Caracterizarea personajului principal din romanul “Ion” de Liviu Rebreanu
Romanul ”Ion” de Liviu Rebreanu deschide seria marilor romane din literatura interbelica.
Patima lui Ion pentru pamant, se afla in centrul romanului, fixand locul personajului in opera.
Ion este personajul titular si central din roman, dominand intreaga opera. Celelalte personaje graviteaza in jurul sau, punandu-i in evidenta trasaturile.Este un personaj complex, cu insusiri contradictorii: viclenie si naivitate, gingasie si brutalitate. Initial dotat cu o serie de calitati, personajul se dezumanizeaza treptat, moartea lui fiind expresia intentiei moralizatoare a scriitorului.
Este un personaj realist, tipic pentru o categorie sociala: taranul sarac. Calinescu scria ca “Toti flacaii din sat sunt varietati de Ion”. Prin destinul sau tragic, personajul isi pierde caracterul reprezentativ si se individualizeaza. Exponent al taranimii, prin dragostea sa pentru pamant, Ion este si o individualitate, prin modul in care il obtine. Casatoria cu o fata cu zestre nu este singulara, pentru ca si Vasile Baciu sau Ion Pop al Glanetasului dobandisera averea in acelasi mod, ci comportamentul sau: o face pe Ana de rusinea satului inainte de nunta, apoi umbla dupa nevasta lui George.
In critica literara, parerile avansate despre personaj sunt variate, deseori contradictori.
Eugen Lovinescu considera ca “Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa: „nimic nu-i rezista”.
George Calinescu afirma ca “Ion nu este insa decat o bruta, careia siretenia ii tine loc de desteptacine. (…)Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse”.
Ion este un personaj urmarit in evolutie. La inceput i se face un portret favorabil. Desi sarac, este harnic, “ca ma-sa”, iubeste munca: ”Munca ii era draga, oricat ar fi fost de aspra…”.
Lipsa pamantului ii apare ca o nedreptate, iar dorinta patimasa de a-l avea este motivata: ”Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant, mult, mult”.
Pentru ca il stiu impulsiv si violent, este respectat de flacaii din sat. La hora, insultat de Vasile Baciu, beat, in fata satului, se simte manios si rusinat, dorind sa se razbune.
La inceput, tot satul este de partea lui si il condamna pe Vasile Baciu. Dar dupa bataia cu George, preotul il dojeneste la biserica, dupa slujba.
Dupa o scurta ezitare, el alege zestrea Anei si renunta la iubirea Floricai. Faptele sale sunt tot atatea trepte ale dezumanizarii.
Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se instraineaza de aceasta, iar casatoria o stabileste cu Baciu cand fata ajunsese de rasul satului. Este naiv, crezand ca nunta ii va aduce si pamantul ravnit, fara a face o foaie de zestre. Dupa nunta, incepe calvarul Anei, batuta si alungata de cei doi barbati. Prin interventia preotului, Vasile Baciu ii da pamantul fagaduit lui Ion, la notar. Brutalitatea fata de Ana este inlocuita de indiferenta. Instinctul de posesie asupra pamantului fiind satisfacut, se face simtit celalalt glas: al iubirii. Viclenia ii dicteaza modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, in a carui casa poate veni oricand ca prieten. Avertismentul Savistei aduce deznodamantul. George il ucide cu sapa pe Ion, venit noaptea in curtea lui, dupa Florica. Dominat de instincte, in afara oricarei morale, incalcand succesiv toate normele comunitatii, Ion este o victima a lacomiei si a orgoliului sau. Este caracterizat direct (de catre narator, de alte personaje, autocaracterizare) si indirect (prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relatii cu alte personaje,vestimentatie).
In prezentarea personajului este fundamentala relatia pe care personajul o are cu pamantul, personaj simbolic, mai puternic decat el. Ion iubeste pamantul mai presus de orice: ”Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil(…). De pe atunci i-a fost mai drag decat o mama”. Renunta la scoala, pentru ca ii este mai drag ”sa fie vesnic insotit cu pamantul”. Renunta la Florica, pe care o iubea, pentru ca “toata fiinta lui ardea de dorul de a avea pamant mult, cat mai mult”. Instinctul de posesiune a pamantului, vazut ca o ibovnica, sau ca o zeitate, este admirabil reliefat in celebra scena a sarutului pamantului: “Il cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma, s-o crampoteasca in sarutari. Intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede.” sau “Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor”.
Prin munca el se simte infratit cu pamantul. In fata “uriasului”, se simte “mic si slab, cat un vierme”, dar muncindu-l, “simte o mandrie de stapan”. Are iluzia ca este “atat de puternic incat sa domneasca peste tot cuprinsul”. Imensitatea ii trezeste dorinta de a poseda: “-Cat pamant, doamne!….” Toate actiunile lui au un singur scop: acela de a-l obtine. Cand glasul pamantului tace, revine glasul iubirii. Pamantul-stihie striveste in final omul care, nu intamplator, este ucis cu o sapa.
Ion este un personaj memorabil si monumental, ipostaza a omului teluric, dar supus destinului tragic de a fi strivit de forte mai presus de vointa lui neinfranta: pamantul-stihie si legile nescrise ale satului traditional.
|
