Cuvântul ca patima
|
|
pâna la cruzime, inegal în vibratie si inconstant cu ispitirile revelatiei poetice, Rimbaud alege cuvântul ca patima. Apostol laic al adevarului sacru, avocat al îngenunchiatilor sortii, mare închizator al crestinismului confuzionat al epocii, dojenitor, dar nu hulitor de Dumnezeu, si numai din iubire fata de semeni, poetul se poarta când ca o victima, când ca un despot, se misca asemenea unui print, gândeste ca un arhanghel, pacatuieste ca un demonizat si sufera ca un lepros. Harul poetic îi este blestem, conditia umana, infern, trupul, faclie arzânda, iar simturile, jar mistuitor. Univers existential în care ratiunea si credinta - sau îndoiala - nasc dileme.
În jurul sau,
materia, melanj de spirit cazut si carnalitate maladiva, curge
catre 16316m1223q haul dezagregarii. Apocaliptic,
lumea se necrozeaza sub ochii sai. Degradare universala în care fiorul mortii fluidizeaza în
turbulente macroscopice tot ce întâlneste,
asemenea unui
Pentru Rimbaud, lumea este bizara, sucita, eviscerata, enigmatica. Încercând sa o priceapa, se adânceste în necunoscutul pe care vrea sa-l defineasca. Oracular, cauta în sfera cifrelor timpului devastator; mistic, se lasa purtat de harisme profetice, prospectând un viitor ce-l intuieste a fi teluric, potrivit firii sale libere si prea cenzurat senzuale, la care se raporteaza mereu. Nemultumit de spatiul vital cianozat - lipsit de oxigen purificator -, îmbâcsit de patimi, artistul sondeaza adâncul vocalelor si cauta rezonanta eterica a consoanelor, proportia de adevar si mister din abisul cuvintelor.
Cu frenezia si disperarea discipolului prin vocatie, dar ramas fara învatator, Rimbaud cere iluminarea. Privirea se întuneca de bezna incertitudinilor uneori sinucigase, se afunda isihastic în nivelul cel mai de jos al vietuirii, pentru a întelege omul, riscând sa cada în capcanele unei asceze desacralizate. Prin forte interioare nedefinite anatomic, se ridica din împovarare spre a lua lumea pieptis, ca si cum ar fi nascuta din sine si, deci, datoare a-i da explicatii pentru toata neorânduiala propriului destin. Explorator al desertului de combustie umana, Rimbaud respira si transpira pentru o absoluta libertate incerta. Când atinge, mimetic chiar, aceasta tema, versurile tâsnesc din el, sfârtecându-i carnea sufletului. Atunci îsi euthanasiaza metabolic ratiunile morale în favoarea experimentului. Pulsatiile luminii demiurgice sunt strivite in nuce, bezna si întunericul jubilând cosmogonic în infinitul integral destructurat, dar liber spiritualizat, al senzatiilor.
Neîncrezator în legile care guverneaza materia irationala si spiritul liber, renuntând la a le mai descifra rosturile, Rimbaud cauta idealul: în poezie, în om, în social. Sensul existentei sale are miez de goana fantomatica. Ca un Hamlet al poeziei, conceputa ca instrument al sinuciderii, în virtutea unei aparente determinari sacre si primenite, poetul ramâne un chinuit al întrebarilor capitale: cui sa se închine? Poate fi cunoscuta firea umana? Are infernul efect asupra pagânilor sau necredinciosilor? Ce e mai de pret, mântuirea sau libertatea? E lumea buna sau rea? Ce trebuie sa cânte poezia, maretia sau slutenia umana? Morala este putere sau slabiciune a cugetului? Are poetul acces la vesnicie? Trebuie purtata sau nu batalia spirituala? Cât de adânci sunt tainele cuvântului?
Destin paradoxal. Drumetul fara calauza fuge de Dumnezeu, dar se apropie natural de acesta prin iubirea de libertate, de cuvântul ipostaziat si de frumosul esentializat.
Cunoscând probabil dogma "Extra Ecclesia nulla salus" (în afara de Biserica nu exista mântuire), Rimbaud evadeaza imagistic - neputând-o face fiintial - din crestinism, cautându-si refugiul în pagânismul pe care îl închipuie eliberat de religii si zeitati. Asemenea lui Adam, se ascunde de Dumnezeu în Edenul pe care nu-l poate însa parasi fara porunca divina. Botezul crestin îl vede ca început al damnatiunii sale. Îsi striga lepadarea de Dumnezeu, dar se macina în dorurile transcendentei. Construieste o lume virtuala - cu potentialitati ale binelui în ea -, la care sa nu participe divinul. E naucit de coliziunea razboaielor interioare cu bataliile din afara. Mesianic, îsi doreste sa îndrepte lumea, profetind o alta, la care nu aspira si pentru care nu ofera solutii. Încorsetat conjunctural într-un cotidian neperformant în radicalism, artistul parcurge un infern personal, nedantesc, fara demoni. În viziunea sa, fiara este umana, carnala, senzualizata confuz, haotic, lacom. Ratiunea devine închisoare, simturile dau omului dreptul de a fi bruta, adorarea si închinarile trebuie sa aiba ca destinatar o "dihanie" negasita înca. Dintr-un trecut ancestral, i se întoarce alchimic în vene sângele pagân purificator, capabil sa-l spele de crestinismul penitentiar. Neamul - pe care îl considera "prost", inferior - din care se trage este unica sansa de a accede la vesnicie fara Tribunal divin. La a doua venire, Hristos îi va judeca si condamna la moartea vesnica doar pe cei cu sânge nobil. Parând a cunoaste ca mântuirea e consubstantiala cu libertatea, Rimbaud îsi identifica însa responsabilitatile doar prin raportare la cea din urma.
Fiinta pulsatorie, cu traire sinuoasa, Rimbaud exprima prezentul interior, neprelucrat, nud, macru, dar având ingenuitatea introspectiilor transcendate. Timpul trecut si perspectiva nu exista decât ca experiment. Asemenea unui reporter de front, el exhiba strigatele spiritului neîmpacat si lacom de absolut. Marele sensibil al sluteniilor sufletesti se confeseaza în vers din dorinta de a se elibera, spulberându-se însa. Venit parca de dincolo de crestinismul primar, Rimbaud poarta lupta spiritului cu clipa inefabila. Trubadur al iadului terestru, el pare ca se naste din adâncul tenebros al senzualitatii descatusate. Ierarhizarea sociala functioneaza pe dos, paradoxal, antilogic. În palate gasim fiinte grotesti, primitive, cu instincte primare în loc de ratiune, cu limbaj horcaitor, cavernos, cu pofte hulpave, devoratoare de semeni (Fierarul, Zacatorii, La muzica, Mâniile Cezarului .).
Slujbasii Domnului sunt viciati, schimonositi, desprinsi parca din tablourile lui Goya (Încovrigari, Saracii la biserica .).
Sacrul conventional este deformat, ravasit de realitate si privit printr-o prisma ce desface anapoda lumina, exprimând doar nuantele întunecate sau nefiresti: dracusorii sunt "zglobii", duhurile "nazdravane", sfintii din Betleem "naluci balaie" (Casnicie tânara); pe altarul lui Solomon nu se aduce arderea de tot a jertfei animale, ci fierberea umana a poetului: "De-as dormi/de-as fierbe-o data/Pe-altarul lui Solomon!/Cu rugina-amestecata/ Curga zeama în Cedron!/" (Lupul tot urla, trad. Petre Solomon, în Artur Rimbaud, op. cit., p. 124); atmosfera din biserici, în care saracii înfometati ajung sa confunde mireasma cerii topite cu cea a pâinii calde, îi stârneste revolta antihristica, neputinta obiditilor aflati în rugaciune contrastând cu aparenta nemiscare a minunii (Saracii la biserica, Ruga de seara, Fierarul).
Prada nesatului ispitelor, pe care le savureaza lacom, tinereste, Rimbaud pare un artist fara de religie, un nebun eliberat de dogme si canoane, o fiinta din afara spatiului si timpului. El întruchipeaza un adânc plin de tristeti, dar stralucitor prin luminozitatile astrale. Este un artist care nu semneaza pactul ipocriziei conventionale pentru promisiunea vietii vesnice. Adorarea lui Dumnezeu, de o încrâncenare colosala, poetul o ascunde si o apara cu toata fiinta.
Naucit de revelatiile poetice devoratoare de absolut, Rimbaud se aseaza în pocainta cu tinuta demna a tâlharului de pe Cruce, poezia lui devenind torent vindecator pentru societatea franceza, asa cum proza l-a facut pe Charles Dickens, din scriitor, reformator.
Crestinismul lui Rimbaud este nu doar bipolar, ci si dilematic: dileme în ceea ce-L priveste pe Dumnezeu si dileme în ceea ce-l priveste pe diavol. Cunoasterea lui Dumnezeu este cu atât mai încrâncenata cu cât artistul refuza, respinge orice cale batatorita. De aceea, viata poetului pare o crepusculara cadere din cer, cu inconstante si ezitari ca ale fulgului de nea ferit de viscol. Mersul sau prin lumina creatiei te duce cu gândul la dramatismul întâlnirii Sfântului Apostol Pavel cu disputa chinuitoare dintre lege si pacat. "Caci stim ca Legea e duhovniceasca; dar eu sunt trupesc, vândut sub pacat./Pentru ca ceea ce fac nu stiu; caci nu savârsesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urasc./Iar daca fac ceea ce nu voiesc, recunosc ca Legea este buna./Dar acum nu eu fac acestea, ci pacatul care locuieste în mine, adica în trupul meu, ce este bun. Caci a voi se afla în mine, dar a face binele nu aflu;/Caci nu fac binele pe care îl voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela îl savârsesc" (Romani 7, 14-19).
Rimbaud refuza cunoasterea lui Dumnezeu pe calea Revelatiei supranaturale, chiar daca aceasta este superioara celei naturale. El respinge credinta, care înseamna în primul rând purificarea de patimi si alege, dimpotriva, calea cea mai grea, mai ruinatoare, a afundarii în întunericul pacatului, hrana inspirativa venindu-i aproape ombilical, exclusiv din matricea libertatii însetate si înfometate de adevar. Iluminarea dorita are, de aceea, ramificatii precum cele ale unui arbore al tristetii, care îl invadeaza cu mutenia durerii solitare. Nepocainta lui se aseamana iarasi cu marturia pocaintei pauline: "Om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?/Multumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Deci dar eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii pacatului" (Romani 7, 24-25).
Aceasta dividere, diaspora a sensibilitatii poetice, face din Rimbaud o fiinta lacoma în cunoastere, implicit în cunoasterea lui Dumnezeu. Pentru el, iluminarea înseamna înaltarea omului pornit din iad. El rastoarna luminile create coerent, constient ca are ca protectie doar principiul libertatii absolute, deci absurde în raport cu creatia. Pornind din iad, omul va ajunge sigur la Eden, eliminând deci în pragul mortii perspectiva sumbra a focului Gheenei. Aceasta neverosimila, fabulatorie "varianta" aleasa de poet este însa epuizanta, vlaguitoare. Iluminarea, indiferent de religie, înseamna atingerea pacii supreme prin comunicare în transcendent. Nu exista iluminare fara raportarea fiintei umane la Dumnezeu. Universul cautarilor lui Rimbaud este incert, pentru ca lumea - inclusiv cea materiala - nu are substanta fara raportare la transcendent. Poetul inverseaza si aici criteriul de valori. Nimic din existentul material sau spiritual - implicit, transcendenta divina - nu are suport în arta omului aflat în absoluta libertate. Libertatea cere experiment si curaj în cunoastere, iar acestea aduc suferinta. În crestinism, suferinta este mântuitoare. Rimbaud, fugit deliberat din crestinism, se reîntoarce involuntar în acesta prin suferinta si recâstiga sansa mântuirii. Uimit de schimbarile interioare, poetul traieste prabusirea în întrebari nepuse si nenascute. Cu semnul mirarii pe chip, cu stigmatele pacatului provocat în constiinta, cu vibratia vocilor interioare în dizarmonie, cu macinarea muzelor în tesuturi si organe, fiinta Rimbaud confera dainuire suferintei sale. În constiinta-i autoflagelata, dilematic, Dumnezeu pare sa-l întrebe: "ce-ti pare esentiala, existenta Mea sau mântuirea? Ce e mai greu de purtat, talentul sau trupul simtual? Unde crezi ca se fericeste autentic omul, aici, în lumea simturilor sau dincolo, în patria pacii si a iubirii?".
Neîmpacat, diavolul îi face cu ochiul: "traieste-ti viata, cât poti de lacom, ca sa-ti hranesti talentul si genialitatea! Crezi ca suferinta de aici e de preferat celei din viata viitoare?! Daca Hristos a patimit pe Cruce, de ce mai îngaduie suferinta omului, ca doar îi spuneti Mântuitorul?! Ce rost au clericii în lume când, vezi bine, eu ma plimb în voie printre ei?!"
Inima lui Rimbaud e sfâsiata de disputele în alb-negru din constiinta. Dar nu moare. Poetul reuseste sa învinga moartea. Prin ce? Prin exprimarea sinelui de freamat al dizarmoniilor interioare, ca unica forma de fericire a genialitatii ininteligibile.
Infernul este suprema pedeapsa a lui Dumnezeu. Cel ce se simte azvârlit în infern nu se afla în afara spatiului religios, ba dimpotriva, într-o pocainta blocanta, imobila, nauca. El viaza în tarâmul adevarurilor crestine, iar când le respinge, e semn ca le cunoaste, deci e interesat de ele. Rimbaud nu se vrea un reformator al teologiei, ci doar un clevetitor, un cercetator-certaret al Domnului. Pozitie de mare smerenie, caci tradeaza disimularea nereusita a celui care iubeste atât de adânc, încât nu vrea sa afle nimeni, nici Dumnezeu. Razvratit fiind, poetul traieste în spatiul cuvintelor, acolo unde Logosul Întrupat mângâie ratiunea. Cuvântul îl apropie pe om de Dumnezeu chiar când acesta Îl reneaga. Numai în afara cuvântului omul pierde statutul unic de coroana a creatiei divine. Cu atât mai mult, poetul, traitor al rostirii si al esteticului, se afla în preajma lui Dumnezeu. Cine alege cuvântul ca vietuire si crede în frumos probabil ca nu are cum sa nu ajunga în vesnicie.
|
