DADAISTI, SUPRAREALISTI, ERMETICI

DADAIsTI, SUPRAREALIsTI, ERMETICI

TRISTAN TZARA

Tristan Tzara, care avea sa inventeze la Zürich dadaismul, poezia

hazardului exterior ("Luati un jurnal, luati o pereche de foarfeci,

alegeti un articol, taiati-l, taiati pe urma fiece cuvânt, puneti-le într-un

sac, miscati..."), scotea în 1912 împreuna cu Ion Vinea o revista

Simbolul. În aceasta faza româneasca trata teme simboliste (provincie,

duminici, spitaluri) cu o mare usurinta lirica, cu sentimentalism si

voluptate de mirosuri puternice. Presimtirea dadaismului sta în

eterogeneitatea imaginilor puse laolalta:

Verisoara, fata de pension, îmbracata în negru, guler alb,

Te iubesc pentru ca esti simpla si visezi

si esti buna, plângi si rupi scrisori ce nu au înteles

si îti pare rau ca esti departe de ai tai si ca înveti

La Calugarite unde noaptea nu e cald.

Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru

Amintire cu miros de farmacie curata

Spune-mi servitoare batrâna ce era odata ca niciodata,

si tu verisoara cheama-mi atentia când o sa cânte cucul.

URMUZ

Prin Urmuz (1883-1923) suprarealismul român este anterior celui

francez si independent. Divagatiile onirice, cu aparenta de delir

dement, ale acestuia îndeplineau întocmai programul de a surprinde

realitatea imediata a spiritului, hazardul interior. De fapt Hurmuz facea

simple petreceri pentru fratii sai, parodiind însa academismul prozei

curente în Pâlnia si Stamate, "roman în patru parti" ("În fata, salonul

somptuos, al carui perete din fund este ocupat de o biblioteca de stejar

Istoria literaturii române 349

masiv, totdeauna strâns înfasurata în ciarciaf 757h74h uri ude... O masa fara

picioare la mijloc, bazata pe calcule si probabilitati, suporta un vas ce

contine esenta eterna a «lucrului în sine», un catel de usturoi, o

statueta ce reprezinta un popa (ardelenesc) tinând în mâna o sintaxa

si... 20 de bani bacsis...") si compunând portrete bufone de burghezi,

cu confuzia constanta între cele trei regnuri, animal, vegetal si mineral:

"Ismail este compus din ochi, favoriti si rochie si se gaseste astazi

cu foarte mare greutate.

Înainte vreme crestea si în Gradina Botanica, iar mai târziu, gratie

progresului stiintei moderne, s-a reusit sa se fabrice unul pe cale

chimica, prin syntheza.

Ismail nu umbla niciodata singur. Poate fi gasit însa la ora 5 jum.

dimineata, ratacind în zigzag pe strada Arionoaiei, însotit fiind de un

viezure de care se afla strâns legat cu odgon de vapor si pe care în

timpul noptii îl manânca crud si viu..."

Urmuz a facut si o fabula pura, condusa dupa canonul clasic, dar

fara sens.

REVISTE DE AVANGARDa

Revistele slujind cultului dadaisto-suprarealist au fost numeroase:

Contimporanul, 75 H. P., Punct, Integral, Urmuz, unu. Cea din urma,

condusa de Sasa Pana (colaboratori: Moldov, Stéphane Roll, Virgil

Gheorghiu, pictorii Victor Brauner, M. H. Maxy, Milita Petrascu, S.

Perahim, B. Herold si altii), e cea mai tenace. În general se refuza în

ele orice constrângere academica, se face elogiul visului, se stimeaza

elucubratiile paranoicilor si ale copiilor, se cultiva reportajul, se

profeseaza libertatea instinctelor, se respinge critica, admitându-se

numai simpatia. Doctrina reportajului a dat un prozator remarcabil

în Geo Bogza, autor mai înainte de poeme brutal priapice. În Ţari de

piatra, de foc si de pamânt, autorul procedeaza ca un fotograf de arta,

intuind o nota dominanta si scotând, prin apropiere si departare, clisee

fantomatice, aproape neverosimile. Hotinul, oras al imensitatii dezo-

George Calinescu 350

late, plutind pe câmpii, Balti, oras al miasmelor uriase ("Închipuiti-va

un câmp pe care s-ar afla o suta de mii de cadavre de cai intrate în

descompunere"), sunt imagini afara din comun. Cartea Oltului face

monografia unui râu urias himeric în stil cam bombastic.

inerta:

ION BARBU

Ion Barbu a început prin poezii de stil parnasian, glorificând

dionisiac marile forte geologice, lava, muntii, banchizele, natura

De-a lungul nepasarii acestei reci naturi,

Spre nevazutul unde arpegii de fanfare

Desfac în flori sonore o limpede chemare

Vom merge în armura de fier, întinsi si duri.

Dupa aceea se lepada complet de "anecdota", asezându-se "sub

constelatia si în rarefierea lirismului absolut, departat cu mai multe

poduri de raze de zodia celeilalte poezii: genul hibrid, roman analitic

în versuri". Poezia se intelectualiza, pitagoreic, prin stabilirea unei

ordini pe planul al doilea, iar lectura devenea o instruire de lucrurile

fundamentale, o initiere prin imagini esentiale si practici muzicale.

Cu toate acestea, în aplicare, ermetismul lui Barbu este adesea numai

o forma de dificultate filologica. Astfel aceste strofe:

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrata prin oglinda în mântuit azur,

Taind pe înecarea cirezilor agreste,

În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! poetul ridica însumarea

De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi

si cântec istoveste: ascuns, cum numai marea,

Meduzele când plimba sub clopotele verzi...

reprezinta arta poetica a liricului: Poezia este o iesire din contingent

în pura gratuitate, joc secund, nadir latent, adica o oglindire a zenitului

Istoria literaturii române

Cimpoiul vested luncii, sau fluierul în drum,

Durerea divizata o suna-ncet, mai tare...

Dar piatra în rugaciune, a humei despuiare

si unda logodita sub cer, vor spune - cum?

Ar tebui un cântec încapator, precum

Fosnirea matasoasa a marilor cu sare;

Ori lauda gradinii de îngeri, când rasare

Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum.

mit al oului, în versuri de o excelenta concizie incantatorie:

Atât de gales, de închis,

Ca trupul drag, surpat în vis.

Cum lumea veche, în clestar,

Înoata, în subtire var,

Nevinovatul, noul ou,

Palat de nunta si cavou.î

Din trei atlazuri e culcusul

În care doarme nins albusul

Dar plodul?

De foarte sus

Din polul plus

De unde glodul

Pamânturilor n-a ajuns.

viziune extatica a marelui Eros:

Clare chei

Certe, sub lucid eter

Pentru cercuri de mister!

Capat al osiei lumii!

Ceas alb, concis al minunii,

Suna-mi trei

în apa, o sublimare a vietii prin retorsiune. Din aceste experiente,

care au avut o larga înrâurire fara a obtine aprobarea întregii critice,

se desprinde suavul cântec al elementelor în cautarea expresiei:

Poetul s-a ridicat totusi la un ermetism veritabil bizuit pe simboluri,

într-o lirica de mare tensiune. Oul dogmatic ne initiaza în stravechiul

În ciclul Uvedenrode se expun initiatic cele trei faze de experienta

erotica (venerica, intelectuala si astrala) cu încercarea de a se crea o

Melcii, de care e vorba mai departe, sunt meniti sa sugere prin

raceala si transluciditatea lor ideea unei sexualitati pure si a hermafroditismului

platonician. Invocatia magica din Ritmurile pentru nuntile

necesare e de o mare elevatie:

George Calinescu

Uite, ia a treia cheie,

Vâr-o în broasca - Astartee! -

si întoarce-o de un grad

Unui timp retrograd,

Trage portile ce ard,

Ca intram

Sa ospatam

În camara Soarelui

Marelui

Nun si stea,

Abur verde sa ne dea,

Din cladiri de mari lactee,

La surpari de curcubee,

- În Firida ce scânteie eteree.

Buhuhů la luna suie,

Pe gutuie sa mi-l suie,

Ori de-o fi pe rodie:

Buhuhů la zodie;

Uhů, Scorpiei surate,

Sa-l întoarca dandarate,

Sa nu-i rupa vrun picior

Câine ori Sagetator!

Facultatea de a defini memorabil este putin comuna:

Plecaciune joasa,

La fata paroasa,

Supta, care ajuna

Apusa-n carbunii din luna.

În ciclul Domnisoara Hus poetul intra în folclorul suprarealistic,

expurgat de notiuni. Conjuratia duhurilor infernale este tot ce s-a scris

mai turburator dupa Mihnea si baba:

În ciclul Isarlâk, Ion Barbu profeseaza "balcanismul", luându-si ca

linie de conduita poezia bufona a lui Anton Pann, cu gândul ca astfel

traditionalismul era corectat printr-o observare mai pozitiva a fondului

etnic real. Imaginea lui Nastratin Hogea vazut ca un argonaut slinos

pe un caic putred în mijlocul unui Orient mirific si duhnitor e de o

originalitate perfecta de tonuri si cuvinte:

La dunga unde cerul cu apele îngâna,

Aci saltat din cornuri, aci lasând pe-o râna,

Se razboia cu valul un prea ciudat caic:

Nici vâsle si nici pânze; catargul, mult prea mic;

Dar jos, pe lunga sfoara, cusute între ele

Uscau la vânt si soare tot felul de obiele,

Pulpane de caftane, ori tururi de nadragi;

si prin cârpeli pestrite si printre cute vagi,

Un vânt umfla bulboane dantuitoare înca.

353 Istoria literaturii române

ION VINEA

Ion Vinea a publicat proza cu aspect suprarealist si foarte dificila

la lectura, în care se întâlneste metoda lui Urmuz (excesul de importanta

dat laturii minerale a omului) si unde în fond se cultiva

autenticitatea în pretinse jurnale, al caror caracter descusut autorul

nu vrea sa-l altereze. În poezie a debutat ca simbolist, cântând efluviile

florale ale toamnei, cheiurile, farurile, gradinile, garile. Genul sau e

un sentimentalism despletit, mai mult de gest, cu un patos feeric de

imagni. Mai mult un poet de carnet fugitiv, Ion Vinea si-a schimbat

des maniera. Îl surprindem fantazând neacademic, ca Jean Cocteau,

din materiale gasite, petrecând cu mici calambururi de imagini,

stergându-si în pur hazard pensulele. Temperamental e un elegiac cu

plânsul smaltuit si matasos ca al japonezilor:

O tristeta întârzie în mine

ca si toamna care întârzie pe câmp;

nici un sarut nu-mi trece prin suflet,

nici o zapada n-a descins pe pamânt.

Cântecul trist, cântecul cel mai trist

vine din clopotul din asfintit,

îl ghicesti în glasul sterp al vrabiilor

si raspunde din umilinta talangilor.

E toata viata care doare asa,

zi cu zi pe întinderea stepelor,

între arborii neajunsi la cer,

între apele ce-si pasc soarta pe câmp

si între frunzele care se dau în vânt.

MATEIU I. CARAGIALE

În poezii de o factura parnasiana savanta, Mateiu I. Caragiale, fiul

dramaturgului (1885-1936), îsi cauta înfrigurat stramosii pe care îi

credea aristocrati. Vedea pe fanariotul indolent si mândru de spita

George Calinescu

Sunt seri, spre toamna, adânci si stralucite

Ce luminându-mi negura-amintirii

Trezesc în mine suflete-adormite.

Demult, încât cad prada amagirii,

Când Cerul pârguit la zari cuprinde

Purpura toata, si toti trandafirii.

Naratiunea Craii de Curtea-Veche a avut de la început admiratori

lui, sau mai departe pe barbarul fara nume alergând pe câmpiile

acestui pamânt:

fanatici. "Craii" sunt niste stricati subtiri, amestec de murdarie si

sublim, cel putin întrucât priveste pe Pasadia si Pantazi. Suntem în

Bucurestii semi-balcanici, semi-occidentali, unde fineta cea mai

înaintata se amesteca cu înjuratura si pofta grosolana. Limba însasi e

caracteristica: "dat în Paste", "brambura", "avea cârlig", "lapos",

"gugustiuc", "o tii asa ca gaia matu, la gard am prins-o, la gard am

legat-o. Vous devenez agaçant avec vos Arnoteanu; mai da-i... Voyons,

il faut ętre sérieux". Eroii au gusturi execrabile. Pirgu umbla "cu o

desculta bortoasa în luna a noua" si are un limbaj de desfrânat: "a

fost di granda, era sa fete pe mine", "La mai mare, solzosia ta... al

nostru esti. Umbli sa-ti lasi laptii cu folos. Bre, cum te mai înfigeai în

undita la Masinca, o luasesi pe coarda razachie, cu sacâz dulce, usor...

Daca vezi însa ca ridica coada, nu te pierde, ia-o înainte oblu,

berbeceste, ca pâna la iarna sa te vaz crap îmblanit." Din toata scrierea

se desprinde o savoare ciudata. Mateiu Caragiale este si el promotor

al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii mascaricioase,

de impulsiuni lascive, de constiinta a unei ereditari aventuroase si

turburi, totul purificat si vazut mai de sus de o inteligenta superioara.

Citatul enigmatic din Biblia latina sta alaturi de "era dat în Paste",

într-un amestec fastuos cu o curte turceasca. Autobiografia lui Pantazi

este remarcabila tocmai prin strania îmbinare de Orient si Occident.

Contrastul din firea lui Pantazi, luxul din casa lui Pasadia alaturi de

înclinarea lui pentru interiorul abject, toate acestea tratate cu un

Istoria literaturii române 355

instinct fin al culorilor, documenteaza asupra hibriditatii unei societati.

Mateiu Caragiale este un poet si scrierea lui valoreaza prin ceea ce

sugera. Realitatea se transfigureaza, devine fantastica si un fel de

neliniste de Edgar Poe agita pe aceste secaturi ale vechii capitale

române. De aceea scriitorul trebuie pus mai degraba în grupul

suprarealistilor, data fiind atentia lui pentru elementul inefabil

ancestral, apartinând fondului obscur.

H. BONCIU

Înrâurit de poetii austriaci, în special evrei, H. Bonciu aduce în

proza lui metode romantice, expresioniste si suprarealiste, witz

sarcastic, ridicarea fiecarui moment la o idee, interpretarea metafizica

a tragicului cotidian. Prozatorul mânuieste bufoneria realistica si

dureroasa, câteodata fara gust, dar nu fara fior fantastic. Dascalul de

la scoala întreaba pe copilul Ramses daca nu se trage din Ramses al

doilea si, vazându-l cu gura plina de acadele, îl pune sa le scuipe în

palma sa. Apoi, când suna clopotul, batrânul rontaie acadelele scuipate

de baiat. Un barbier ia apa în gura si pulverizeaza astfel pe clienti. O

femeie latra în patru labe (aluzie la animalitatea amorului). Desenele

ce ilustreaza volumele sunt un corespondent al acestei literaturi. Un

individ are drept cap un cuier, sandale în picioare si mana stânga

ascunsa. El e burghezul, confortabil la picioare, neutilizator al stângei

(mâna artei), al carui cap e doar un suport de palarii.

SIMION STOLNICU

Ermetizarea si mallarmeizarea printr-o gramatica dificila si un

limbaj care e un delir neologistic, aceasta e poezia lui Simion Stolnicu,

caruia nu-i lipseste vocatia, vizibila în versuri-oracol:

Patrate negre, patrate albe,

Cuprinse-n conul unui lampadar;

Surâdea inflorescenta de galbe

George Calinescu

Reginei albe, reginei negre,

sahului de smoala, sahului de var...

si în proza fatala, veac XX, din Autoportret:

Sunt copilul negrelor claviaturi

Melodios preum e cinteza din paduri,

Pentru a schimba lesne fugarii de vis

Ai diligentei spre nenoroc deschis,

stiu desfolia elegii de Hindusi,

Ori deopotriva albe manusi.

VLADIMIR STREINU

Începând a fi ermetic ca Barbu, Vladimir Streinu evoca acum în

putinele poezii timpul romantic dunarean, cu ceva din salbaticia lui

Sihleanu, sau transpune într-un chip fantastic cinegetica lui Odobescu:

Am scos din panoplie o veche carabina

Sa fiu pândar de toamna padurilor secrete,

Voi împaia o piele în pod sau de perete

Ca sa-mi razbun amarnic pe-o singura jivina

Totala-ngalbenire ce va sa se arate,

Adusa-n blani de suie salbaticiuni roscate.

EUGEN JEBELEANU sI ALŢI POEŢI

Eugen Jebeleanu, care voia în poezie "puritatile din ape si din cer",

"incendii" "în diamant", barbiza excesiv, dând indicatii de facultate

poetica în descrierea parnasiana a unei cesti:

Vad timp de batalii. Leat mediu.

Cu altii-n fier si-n gânduri grave,

Dadu si printul un asediu.

Pe undeva, prin mlastini slave.

Acum scrie o poezie (Elegii si alte poeme, Cântecele regilor de jos)

cu usoara tendinta sociala, de un sentimentalism minor, patetica, la

chipul transparent, cu mâhniri delicate:

Orase - paduri fara foi! -

Jefuitoare - ale anilor,

Istoria literaturii române

Iata, îmi chem amintirile,

si nu mai vad decât o ploaie.

O ploaie amara de frunze...

Alaturea de capre Sion încearca plante,

Ciobani închid tacerea cu mugetul în tarc,

Orbii s-au dus cu batul si Tine, ca sa caute

Raspântia sosirii vreunui patriarc.

Desertul solitudinei atente

Din oaza unor visuri vegetale

Îmi urca-n ceruri negre, colosale

Ferigi de mari tristeti arborescente.

Ermetismul lui Al. Robot, bun versificator, e galopant, lipsit de orice

ciment intelectual. Promiteau versurile pastorale:

Cicerone Theodorescu e înca prea dificultos, însa repudiaza acum

"turnul de fildes", pregatind o noua lirica, Horia Stamatu asocia, în

spiritul lui Jean Cocteau, cotidianul cu solemnul în improvizatii ce

"fac sa roseasca pe poeti", Dragos Vrânceanu cultiva acelasi mod al

creionului aventuros cu ceva "crepuscular", Ion Pogan scria o lirica a

"câiniei" (cu punct de plecare în "rapusul câine Fox" al lui Barbu),

Andrei Tudor creiona si el cu umor sentimental, închipuindu-se amiral

în mare tinuta în mijlocul marii, Mircea Pavelescu scria o poezie

fantezista, adevarat jurnal de bord strengaresc si melancolic, Virgil

Gheorghiu, instrumentist, imita fraza muzicala cu cesuri la distante

inegale si reveniri de teme, facându-se interesant în strofe de declamat

ie shakespeariene:

Hamletismul sistematic îl profeseza, cu efecte gratioase dar cu

primejdia facticelui, Emil Botta:

Iata ora metamorfozelor:

voi îmbraca minunatele straie.

Rânjiti, colegii mei, cu dintii vostri albi

când copacii mi-o spune Majestate!

stefan Stanescu claudelizeaza:

Îmi apropii mult auzul, sa-l atinga marea-Ţi voce,

Cum truditele Picioare fruntea vesnicei mirese,

George Calinescu

Totusi un al treilea Clarul ar fi stiut sa Ţi-l evoce:

Era visul însusi (Arca închide doar perechi alese).

J'eusse voulu, d'amour portant les pâles chaînes,

Me fier mollement ŕ la prore des nues.

Sunt frate cu câinele, cu magarul si cu sarpele.

Sunt frate cu toate lighioanele de sub pamânt si din aer.

Sunt fratele plantelor si al stâncilor.

Sunt fratele planetelor!

Îi cad pe umeri stele

si, totusi, e voios;

în mâna lui stejarii sunt nuiele -

de câte ori paduri n-a strâns de jos!

Presimt portile acestui pamânt.

Dan Botta, "corsican prin mama", pastiseaza pe Paul Valéry în

româneste si frantuzeste:

Constantin Nissipeanu se cufunda suprarealistic în halucinatii si

absurditati deconcertante, nota sa fundamentala fiind un franciscanism

violent, exultant:

De la Radu Boureanu, romancier exotic si poet, este citabila

viziunea meteorica a "calului rosu", care e un Pegas, Emil Gulian a

tradus foarte laudabil poemele lui Edgar Poe si compune o poezie

ermetica, rece, a carei nota e fabulosul minor, Barbu Brezianu

barbizeaza, Jacques G. Costin combina maniera lui Jules Renard cu

aceea a lui Urmuz.

Ermetismul lui Barbu, înteles în chip abuziv si prea adesea dizgra-

tios, a avut un rasunet neasteptat la tinerii poeti bucovineni: Neculai

Rosca, Iulian Vesper, Mircea Streinul, E. Ar. Zaharia, George Drumur,

Traian Chelariu, Teofil Lianu, Gh. Antonovici etc. Dintre ei Mircea

Streinul se individualizeaza fragmentar în poezii delirante, litanice,

cu presimtamântul mortii:

Numerosi alti versificatori au aparut în ultimul deceniu, turburat

de razboi, o clasificare a lor însa este acum prematura.