecarui element epic", trimitându-ne cu gândul spre o lectura cu cheie simbolica.
Încadrarea personajului în specificitatea eroilor din proza fantastica
Pe de cealalta parte, farmecul creatiei lui Eliade provine din îndemânarea cu care este dirijata recuzita mitologica cu rol în simbolistica textului.
Scriitorul combina si reinterpreteaza vechile mituri, personajele nuvelei ajungând sa fie purtatoare de semnificatii polivalente. Privind din perspectiva mitologiei antice si a alegoriei mortii, Eugen Simion atribuie o serie de valori simbolice personajelor: baba poate fi Cerberul care pazeste intrarea în Infern. Luntrasul este identificat cu birjarul, fost dricar, care îl conduce pe Gavrilescu "spre padure", asa cum luntrasul Charon calauzea sufletele mortilor din lumea vie, în lumea cealalta. Fetele pot fi considerate parcele, dar si moire, ursitoare, sau iele, ca în folclorul românesc, rolul acestora fiind de a-l rupe pe Gavrilescu de conditia sa telurica, inferioara, de ratat si de a-i tese un alt destin, cel primordial, de creator. Grecoaica, poate, îi aminteste de un spatiu cultural, evreica, de întelepciunea Cabalei, iar tiganca se înfatiseaza sufletului artist sub forma ispitei senzualitatii. Hildegard si Elsa simbolizeaza iubirea spirituala si cea fizica, motiv pentru care, în timp ce existenta alaturi de Elsa l-a aruncat pe acesta în conditia de "modest profesor de pian", prezenta lui Hildegard îl determina pe acesta sa se sustraga tuturor ratarilor si sa se reuneasca cu esenta sa, temporar ratacita într-o existenta comuna, ratacire redata simbolic prin secventa labirintului.
Eliade, însa, s-a declarat nemultumit de aceasta decodificare "algebrica", prin stabilire de echivalente între sensuri, notând, în consecinta, în "Jurnalul" sau: "am impresia ca nu s-a înteles lucrul esential: povestirea aceasta nu «simbolizeaza» nimic, adica nu transforma realitatea imediata printr-un cifru. Nuvela fundeaza o lume, (...) un Univers nou, inedit, cu legile lui proprii."
Asadar, e mult mai aproape de intentia autorului o interpretare care considera experientele personajului drept un transfer din lumea reala într-un "Univers" alternativ, fata de care lumea noastra apare drept un "vis". O data absorbit în acest culoar paralel, Gavrilescu va putea crede ca experienta sa mundana, casatoria cu Elsa si ratarea artistica ce-i urmeaza, a fost propriul sau vis, ce, în logica fantastica a nuvelei, îsi poate avea derularea lui proprie, autonoma, într-o alta dimensiune.
Revenind însa la statutul fiintei umane, care este situata, în chip dilematic, între ratarea revocabila si redescoperirea atitudinilor fundamentale fata de timp, eros, logos si moarte, imaginea lui Gavrilescu nu este altceva decât o caricatura a miticului Orfeu. Iar în masura în care numele este relevant în literatura, as afirma si faptul ca alipirea sufixului atât de comun "escu" la numele arhanghelului Gavril ar reprezenta, de fapt, o coborâre a acestuia în obisnuit si profan.
Încadrat fiind, de catre I.P. Culianu, în categoria eroilor de tip "call"(chemare), care suporta aventura fara a provoca, prin vointa proprie, întâlnirea cu sacrul, Gavrilescu face ca nimic din trasaturile sale sa nu justifice aventura la care va lua parte.
Precizarea statutului personajului
Personajul pare sa-si traiasca viata sedat, masinal, ca sa cînd el însusi ar fi proiectia visului propriu. Abia în bordeiul tigancilor, unde mintea îi este furata de cele trei fete, cu rol de iele, astfel încât acesta nu mai poate gasi reperele din real, acesta îsi recupereaza nu numai memoria, ci si harul. Cu acelasi prilej va fi recuperata si experienta erotica ramasa netraita cu Hildegard, a carei pierdere i se relevase doar în acest spatiu în autenticitatea semnificatiilor ei, ca fiind "tragedia vietii" lui.
Simplificând lectura textului la un nucleu semnificativ, stefan Banulescu face, de altfel, urmatoarele observatii referitoare la nuvela, cuprinzând în centru figura personajului: "La tiganci - (...) povestea unui personaj, vrajit de mitul dragostei, un muzicant modest, candid, setos de puritate, atent la timpul existentei sale interioare si prea absent la timpul cotidian si la nemiloasa lui scurgere, un om furat de jocul fantastic dintre aceste doua timpuri, (...), cautându-si dragostea pierduta si aproape traita pe care si-o regaseste abia în zarea unui vis, dar pe o culme de nesfârsit, unde visul e vecin cu opusul existentei".
Din punct de vedere al constructiei personajului, aceasta se realizeaza prin raportare la trei obsesii majore, trecutul, colonelul Lawrence si caldura. El traieste o existenta labirintica, rateaza iubirea (alegând din delicatete), apoi vocatia (din pricina "pacatelor" din tinerete) si, în cele din urma, initierea în moarte (neghicind regula jocului). Conditia lui de ezitant în certitudinea realului este confirmata de "firea de artist", iar modul sau de manifestare este locvacitatea, marcata stilistic de stereotipia "prea târziu".
Ca mijloace ale caracterizarii directe, se remarca etichetarea "muzicant", facuta de batrâna. Gavrilescu se simte, astfel, nevoit sa intervina, în scopul corectarii unei perceptii nedreapte a imaginii lui: "Sunt artist... pentru pacatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pura. Traiesc pentru suflet...". Autocaracterizarea ia , deopotriva, forma orgoliului vocatiei si a lamentatiei din urma.
Atitudinea personajului este redata, în mod realist, prin dialog, monolog interior si gesturi, deci, prin mijloace ale caracterizarii indirecte.
Încercând sa se reintegreze ordinii initiale din real, Gavrilescu, însa, întelege ca realitatea îl refuza, ca experienta din bordei a condensat timpul, care lui i-a scapat ca durata. Cum nu are alta solutie decât revenirea în spatiul atemporal al tigancilor, eroul îsi interiorizeaza nepotrivirea cu realul si retraieste experienta întrerupta, de data aceasta, întâlnind-o pe Hildegard. Oferindu-i-se sansa de a reîntregi cuplul mitic, lui Gavrilescu i se prefigureaza, de fapt, oportunitatea de a evita ratarea în dragoste prin trairea exclusiva în timpul memoriei.
Ultima secventa îl consemneaza în trecerea lui simbolica spre moarte. "Pentru a regasi lumea esentiala, (...), bariera timpului trebuie sa cada înaintea celorlalte". (Nicolae Steinhardt) si are loc, astfel, trecerea într-un "statornic dincolo" (Eugen Simion), în care va retrai, probabil, acel "vis de poet". Faptul ca este artist îi dicteaza eroului o anumita perceptie, el vede realitatea cotidiana prin "oglinda iluziei, iar arta îi este orgoliul de a fi", singura care îl apara de profan. Oglinda celorlalti îl rasfrânge contorsionat, oprind imaginea unui ins ridicol, stânjenit, cu gesturi precipitate si de prisos.
Asadar, asa cum îl propune textul, chip conturat direct, sau dedus din atâtea sovaieli, Gavrilescu este un suflet artist prins într-o hora a destinului, ai carui soli - iele, moire sau parce - îi arata o clipa sansa de a fi cunoscut totul, daca ar fi ghicit regula jocului si daca existenta n-ar fi fost decât o farsa.
|
