Cultura scrisa in limba slavona

Cultura scrisa în limba slavona

Începuturile literaturii române sunt legate de contextul ariei culturale din rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei bizantine. În Dacia, crestinismul patrunsese, fara îndoiala, chiar de la începutul colonizarii romane, adus de legionari, mai ales din rasaritul imperiului. O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum si limba, unde toate cuvintele despre ceea ce poate numi "Crestinismul de baza" sunt latinesti: Dumnezu (de la Dominus Deus) duminica, cruce, crestini, biserica, lege (lege sacra, religie), cuminecare, rugaciune, altar, Scriptur 939i81j i, sunt (sfânt, mai ales în cuvinte compuse ca Sfânta Maria, Sîn Pteru, Sîn Nicoara, deoarece, în limbajul curent, a fost înlocuit cu sfânt, prin contaminare cu slavonul sventu). Cu toate acestea, organizarea ecleziastica, instalarea unei ierarhii bisericesti au asteptat sfârsitul marilor navaliri barbare si coincid, probabil, cu perioada de glorie a primului tarat bulgar. Iata de ce romanii au pastrat slavona veche drept limba bisericeasca pâna la sfârsitul secolului al XVII-lea, însa tot timpul au fost supusi, de departe, patriarhatului Constantinopolului. Urmarea este ca cei mai multi termeni privitori la organizarea ecleziastica, precum si la teologie sau în literatura religioasa sunt de origine slavo-greaca. Începând cu secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului divin în biserica, începe sa fie înlocuita treptat cu limba româna. În aceasta perioada s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau nevoie toti credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzând învataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si pravilele (corpuri de legi). Actele de cultura din cele 3 tari romane demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu este dominanta.

Literatura noastra veche din epoca slavonismului se poate mândri cu o opera literara exceptionala, ca stil, ca spirit si continut. Este vorba de opera unuia din cei mai cucernici si cei mai învatati domnitori ai Munteniei, de Învataturile lui Neagoe Basarab. Aceasta lucrare, de dimensiuni relativ mari, este o completare la stirile pe care ni le da istoria cu privire la stralucita domnie a voievodului muntean la începutul secolului al XVI-lea, la personalitatea lui înzestrata cu înalte calitati sufletesti, la mediul moral si cultural al epocii. În aceasta opera se proiecteaza idealurile vietii de atunci, înaltator si înviorator; aici gasim crampeie din viata curtilor noastre domnesti, aici apare figura smerita, dar barbateasca si plina de întelepciune batrâneasca a lui Neagoe Basarab.

La început s-a crezut ca Învataturile lui Neagoe Basarab au fost scrise în româneste. Xenopol si Russo presupuneau ca textul Învataturilor a fost scris în greceste. Majoritatea istoricilor literaturii au înclinat spre parerea la care ulterior a aderat si Russo ca Învataturile lui Neagoe Basarab au fost scrise totusi în limba slava, din care ele au fost traduse mai tarziu în româneste. Aceasta parere îsi gaseste sprijin în faptul ca profesorul rus Lavrov a descoperit în anul 1896, în Biblioteca Nationala din Sofia, niste fragmente slavonesti vechi, pe care le-a publicat în anul 1904.

O cercetare mai atenta a textului românesc, cu toate ca el - vadit - a fost "înnoit", ar da argumente noi în sprijinul acestei teze. Stilul în care este scrisa opera lui Neagoe, pe alocurarea constructiei frazei (exemplu: "obidele trupului sunt spasirea sufletului", p.142), cuvinte luate de-a dreptul din textul slav: "libov" - p.135, "pohvala" - p.201, :dosadi" - p.257, "bdenie" - p.210 etc., dovedesc ca textul românesc care s-a pastrat a fost tradus din limba slava. La aceste stiri cu privire la istoria textului mai adaugam ca profesorul de la Universitatea din Atena, Sp. Lambros, precum si profesorul Russo au descoperit câte o versiune greceasca la Muntele Athos, fapt care dovedeste ca originalul slav a avut ca model izvoare bizantine.

Slavona începe sa patrunda la noi din prima jumatate a secolului al X-lea, asa cum o dovedesc inscriptiile de pe teritoriul Dobrogei si Munteniei. Cele mai vechi manuscrise care s-au pastrat (copii ale unor carti de cult religios facute în manastiri bulgaresti sau sârbesti) sunt însa din secolul al XII-lea.

În a doua jumatate a secolului al XIV-lea se întemeiaza primele manastiri românesti cunoscute (Vodita si Tismana în Ţara Româneasca, Neamt si în Moldova, Peri în Maramures), care devin cu timpul puternice centre culturale. Aici se copiaza si se raspândesc, în tara si peste hotare, numeroase scrieri cu caracter moral-religios în limba slavona. Cel mai cunoscut copist si miniaturist al acestei perioade este Gavriil Uric de la Neamt (prima jumatate a secolului al XV-lea). Spre sfârsitul secolului al XIV-lea apar si primele scrieri originale în limba slavona: scrisorile - cu continut religios - ale egumenului Nicodim de la Tismana, imnurile religioase ale lui Filotei, fostul logofat a lui Mircea cel Batrân (începutul secolului al XV-lea), sau Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou de Grigorie Tamblac, fostul predicator a lui Alexandru cel Bun la Suceava.

Paralel cu scrierile religioase se dezvolta si o literatura istorica originala în limba slavona, mult mai importanta prin continut. Mentionam, în primul rând, scrisoarea lui stefan cel Mare trimisa principiilor crestini dupa Victoria de la Vaslui. Ea ne atrage atentia în mod deosebit prin arta compozitiei. Aceasta l-a facut pe marele istoric si critic literar Nicolae Iorga sa o propuna ca pagina de antologie. Din aceasi perioada dateaza si prima cronica domneasca - Letopisetul de când s-a început Ţara Moldovei- ,scrisa de diecii din cancelaria gloriosului stefan. Autorul sau autorii (anonimi) consacra cea mai mare parte a Letopisetului întinsei domnii a lui stefan cel Mare, glorificând mai ales luptele de aparare a tarii.

Îmbinând relatarea faptelor vazute si traite cu exprimarea nuantata si dramatizarea situatiilor, cronicarii curtilor domnesti pun bazele naratiunii, care a facut din cronica genului major al literaturii noastre vechi.

Macarie scrie, din porunca lui Petru Rares, Letopisetul de când s-a început Ţara Moldovei, pentu ca sa nu fie acoperite în mormântul uitarii lucrurile ce s-au întamplat în vremurile si în stapânirile trecute si care au ajuns pâna la noi". Creator de scoala, Macarie nu face numai naratiune istorica, ci si memorialistica, relatând evenimentele la care a fost martor ocular. Stilul lui, fiind însa imitat dupa cronicari straini, este cam greoi.

Eftimie, ucenic al lui Macarie, continua cronica acestuia, scriind din porunca lui Lapusneanu, pentru a-i justifica cruzimea fata de boieri. Stilul lui este mai simplu si mai accesibil.

Azarie, este ultimul cronicar român de limba slavona, un alt ucenic al episcopului Macarie, continua si el Cronica Moldovei în aceeasi maniera partinitoare. El acuza vehemente pe Despot - Voda si Ion - Voda Armeanul, care, în dorinta de a instaura o domnie autoritara, îsi atrasese ura boierilor.

Literatura româna în limba slavona atinge, în secolul al XVI-lea, o culme a dezvoltarii sale cu Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie. Aceasta nu mai este opera unui ecleric,ci chiar a renumitului domnitor, personalitate politica remarcabila prin tendinta de centralizare a puterii în statul feudal si prin întinsa cultura pe care o acumulase. Scrise pentru a servi la educatia fiului sau, Învataturile constituie o adevarata enciclopedie a cunostintelor moral - politice, filozofice si pedagogice, o sinteza româneasca a gândirii si experientei avansate a evului mediu. Lucrarea este o capodopera a literaturii noastre vechi, nu numai prin continutul ei, ci si prin maniera în care a fost scrisa. Aceasta ii confera o mare valoare artistica. Capitolele finale, spre exemplu,consacrate mamei, sotiei si copiilor, impresioneaza în mod deosebit prin sensibilitatea,duiosia si lirismul autorului. Data fiind însemnatura practica si valoarea lor literara, Învtaturile au fost traduse în româneste înca din secolul al XVII- lea.

Datorita importantei sale limba slavona a fost tradusa în limba româna dupa un secol.