Cum am devenit poet
înainte sa-mi pun aceasta întrebare, pentru care de altfel nu o sa ma apuc sa plonjez în zona cetoasa a primei copilarii, unde se spune ca se afla radacinile complexu-ale ale spiritului creator, si nici sa pornesc într-un ana-basis prin zona tulbure a visului (prefer sa încerc lucrurile astea în literatura propriu-zisa), ma vad silit sa-mi pun o alta, mai penibila dar mai acuta, întrebare: sînt, oare, în definitiv, poet?
Cei mai multi dintre cunoscutii mei, la vreun pahar cu bere, sfîrsesc prin a-mi spune: "De fapt, eu nu înteleg cum de 22222i820w reusesti sa scrii versuri. De cîte ori am stat de vorba împreuna ai parut sa fii un om normal si civilizat, ai stiut sa ma asculti si pe mine, n-ai adus niciodata vorba despre ce scrii tu, nu mi-ai recitat niciodata din versurile tale. Nu te îmbraci ciudat si nu îti place sa bei. Niciodata nu ai sustinut idei stranii si nici nu am avut placerea sa te aud, în mijlocul unei discutii despre femei sau mai stiu eu ce, pierzînd sirul si ratacindu-te în bolboroseala sacra inspirata de Zeu. Viata lînga tine nu devine imposibila, nu îi strivesti pe ceilalti cu personalitatea ta. Nu sustii ca esti cel mai mare si, ceea ce e mai grav, te-am surprins citind carti. Nu, Mircea, orice ai zice, tu nu ai fire de poet." Sau mi se întîmpla sa mai vina pe la mine cîte un vechi amic, poet si el, si sa-mi spuna despre un alt amic, poet si el: "Fii atent, am trecut ieri pe la Casa Scriitorilor si era acolo cutare, si te-njura, si-si numara vo-
turile. Zicea ca de fapt tu nici nu esti poet, ca te-a umflat Manolescu ca pe broasca lui La Fontaine, dar ca degeaba, nu ai substanta, nu ai nimic. Ca, de fapt, tu esti un parodist, cel mult un ins care foloseste limbajul generatiei lui Nichita Stanescu, fara nimic înnoitor. Iti recunostea o oarecare dexteritate, dar spunea ca e ceva care tine de mestesug, nu de arta." si bineînteles ca în toiul discutiei pica un alt amic care îl apostrofa pe primul: "Bine, mon-ser, ma facusi sa te astept ieri la Casuta ca o mazeta?..."
Iata deci ca întrebarea daca sînt sau nu poet e cît se poate de serioasa si mi-o pun cu spirit de raspundere. Nu îi gasesc o rezolvare satisfacatoare deocamdata. Dar, ca sa nu-i dezamagesc pe organizatorii acestei anchete, presupun (repet, s-ar putea sa gresesc) apriori ca sînt poet. Luati acest fapt doar ca pe un artificiu retoric care îmi da posibilitatea sa merg mai departe.
Deci, cum am devenit poet? Pai, cred ca am avut si o predispozitie nativa pentru asta. De pilda, am avut din-totdeauna o foarte buna memorie a versurilor. Tot ce mi-a placut am învatat spontan pe de rost. înainte sa împlinesc trei ani stiam pe de rost cîteva sute de poezioare si chiar o carte întreaga de aventuri în versuri numita (de, eram în '59...) "Unchiul Stiopa Militianul". în liceu si facultate am învatat pe de rost si îi mai stiu si acum (cine ma cunoaste stie ca nu exagerez) pe aproape toti poetii români care mi-au placut, si mai ales pe Blaga, Barbu, Bacovia, Voronca si Arghezi, dar si pe Nichita Stanescu si Dimov. Pe Barbu si pe Bacovia îi stiu cvasi-integral si acum.
Apoi, nu prea mi-a placut sa ma joc, ci mai mult sa stau în casa. Vara, mama ma încuia afara, spre disperarea mea, ca sa ma mai joc si eu nitel. Dar preferam sa stau toata ziua în pat si sa citesc. Apoi m-am apucat sa scriu, la fel ca Sartre, romane de aventuri. La noua ani l-am început pe primul si pe la saisprezece ani le-am aruncat pe toate. Ţin minte ca în toata scoala generala n-am citit nici o
carte de versuri. Nu le puteam suferi. într-a saptea am primit la premiu o carte de poezii si am facut schimb cu o fetita care primise proza.
Nu stiu ce mi-a venit imediat cum am început liceul (era deja 1970) de am început sa ma preocup de arta ciudata a versurilor. îmi pastrez cîteva caiete de-atunci. Primul poet pe care l-am citit a fost, din fericire pentru mine, Lucian Blaga (care, alaturi de Marin Sorescu, mi se pare poetul cel mai indicat sa fie citit de un pre-adolescent care vrea sa faca poezie) si, desigur, am scris o vreme în stilul lui. N-am sa uit niciodata nebunia care a-nceput de atunci si care-a durat tot liceul. Eram ametit, halucinat de poezie. Din aproape în aproape, descopeream cîte un poet, român sau strain, si îl imitam cu sentimentul ca scriu de fiecare data în singurul fel posibil, ca am descoperit punctul culminant al poeziei. Ce fericire cînd am descoperit simbolismul francez si cînd i-am citit pe Rimbaud si Verlaine, apoi pe Valery si Perse! Mi se parea ca nu mai exista alte literaturi vrednice de atentie. Mergeam la excelentul cenaclu al liceului "Cantemir", condus de doamna Aurelia Marinescu, si faceam o figura destul de jalnica etalîndu-mi simbolismul în mijlocul colegilor mei care auzisera de avangarda si chiar de Mircea Dinescu si Dan Verona. Eu traiam pe alta lume. Colegii mei vehiculau nume stranii ca "Led Zeppelin", "Black Sabbath", "Uriah Heep", organizau formatii de rock si "ceaiuri", pe cînd eu, ratacit printre ei, incapabil sa înteleg nimic, probabil ca faceam o impresie de troglodit lunatic.
Am intrat în facultate mai dezorientat decît înainte. Veneam cu cinci sute de poezii, pe care le-am aruncat între timp, împreuna cu multe altele, dar fara nici cea mai mica idee despre ce se petrecea în literatura actuala. Erau vremurile acelea aproape fabuloase, de care ne povestesc "batrînii" întru viata literara, începînd cu formula sacra si imuabila de introducere: "Asta se întîmpla pe cînd criticul cutare era înca foarte pozitiv si îndraznet, pe cînd
poetul cutare era înca o mare promisiune" (ceea ce echivala pentru noi cu "pe cînd era lupul oier si ursul cim-poier"). Dar eu eram cu cincizeci de ani în urma, tot la Vinea si Voronca. Mergeam la cenaclul "Junimea" al profesorului Ovid S. Crohmalniceanu, unde eram cel mai mare adversar al ironiei si umorului în poezie. Citeau pe atunci acolo Cosovei, Iaru si Musina, pe care îi desfiintam sistematic. Cînd am auzit ca ei vorbeau deja de o noua generatie, ceea ce însemna pentru ei strict patru sau cinci poeti care deja citisera la recent înfiintatul "Cenaclu de Luni", m-am enervat asa de rau, încît am stîrnit primul scandal dintr-o serie destul de lunga care, din prostia mea sau a altora, mi-a acompaniat pîna azi evolutia. în prezenta lor, am citit un pamflet împotriva poeziei pe care o scriau fata de care cele mai înversunate atacuri de azi ale "Saptamînii" ar fi parut niste adevarati ditirambi. Ce nu scrisesem acolo! Toate etichetele: teribilism, poezie americana, superficialitate, derizoriu, tot ce prinsesem cu urechea din ceea ce spuneau altii pe la colturi. si am avut obraznicia sa mai si citesc dupa o saptamîna la cenaclul lor un ciclu de versuri ("Calea regala"), care a fost pur si simplu aneantizat sub o jerba exuberanta de înjuraturi. Razboiul meu cu "Cenaclul de Luni" era notoriu si a durat vreun an, dupa care am început sa mai si citesc ceea ce scriau baietii (spre a-i putea combate...) si, surpriza! am fost cucerit de-a dreptul de poezia lor care nu avea egal ca fantezie, culoare, prospetime, sentiment. Nu am mai lipsit de-atunci de la cenaclul criticului Nicolae Ma-nolescu si, dupa ce, vorba lui Florin Iaru, "m-am aruncat de pe toate trapezele", am reusit în cele din urma sa înteleg formula lor si sa o pot folosi. Treptat, am ajuns la zi cu poezia româna si am intrat masiv, foarte fructuos, în lirica anglo-saxona, care mi se pare si acum mai profitabila si mai dezinhibatoare pentru un poet decît cea franceza sau oricare alta poezie straina. Dar, precizez, sursele noastre au fost în imensa lor majoritate românesti,
mai ales Caragiale, Bacovia si Arghezi. în facultate am descoperit, tardiv, tot ce trecuse pe lînga mine în liceu: tineretea, muzica, dragostea, prietenia. Am început sa-i iubesc pe colegii mei de generatie si sa-i admir nemarginit, pe unii considerîndu-i cu mult mai buni decît mine. Faceam drumuri nesfîrsite prin tara, vorbind despre generatia noastra. Au fost turneele noastre, în care puteam simti cît de în urma erau, tehnic vorbind, chiar si cei mai buni poeti din provincie. Desi ne primeau cu ostilitatea pe care am simtit-o de-atîtea ori pîna azi, ei au fost siliti pîna la urma sa se "recicleze" sau sa esueze în traditionalismul cel mai agresiv.
Momentul culminant al "generatiei" noastre (de fapt, noi numeam asa "Cenaclul de Luni") a coincis, cred eu, si cu începutul sfîrsitului pentru grup. Ma refer la cea mai frumoasa materializare a visului nostru colectiv: aparitia în '81 a "Aerului cu diamante". Ziua cînd am facut, Stratan, Iaru, Cosovei, Tudor Jebeleanu si cu mine, fotografiile de pe locomotiva cu aburi abandonata, ca în "Sun-flower Sutra", pe un teren viran însorit, ramîne, daca nu ma-nsel, cea mai frumoasa zi din viata mea. Eram toti efectiv un suflet, un grup, eram atît de buni prieteni, aveam planuri atît de mari. Nu pot sa cred ca au trecut doar trei ani de-atunci. Racirea, din multiple motive, dintre mine si Cosovei, care fuseseram nedespartiti vreme de vreo doi ani, a dus la scindarea grupului, care ulterior s-a fisurat si mai mult. Aparitia tardiva, asemenea unei noi Yoko Ono, a lui Ion Bogdan Lefter în grupul deja pe picior de explozie (care îi mai cuprindea ca insi mai neutri pe Ghiu, Mariana Marin, Magdalena Ghica, Doru Ma-res si, de departe, pe Romulus Bucur, Musina, Cristea etc.) a grabit si mai mult lucrurile.
Asa ca, de prin 1982, fiecare si-a vazut de poezia lui. Eu am încercat sa mai scriu si altceva decît poeme de amor si pentru asta m-am întors putin spre primul meu volum, încercînd o sinteza. Nu e, desigur, datoria mea sa spun
daca am reusit sau nu, daca am gasit sau nu un filon nou, pe care sa merite sa înaintezi. Urmaresc atent si directiile în care se-ndreapta colegii mei. O fac cu simpatie, convins ca nici o directie nu este negativa din principiu, ca nu exista "orientari periculoase" în cel mai nepericulos domeniu al activitatii omenesti: arta. Cred ca este loc cu adevarat, în cadrul generatiei noastre, pentru o multiplicitate de directii si ca un poet nu va fi mai mare sau mai mic dupa directia pe care se-nscrie, ci dupa ce stie si ce poate sa faca el în cadrul acelei directii.
As mai fi vrut sa ma-ntind cu scrisul, dar banuiesc ca mai exista si alti cetateni care ar vrea sa povesteasca felul în care au devenit ei poeti, asa ca ma opresc aici. Nu veti gasi însa în paginile astea fara pretentii nici un raspuns la întrebarea anchetei. Urmînd toate etapele aratate de mine aici, cineva poate sa devina sau nu poet. Ra-mîn deci la a doua întrebare, pe care mi-am pus-o singur si care-o sa ma urmareasca, banuiesc, întotdeauna: sînt oare poet?
|
