Relatia dintre cititor si carte este caracterizata ca o interactiune dintre eul primului si "irealul" real. Acesta din urma nu este o descriere a onticului, ci o reprezentare si o interpretare a acestuia. Asadar, lumea cititorului va fi una de ordin secund: interpretare a interpretarii, adica o constructie simbolica, o "fictiune" a Sinelui. Prin limbaj se transcende sfera sociala, iar logica simbolica va sfida pe aceea a realitatii. Se creaza atmosfera unui joc cu propriile reguli, si care nu se supun si sunt diferite fata de legile din realitatea sociala. Putem vorbi de existenta unei alte lumi: ".Lermontov, Merimee, Stendhal, Victor Hugo, care, cum sa spun?. au fost o parte din universul meu de preadolescent si de adolescent." (Bârsan Vova Mircea
Continutul discursului este asemenea realului social, în care "[cititorul] prefigureaza, în chiar interioritatea auotonoma a lumii monadice, un univers aflat sub semnele unei socialitati determinate." , dar aici individul nu este supus legilor, ci regulilor jocului aferente descifrarii. Odata intrat în acest "joc" el devine parte a "scenei" în raport cu care trebuie sa se defineasca ca individualitate. Aceasta reprezinta problema cu care lectorul se confrunta în aceasta lume, deoarece el este "condamnat la libertate", la anonimat. El se metamorfozeaza în Celalalt: "Ma identificam cu un personaj, [.] cu o anumita epoca." (Maria Kiss) Astfel, valorile generale nu vor fi acceptate "gratuit", ci sunt semnificate prin prisma propriei personalitati, operându-se apoi o taietura "axiologica". Valoarea este perceputa ca traire, lectura fiind o "sarbatoare în singuratate, o bucurie în izolare, o împlinire solitara asemenea unei întâlniri erotice."
Prin intermediul comunicarii se construieste spatiul de întâlnire înteles ca un construct mental. Este o consecinta a modurilor de perceptie si reprezinta gradul de libertate al indivizilor dat de posibilitatea de a semnifica. În functie de acesta din urma lectorul îsi va defini propriile preferinte, traduse prin corelatiile intertextuale, care reprezinta lumea sa.
Câmpul literar este perceput ca eterogen, compus din microcosmosuri izolate unele fata de altele. Va avea logica pentru individ în corelatiile intertextuale pe care le-a realizat în functie de criterile pe care le are în a alege si de sensul dat acestei lumii: ".din interior a plecat totu'. un foc [launtric]. pasiunea aia." (Traian Burulean) Ordinea cognitiva este posibila printr-o metacomunicare a cartilor. Constructia simbolica are logica de aceea necesita o continua validare ceea ce face sa apara loialitatea sau contestarea anumitor carti, teme, stiluri, iar aceasta se traduce sub forma habitusurilor care se genereaza.
Cartea devine "terenul" de formare a individualitatii transcedentale exprimata prin logica simbolica personala, care însa trebuie sa fie întemeiata si argumentata pe baza practicilor de achizitionare. Imposibilitatea de a-si defini câmpul de optiuni se datoreaza lipsei unei strategii practice: ".dac-as. mi-as putea permite sa cumpar un anumit gen de carte, poate ca m-as fi axat pe un anume gen de literatura sau un anume gen de. dar asa. daca faci rost de colo - de colo, citesti ce. îti cade." (Aurica Grigorosoaie)
Convertirea capitalului economic în cel simbolic reprezinta atât individualizarea practica, sub forma de diversitate exterioara, cât si individualitatea transcedentala, data de coerenta rationala a Sinelui. Însa daca lectorul nu-si construieste un principiu unitar, acesta se doteaza cu individualizare prin statutul simbolic câstigat datorita capitalului de cunoastere acumulat: ".ma credeam zâna zânelor, pot sa spun, ma credeam nemaipomenita si asta din cauza ca traiam, efectiv în lumea cartilor." (Maria Kiss) Sinteza dintre planul teoretic si cel ontic reprezinta filosofia unitara a lectorului, putând astfel vorbi de existenta unui principiu unitar diferentiator.
Actul lecturii reprezinta o forma de înstrainare a lectorului, deoarece acesta îsi "proiecteaza" Sinele în discurs. Cartea devine o parte din Sine, dar nu înteles ca identificare, pentru ca nu avem de-a face cu acceptarea "gratuita", neconditionata, a unei "teorii". Proiectia este caracterizata printr-o interpretare creativa, în urma careia cartea este subiectivizata. Obiectul este personalizat, consecinta a constructiei Sinelui prin intermediul acestuia: ".exista carti care ne modeleaza de-a lungul timpului. Nu sunt esentiale, dar ne modeleaza." (Marioara Coman)
Modul de raportare al Sinelui la alte texte decât cele prin care s-a construit evidentiaza gradul de personalizare al acestora. Daca "universul" simbolic se învârte în jurul lectorului relatia este caracterizata ca fiind personala, deoarece îl reprezinta ca individualitate si îl individualizeaza.
Celelalte nu sunt Sinele, iar diferentierea este data de adoptarea unui ton impersonal, critic, atunci când se refera la ele: "Am încercat cândva sa vad ce este cu Sandra Brown, m-a scârbit, m-a plictisit (.) este o scriitoare comerciala..." (Silvia Tarcan) Dezicerea de aceste texte se datoreaza faptului ca nu sunt în conformitate cu filosofia unitara.
Atunci când în aceasta relatie este implicat si criticul, bibliotecarul, anticarul sau librarul diada se transforma în triada. În acest caz gestionarii sunt în situatia de star al comunicarii. Simbolul fiind o sursa de interpretare, prin interventia gestionarilor subiectivitatea este desubiectivizata, dar nu este afectata si individualizarea. Rolul acestora poate fi asemanat cu ceea ce a descris Simmel ca fiind strainul. Apelul la ei nu se face consecvent, sunt aproape si, în acelasi timp, departe. Nu sunt angajati permanent în relatia cu lectorul, de aceea pot "sa fie un judecator impartial", deoarece "nu e partial în dezbateri si conflicte."
Ar fi trebuit ca acest capitol sa se numeasca triada autor-carte-cititor, însa la nivel practic, ontic, triada nu exista, fiind valabila doar teoretic. Comunicarea între lector si carte reprezinta o relatie directa, iar cu autorul relatia este indirecta, acesta fiind un personaj din umbra. Posibilitatea feed-back-ului real, ca rezultat al intercatiunii este data de existenta si întâlnirea fata în fata cu scriitorul. Aceasta schema este valabila si pentru comunicarea cu criticul, deoarece relatia este mijlocita de discursul celui din urma.
|
