Ce am învatat de la Arthur Rimbaud
|
R |
Fara îndoiala, poetul se joaca în modul cel mai pur, fiind încântat de universul lexical. Rimbaud face o experienta completa a scrisului, ducând poezia pâna la capat, pâna la incomunicabilitatea datorata totalei comunicari. El desfasoara raza poeziei pe un orizont de 360 de grade. O poezie ardenta, adica plina de combustie. Drumul poeziei lui Rimbaud progreseaza, regresiv, dinspre lingvistica spre noeza, dinspre cosmosul gramatical al cuvintelor spre haosul poietic al gândului (spre o alchimie a verbului, prefigurata deja în Vocale
Uimeste la Rimbaud o arta a nonconformismului inocent, adica autentic, nativ, lipsita de ostentatie, manifestata ca rafinament si ca maturitate estetica. si receptivitatea la prezent este sensibila: între 15-17 ani, insurgenta comunarda, ironie cu tinte multiple (sociala, morala, religioasa), estetica urâtului, inflexibilitatea iluminista, retroversiuni de imagini. Un inventar destul de bogat! Hugo l-a numit pe poet "un Shakespeare copil".
Rimbaud sparge întotdeauna cliseele epocii, mentalitatile, pentru ca vine cu bagajul de acasa, se revarsa din originalitate, tâsneste din viziune, care este irepetabila si inepuizabila, personalizând genial lumea. Amprentele lui sunt, si azi, înca fragede.
Daca Baudelaire este Tatal, Rimbaud este Fiul, într-o religie estetica.
Rimbaud a fost un contrabandist al granitei spiritului, facând frecvente incursiuni dincolo, experimentând abisurile, revelând numeroasele dimensiuni ale scrisului, rascolit de crize de luciditate, subiect si obiect al propriei poezii. Le bateau ivre reprezinta caderea (nevinovata?) în poezie, pe când Une saison en enfer este antidotul, demersul invers, metapoetic.
Înconjurat de dictionare, de studii, de teancuri de carti, în toiul iernii, în preajma sarbatorilor, într-un anotimp al reînnoirii, recitesc, parca la nesfârsit, poemele unui copil.
M-am întrebat adesea de ce atâta lumina dintr-o data, pentru un timp atât de scurt, de ce un poet autentic abandoneaza brusc scrisul, care este natura sa, de unde atâta profunzime la un copil, de ce înversunarea lui negativa, anticelesta, cine, ce vrea sa ne comunice printr-un astfel de oracol?
Rimbaud recomanda scrisul ca pierdere de sine, ca tâsnire din mediocritatea eului ("poetul devine vizionar printr-o îndelunga, imensa si lucida dereglare a tuturor simturilor"), cautând autenticitatea într-o metamorfoza, în paroxism, într-un absolut extatic. Cum poetul îsi iese din sine, si poezia sa îsi sfarâma paradigmele.
Rimbaud este împlinirea în geniu a lui Verlaine. Cel din urma îi numeste poemele abisale Illuminations
Iluminismul lui Rimbaud nu este, în nici un fel, ideologic, ci tine de fantezia vârstei. De fapt, nu exista poet mai paradoxal decât el. Extazul luciditatii.
Numind nonidentitatea ca principiu poetic, Rimbaud marcheaza trecerea la o noua viziune estetica: eu este altcineva este, în fond, o definitie a nonfiguralitatii metaforei, care disemineaza sensurile si insemineaza cuvintele, ca trop provocator. Prin ironie, prin permutari rafinate, printr-un ludic cerebralizat, Rimbaud este primul care practica deliberat deconstructia edificatoare.
Poezia ca transgresare generalizata a tuturor formelor: a spatiilor si a starilor, poezie definibila, prin experimentele abstracte ale creierului, ca lustratie. si ca locuire în propria constructie mentala, ca emergenta prin peretii de idei, sfidând gravitatia limbii.
Nimic nu este prea fantezist atunci când se pune problema interpretarii operei rimbaldiene. Ţintind spre transformarea si purificarea omului, iluminarea, textele pot fi comentate alchimic. Poetul cauta cuvântul universal, armonia noua. Se remarca aspectul teluric, penetrarea finitului de catre infinit, metamorfozele, vegetalele si mineralele, unele simboluri ezoterice, cabalistice.
Înaintea lui Freud, Rimbaud intuieste abisalitatea, redefineste principiul heraclitian, anticipeaza, într-un fel, teoria haosului structurat.
Rimbaud este viitorul mereu prezent. El respinge facticitatea, nu se fixeaza în nici un fel de libertate constrângatoare, lucreaza mereu la omul uman. Este un fervent al spiritului autentic, un initiat nativ.
Eul rimbaldian se întoarce în nestiinta de sine initiala. Imaginea lumii se elibereaza astfel de subiectivismul arogant al omului. Dereglarea voluntara a simturilor, cenzurarea prin amnezie a celor stiute restituie inocenta si curiozitatea de copil, luarea în posesie a universului prin descoperirea nemarginita. Astfel, scopul vietii poetului este neîncetata descoperire a lumii. În acest sens, Rimbaud are un tonus foarte ridicat. Corabia are nevoie de betia calatoriei, de ape noi, de un itinerar virgin, de un echipaj vigilent, de uitarea de sine, pentru a se confunda cu marea.
Poezia lui Rimbaud este nesfârsita goana dupa altceva, metamorfoza/calatoria neîntrerupta eu - altul, reînnoirea mintii prin lepadarea de eu, care este limitat, monoton, si asumarea conditiei de vizionar, traitor în centrul lumii, adica om al experientelor unice, absolute, al transcenderii eului. Jupuirea de eu înseamna dezmarginirea, astfel încât poetul sa fie gândit de limbaj, iar cuvântul sa-si recapete functia originara, cosmogonica. Astfel, poetul îsi asuma plenaritatea lumii, printr-o deschidere totala de comunicare. Altul este rodul obtinut prin sacrificarea eului.
Exista o revelatie dincolo de simturi si chiar dincolo de ratiune, aceea a înfaptuirii creatiei, consumata în chiar simultaneitatea ei.
Poezia lui Arthur Rimbaud este o provocare continua si, în acest sens, o opera încheiata/neîncheiata careia îi datoram poezia moderna, postmoderna ...
"Ne-a cunoscut pe toti si ne-a iubit pe toti. Sa stim, în aceasta noapte de iarna, de la un promontoriu la altul, de la zbuciumatul pol pâna la castel, de la multime pâna la nisipul de tarm, de la o privire la alta, plini de vigoare sau osteniti, sa stim sa-l chemam si sa-l vedem, înainte de a-l trimite mai departe, si sa-i urmarim, sub maree si deasupra deserturilor de omat, viziunile, rasuflarile, trupul, lumina" (Geniul).
|
