DISCURS LA PARLAMENTUL EUROPEI
16 februarie 2000
Problema de a sti daca sufletul europenilor este patruns, în afara de constiinta sau sentimentul apartenentei nationale si de un simt al europenismului revine azi foarte des în discutie. Altfel spus, europenii se simt ei în mod real europeni, sau este vorba, mai degraba, despre o idee abstracta, despre o constructie teoretica menita sa exalte un element geografic pentru a construi o stare de spirit? Aceasta întrebare este suscitata, între altele, de dezbaterea în legatura cu partea dc suveranitate pe care statele nationale pot sa o transfere organismelor comune ale Uniunii Eluropene. Unii sustin ca daca apartenenta nationala clar recunoscuta ar fi prea repede respinsa de o apartenenta europeana slab resimtita, perceputa chiar ca o himera, asta ar putea lua o turnura nedorita.
Asadar, ce ar fi acest europenism?
Daca ma întreb pe mine însumi cât de european ma simt, ce oare ma leaga de Europa, sunt de la început marcat de o usoara surpriza: abia acum îmi pun aceasta problema, sub presiunea unor subiecte si datorii politice de actualitate. De ce nu mi-am pus-o de mai mult timp, de pe vremea când începusem sa percep lumea si sa reflectez asupra ei si asupra mea însumi? Consideram apartenenta mea la Europa ca pe un element pur extrinsec, putin important, element care nu trebuia sa fie obiect de framântari, de preocupari în plus? Sau poate, din contra, consideram europenismul meu ca pe un lucru venind de la sine, care nu necesita nici o întrebare, nici un studiu, nici o aprofundare?
Mai probabila este a doua eventualitate: toate de care ma simteam legat erau atât de firesc europene încât nu mi-a trecut vreodata prin minte sa le consider altfel. Pur si simplu, nu mi se parea util sa le clarific în vreun fel si, în general, sa-mi asociez gândirea de numele unui continent oarecare. Mai precis: am sentimentul ca în tineretea mea ma simteam chiar putin ridicol sa declar sau sa scriu ca sunt european, ca simt si gândesc în mod european, ca ma simt chemat în vreun fel anume de Europa. Mi s 18418r1712s -ar fi parut extrem de patetic si de înfumurat; ar fi fost o versiune, chiar mai orgolioasa, a acelui patriotism care m-a jenat totdeauna la patriotii nationali.
Altfel spus: eram european într-un mod atât de evident si de firesc încât nu ma gândeam la aceasta. si fara îndoiala asa se întâmpla cu majoritatea europenilor: ei sunt profund europeni, dar nu-si dau seama de asta, nu se caracterizeaza astfel iar în sondajele de opinie publica ei sunt putin mirati ca trebuie sa-si reclame cu glas tare europenismul lor.
Europenismul reflexiv nu pare sa aiba mare traditie în Europa.
Nu consider asta un element pozitiv si constat cu satisfactie ca europenismul nostru începe azi sa se iveasca din marea imensa a conceptelor "de la sine întelese". Punându-ne întrebari despre acest subiect, reflectând la el si încercând sa-i denumim natura, noi contribuim esential la a ne întelege pe noi însine. E foarte important într-o lume multicolora si multipolara ca aceasta în care traim, în care putinta de a ne întelege identitatea este prima conditie a unei bune convietuiri cu alte identitati. De altfel, daca Europa a fost pâna acum atât de putin preocupata de propria identitate, este fara îndoiala mai ales pentru ca ea se considera pe nedrept lumea întreaga sau cel putin ceva superior fata de restul lumii, pentru ca ea nu simtea nevoia sa se defineasca raportându-se la ceilalti. Cu consecinte neplacute, desigur, la nivelul comportamentului practic.
A reflecta asupra europenismului înseamna a te întreba ce ansamblu de valori, de idealuri sau de principii evoca notiunea de Europa, ba chiar ce este caracteristic pentru Europa. si înca mai mult. Ar mai însemna, plecând de la esenta însasi a notiunii, sa se examineze în mod critic acest ansamblu. si, astfel, s-ar constata imediat cât de numeroase traditii, valori sau principii europene sunt caracterizate de o mare ambiguitate si cât de multe dintre ele pot sa ne duca în infern daca sunt exagerate, exploatate sau abuzate.
Daca Europa intra într-o era de auto-reflectie, înseamna ca ea doreste sa se defineasca fata de ceilalti, dar si ca încearca sa gaseasca în ea însasi ceea ce este bun, ceea ce-i dovedeste aptitudinile, ceea ce este de viitor.
Când, acum sase ani, am avut onoarea sa ma adresez pentru prima oara acestei adunari parlamentare, am evocat nevoia de a se întari dimensiunea spirituala, importanta valorilor integrarii europene si mi-am exprimat temerile în fata faptului ca sensul spiritual, istoric, politic si de civilizatie al constructiei europene ar putea sa fie periculos ocultate de probleme de ordin tehnic, economic, financiar sau administrativ, riscând prin urmare sa tulbure complet publicul. Atunci, propunerea mea suna putin provocator si ar fi fost posibil sa ma fac de râs în Parlamentul european. Nu s-a întâmplat asa ceva, dar azi constat cu satisfactie ca acele cuvinte nu mai au deloc caracterul provocator de atunci.
Or, evolutia dramatica pe care Europa a cunoscut-o în zece ani, dupa caderea cortinei de fier, necesitatea mereu mai evidenta de a largi Uniunea Europeana, integrarea economica din ce în ce mai rapida în functie de panoplia noilor amenintari nascute de perioada actuala, sunt tot atâtea elemente care au obligat Uniunea Europeana sa se deschida, în vederea unei noi reflectii, mai intensa, asupra sa, spre a se defini si a cauta noi valori care sa o unifice si sa confere sens existentei sale.
Se emite uneori ideea ca aceasta cautare se întâmpla prea târziu, ca integrarea culturala si politica, reflectia despre sine, ar fi trebuit sa fie precedate de integrarea economica, altfel spus, ca s-a început cu sfârsitul.
Nu cred ca asta-i o judecata corecta. Dupa al doilea razboi mondial, Europa occidentala democrata se confrunta cu urmarile ororilor a doua razboaie mondiale si cu pericolul expansiunii totalitar comuniste. La acea vreme, era aproape superfluu sa vorbesti despre protejarea valorilor. Ele sareau în ochi. Trebuia, dimpotriva, unirea, ca sa zic asa, tehnica a Occidentului, si asta cât mai rapid, pentru a împiedica o eventuala aparitie, ba chiar proliferarea unei dictaturi, dar si redeschiderea vechilor conflicte nationale.
Fara îndoiala, cam asa e si cu propriul meu sentiment europenist: cum, de-a lungul anilor, chiar al deceniilor, el îmi parea atât de firesc, nu mi-a trecut prin gând sa mi-l reclam în mod explicit. Pentru Europa occidentala, tot ccea ce trebuia sa protejeze era atât de evident încât nu simtea nevoia urgenta de a-1 defini, a-1 analiza, a-1 aprofunda sau a-1 traduce în diverse fapte politice si institutionale. si astfel, la fel ca si mine care abia de curând am fost curios sa ma întreb daca ma simt european si sa reflectez la ce înseamna aceasta, si Europa democratica în constructie a fost, desigur, fortata de evenimentele istorice ale ultimului deceniu sa provoace o reflectie aprofundata chiar asupra fundamentului unificarii si a obiectivelor sale.
Marile valori europene - asa cum le-a format istoria evenimentelor spirituale si politice ale Europei si pe care celelalte parti ale lumii le-au preluat, macar pe unele dintre ele sunt, as zice, clare: respectul fata de unicitatea sufletului omenesc, fata de libertatile sale, de drepturile si de demnitatea sa, principiul solidaritatii, egalitatea în fata legii si a statului de drept, protectia tuturor minoritatilor etnice, institutiile democratice, separarea puterilor legislativa, executiva, judecatoreasca, pluralismul politic, respectarea proprietatii private si a liberei initiative, dezvoltarea societatii civile. Forma actuala a acestor valori reflecta, bineînteles, si numeroase experiente moderne europene, între care faptul ca acest continent devine o intersectie multiculturala de prim ordin.
Permiteti-mi sa ma opresc, din ratiuni pe care le voi explica, asupra uneia dintre aceste valori fundamentale. Este vorba despre societatea civila.
În lumea occidentala, adica euro-americana, de azi, o societate civila bogat structurata, deschisa si descentralizata, bazata pe încrederea în independenta suverana a cetatenilor ei si a multelor lor asociatii, constituie baza statului democratic si garantia stabilitatii sale politice.
Daca, peste putin timp, Uniunea Europeana trebuie sa-si deschida portile noilor democratii, ceea ce pentru ea asta este, dupa mine, de un interes vital, este foarte important, daca nu capital, ca ea sa ajute la reconstruirea si la dezvoltarea societatii civile în aceste tari. Nu este întâmplator ca dictatura comunista, imediat dupa ce a preluat puterea, s-a grabit sa distruga violent fina retea a societatii civile, sfârsind prin a o lichida. Ea stia foarte bine ca nu ar putea niciodata controla în mod real populatia atâta timp cât diferitele structuri ale societatii civile ar fi continuat sa functioneze. Ceea ce a mai ramas din societatea civila autentica a trait si s-a dezvoltat în rezistenta directa sau indirecta. În aceste locuri, valorile europene au supravietuit, deci, nu datorita sistemului politic, ci împotriva acestuia.
Autostructurarea societatii nu poate fi, desigur, ordonata de sus. Dar se pot crea circumstante, conditii favorabile dezvoltarii ei.
În acest sens, ajutorarea noilor democratii ar trebui sa se înscrie într-un cadru mai larg: aprofundarea si ranforsarea durabila a societatii civile la nivel paneuropean.
Cu cât mai variate, mai diferentiate si mai legate vor fi diferitele structuri civile europene, cu atât mai bine vor fi pregatite noile democratii sa adere la Europa, impunându-se mai rapid si pentru ele principiul încrederii în cetatean si cel al subsidiaritatii, permitând întarirea stabilitatii lor. Dar asta nu e tot: fundamentul Uniunii Europene în calitatea sa de comunitate suprastatala va fi si mai mult întarit.
Concret, asta impune, între altele si inainte de orice, ca anumite sarcini ale solidaritatii sociale sa fie transferate consiliilor locale si organizatiilor cu scop nelucrativ sau de drept public. Cu cât mai jos va fi nivelul redistribuirii resurselor, cu cât va fi aceasta repartizare justa mai transparenta, mai economica, cu atât mai bine vor fi acoperite nevoile cele mai variate ale societatii, greu de conturat de la centru, cu atât mai autentica va fi solidaritatea sociala pentru ca va fi mai distinct legata de persoane concrete sau de asociatiile lor. Aceasta autentica solidaritate a cetatenilor, a grupurilor sociale, constituie, deci, cea mai buna mranita pentru acea solidaritate ce poate fi distribuita decât de o entitate unica, anume Statul. Iar într-o entitate suprastatala atât de mare ca Uniunea Europeana, ce trebuie sa functioneze ca un instrument al solidaritatii, fundamentul civic trebuie sa fie realmente si mai solid, si mai variat. Viabilitatea Uniunii Europene depinde, deci, între altele si poate mai ales, de felul în care cetatenii sai vor adopta spiritul apartenentei civice europene.
O sensibilitate accentuata fata de simptomele sau manifestarile de egoism national, fata de xenofobie si intoleranta rasiala ar trebui, evident, sa faca parte din acest nou sentiment al apartenentei europene. Politica de aplanare care a permis, la München, o capitulare în fata raului constituie unul dintre cele mai amare capitole alc istoriei europene moderne. Experienta asta îndeamna la vigilenta. Raul trebuie combatut chiar din germene si pentru asta nu e nevoie de guverne. Atitudinea guvernelor trebuie sa rezulte din accea a cetatenilor.
Grija fata de securitate este o alta expresie a solidaritatii sociale. Ea revine Statului sau unui grup supranational. Uniunea Europeana a început sa lucreze intens pentru noua sa politica de securitate. O politica ce va trebui sa se impuna prin capacitatea de a lua rapid decizii si a le transforma, la fel de rapid, în fapte. Asta mi se pare extrem de important. E clipa cea mare. Cred ca experienta recenta din Iugoslavia spune mult despre acest subiect. Dupa parerea mea, interventia NATO a fost o demonstratie clara pentru mai multe lucruri.
Mai întâi: respectul pentru viata, pentru demnitatea umana ca si preocuparea pentru securitatea europeana pot sa impuna, daca e cazul, necesitatea unei interventii în afara granitelor Ununii Europene. Cu cât mai viguros este mandatul unei astfel de interventii, ci cât mai buna va fi ea, evident. Dar, din nefericire, poate exista si o situatie în care ar lipsi mandatul ONU desi interventia ar fi în interesul mai multor persoane, al întregii Europe si al civilizatiei umane în ansamblul ei. Nu sunt sigur ca Europa a fost pregatita, cum s-a si întâmplat de curând, sa faca front în fata unei eventualitati atât de funeste. Acum, fara îndoiala, ea este, cu mult mai mult, cel putin pe plan psihologic. si poate ar trebui sa profite rapid de asta si sa-si faca o miza din punct de vedere material sau tehnic.
În al doilea rând: trebuie depuse eforturi mai mari în domeniul preventiei securitare. În Kosovo si în Serbia, ca si în Bosnia-Hertegovina si alte regiuni ale fostei Iugoslavii, zeci de mii de vieti omenesti si incomensurabile valori materiale ar fi putut fi crutate daca comunitatea internationala ar fi fost capabila sa intervina, într-un mod adecvat, mai devreme, mai la începutul conflictului. În ciuda tuturor apelurilor, din pacate, nu s-au luat masuri de prevenire a ororilor posibile si iminente. Printre motivele posibile si imaginabile, sa citam considerentele fata de interesele particulare si materiale cele mai diverse si lipsa de capacitate a echipelor guvernamentale de a-si asuma riscuri fata de o cauza dreapta si de interes general.
În al treilea rând: în aceasta împrejurare, Statele Unite au jucat rolul decisiv si este foarte probabil ca, fara energia lor, comunitatea internalionala, nestiind ce sa faca, sa fi asistat chiar si astazi la ororile care au dus la interventia din Kosovo. Dar Europa nu ar trebui sa se predea oricum Statelor Unite, mai ales când este vorba despre o problema europeana. Ea trebuie sa fie capabila sa ajunga singura la o solutie si sa rezolve ea însasi situatia. În lumea de azi, când mici entitati se unesc legitim în comunitati internationale sau supranationale, este imposibil ca Uniunea Europeana sa se poata impune ca parte respectabila a ordinii mondiale fara apararea drepturilor omului, atât pe propriul ei teritoriu, dar si în acela din raza sa de actiune. Adica, în acel spatiu care, într-o zi, îi va apartine.
Tocmai am spus ca eu consider largirea Uniunii Europene un interes vital pentru ea. Permiteti-mi sa reiau si sa relev aceasta convingere.
E vorba, poate, de experienta unui om care a cunoscut timp de patruzeci de ani asuprirea comunista, precedata de o dominatie nazista, sau, poate, de experienta specifica unui locuitor dintr-o tara situata chiar în centrul Europei devenit, de-a lungul secolelor, rascrucea diverselor curente spirituale si interese geopolitice europene, adica locul de nastere al oricarei confruntari europene. De aici îmi vine ferma convingere ca Europa este singura entitate politica a carei securitate este indivizibila. Ideea existentei a doua Europe traind una lânga alta, adica a unei Europe democratice, stabile, prospere si pe calea integrarii, si a unei alte Europe mai putin democratica, mai putin stabila si mai putin prospera, este, dupa parerea mea complet falsa. Ea seamana cu ideea posibilei existente a unei camere în care o jumatate este inundata iar cealalta nu. Oricât de diferentiata ar fi ea, Europa este indivizibila si tot ceea ce i se întâmpla grav va avea consecinte si slabiciuni asupra întregului ei teritoriu.
În calitatea ei de entitate politica unica, Europa are azi o sansa pe care n-a avut-o niciodata în istoria ei zbuciumata: aceea de a se organiza într-un mod echitabil, pacific, dupa principiul egalitatii si cooperarii cu toti. Nu atât actele de violenta comise cu premeditare de catre cei puternici fata de cei mai putin puternici, cât mai ales întelegerea si consensul general, oricât de anoste ar fi ele, ar trebui sa constituie marele principiu al constructiei stabilitatii în Europa mileniului viitor. În acest context, notiunea de Europa înseamna pentru mine continentul în ansamblul sau.
stim cu totii ca procesul de largire al Uniunii Europene trebuie sa fie însotit, pas cu pas, de o reforma continua, foarte perseverenta, a institutiilor sale. Conferinta interguvernarmentala va aduce, sunt convins, propuneri realiste care vor face ca Uniunea Europeana sa avanseze într-o buna directie. Totodata, nu cred ca schimbarile institutionale din interiorul UE se pot opri aici. Dimpotriva: dupa mine, acesta este doar începutul unui proces foarte lung care va dura, probabil, decenii. El trebuie sa fie marcat mai ales de grija de a accelera, de a simplifica luarea unei decizii în cadrul UE si de a o face cât mai transparenta.
Permiteti-mi sa mai mentionez înca doua puncte concrete, evocate deja de mai multe ori, care, zic eu, ar putea contribui într-un viitor nu prea îndepartat, la realizarea obiectivelor despre care am vorbit.
În primul rând cred ca UE ar trebui sa adopte, mai devreme sau mai târziu, o constitutie concisa, clara si înteleasa de toti, constitutie pe care toti copiii Europei ar putea s-o învete la scoala fara nici o problema. Aceasta constitutie ar cuprinde, cum se obisnuieste, doua parti. Prima ar formula drepturile si datoriile fundamentale ale cetatenilor si ale Statelor europene, valorile fundamentale pe care se bazeaza Europa unita, sensul si vocatia constructiei europene. A doua ar descrie principalelc institutii ale Uniunii Europene, competentele lor esentiale si relatiile lor mutuale. Existenta unei astfel de legi fundamentale n-ar genera automat o transformare radicala a actualei uniuni de State într-un mare super-Stat federal, care îi obsedeaza atâta pe eurosceptici, ci ar însemna, mai ales, ca locuitorii unei Europe în formare ar putea sa-si faca o idee mai clara despre ce este Uniunea Europeana. Asa ar putea s-o înteleaga mai bine si sa se identifice cu ea.
Unul dintre subiectele importante, deseori si pe drept evocat în legatura cu reformele institutionale ale Uniunii, este problema de a sti cum sa faci ca micile tari membre ale Uniunii sa aiba certitudinea ca n-or sa fie puse în minoritate de cele mari, dar si ca marimea diferita a statelor va fi corect luata în calcul. În acest sens, cred ca una dintre posibilitati ar fi crearea unei a doua camere a Parlamentului european. Votul n-ar fi, desigur, direct, ci diversele parlamente si-ar delega aici reprezentanti, sa zicem câte trei pentru fiecare tara. Asa încât, în timp ce prima camera, adica Adunarea parlamentara actuala, ar reflecta marimea statelor membre, a doua ar garanta egalitatea lor: toate statele membre ar avea aici acelasi numar de reprezentanti. În situatia aceasta, Comisia, de exemplu, n-ar mai fi compusa dupa apartenenta nationala iar parlamentele nationale ar putea sa fie implicate într-un mod mult mai operational.
Oricare ar fi evolutia sau rezultatul reformei institutionale sau al reformei evocate, un lucru cred ca este clar: un dezacord sau lipsa unui consens în ceea ce priveste treburile institutionale nu trebuie sa frâneze largirea UE. Daca ar fi altfel, o prea mare întârziere a deschiderii europene ar risca sa antreneze consecinte infinit mai periculoase decât eventuala nefinalizare a reformei institutionale.
Doamnelor si Domnilor,
Nascuta pe pamânt european, civilizatia tehnica ce cuprinde azi întreaga noastra planeta este considerabil influentata de elemente ale civilizatiei euroamericane.
Europa este, deci, responsabila în mod special de stadiul acestei civilizatii. Totodata, aceasta responsabilitate nu trebuie sa mai îngaduie vreodata exportarea violenta a propriilor valori, idei sau bunuri spre restul lumii. Ba chiar, Europa ar trebui sa înceapa cu ea însasi, dând exemplul pe care ceilalti pot, dar nu sunt obligati sa-1 urmeze.
Întreaga conceptie moderna despre viata ca o crestere si un progres material continuu, bazate pe convingerea omului ca este stapânul universului, constituie fata ascunsa, regretabila a traditiei spirituale europene. Aceasta conceptie despre viata configureaza si caracterul amenintator al civilizatiei actuale. Cine altcineva decât aceasta parte a lumii care a pornit marea miscare în acest sens, adica prabusirea libera a civilizatiei ei, ar trebui sa se opuna viguros acestor amenintari?
Cred ca la întâlnirea dintre veacuri Europa are datoria sa genereze o reflectie hotarâta asupra ambiguitatii contributiei sale în lume, sa înteleaga ca noi nu numai ca am învatat lumea drepturile omului, dar ca i-am si aratat Holocaustul, nu numai ca am influentat-o, spiritual, sa-si realizeze revolutia industriala si apoi pe aceea a informatiei, dar ca am si îndraznit sa-i desfiguram natura în numele multiplicarii bogatiilor materiale, sa-i jefuim resursele si sa-i poluam atmosfera. Adica, sa înteleaga ca, desigur, noi am deschis calea spre marea dezvoltare a stiintei si tehnicii, dar ca am facut asta cu un pret mult prea mare: acela de a fi izgonit definitiv un joc al experientelor umane atât de importante si de complexe care s-au format de-a lungul a multor milenii.
Europa trebuie sa înceapa cu ea însasi. Poate sa faca economii, sa impuna privatiuni, sa respecte - în acord cu cele mai bune traditi ale sale - ordinea superioara cosmica ca pe ceva ce ne depaseste si, de asemenea, sa respecte ordinea morala ca o consecinta a acesteia. Umilinta, bunavointa, gentiletea respectul fata de ceea ce nu întelegem, sentimentul profund al solidaritatii cu ceilalti, respectul oricarei alteritati, vointa de a face sacrificii sau fapte bune pe care doar eternitatea le va putea recompensa, eternitate ce ne urmareste, tacuta, dincolo de constiinta noastra, - iata atâtea valori care ar putea si ar trebui sa fie programul constructiei europene.
Europa are pe constiinta, partial sau total, evenimentele cele mai oribile ale secolului XX: cele doua razboaie mondiale, fascismul si sistemul totalitar comunist.
În cursul ultimului secol, Europa a cunoscut trei evenimente pozitive, chiar daca ele nu sunt exclusiv meritul sau: sfârsitul dominatiei coloniale în lume, caderea cortinei de fier si începutul constructiei europene. A patra mare datorie care se asteapta a fi îndeplinita de Europa este, dupa parerea mea, sa încerce sa arate prin propria sa existenta ca este posibila blocarea (anihilarea) marelui pericol pe care l-au adus asupra acestei lumi civilizatia ei plina de contradictii.
As fi fericit daca tara din care vin ar putea sa participe la toate astea ca un partener cu drepturi egale.
Va multumesc pentru atentie.
Vaclav Havel
Godot nu va veni, pentru ca el nu exista
Vin dintr-o tara ce a trait multi ani în asteptarea libertatii sale. Sa-mi fie permis asadar sa profit de aceasta ocazie pentru a prezenta o scurta relexie despre fenomenul asteptarii.
Exista mai multe feluri de a astepta.
"Asteptându-l pe Godot", ca întruchipare a descarcarii sau a salutului universal, se situeaza la una dintre extremitatile paletei foarte largi ce acopera diversele forme de asteptare. Pentru multi dintre noi, cei ce traiam în spatiul comunist, asteptarea era des resimtita daca nu ca o stare permanenta, în orice caz, destul de aproape de aceasta pozitie limita. Încercuiti, cuprinsi si colonizati din interior de sistemul totalitar, indivizii îsi pierdusera orice speranta în gasirea vreunei iesiri, îsi pierdusera vointa de a actiona si chiar sentimentul ca ar putea actiona. Pe scurt, îsi pierdusera speranta.
si totusi, ei nu pierdusera nevoia sperantei. De altfel, nici nu o puteau pierde, deoarece, fara speranta, viata se goleste de sensul ei. De aceea, ei îl asteptau pe Godot. Dar Godot - cel asteptat - nu vine niciodata, pentru simplul motiv ca el nu exista. El nu este decât un substitut al sperantei. Produs al neputintei noastre, el nu este o speranta, ci o iluzie. O bucata de cârpa, ea însasi plina de gauri, servind la peticirea unui suflet sfâsiat. Speranta indivizilor fara speranta.
La cealalta extremitate era un alt fel de asteptare: asteptarea sub forma rabdarii. O asteptare animata de credinta ca a rezista spunând adevarul este o chestiune de principiu, ca asa trebuie facut, fara a calcula daca mâine sau vreodata acest angajament va da roade sau va fi în zadar. O asteptare întarita de convingerea ca a repeta adevarul are un sens în sine, fie si numai cel al unei brese în regnul minciunii generalizate. Apoi, dar numai în al doilea rând, o asteptare inspirata de convingerea ca samânta va încolti într-o buna zi. Nestiind nimeni când. Poate pentru alte generatii. Aceasta atitudine, pe care, simplificând, o vom numi dizidenta, presupunea si cultiva rabdarea. Ea ne-a învatat sa asteptam. Asteptarea sub forma rabdarii. Asteptarea ca forma a sperantei si nu ca o expresie a disperarii. Am putea spune ca asteptându-l pe Godot este lipsit de sens, este a te minti pe tine însuti, deci o pierdere de timp. Pe când acest al doilea mod de asteptare, are un sens: el nu mai e o dulce minciuna, ci o viata amara împlinita în adevar.
A-l astepta pe Godot reprezinta asteptarea înfloririi unui crin pe care, în fapt, nu l-am sadit niciodata.
Sa evitam orice fel de neîntelegere: cetatenii care traiau spatiul comunist nu se împarteau în cei ce-l asteptau pe Godot si disidenti. Eram toti, într-o oarecare masura, când printre cei care-l asteptau pe Godot, când disidenti, unii optând cu precadere pentru prima solutie, iar ceilalti pentru a doua. Aceasta experienta, asa cum a fost ea, s-ar putea reduce la constatarea ca un tip asteptare nu valoreaza mai mult decât celalalt. Reflexia mea nu deriva dintr-o nevoie apasatoare de a evoca nostalgic trecutul. Ea trebuie sa ma conduca la descoperirea a ceea ce aceasta experienta reprezinta pentru prezent si pentru viitor.
Permiteti-mi sa va vorbesc la persoana întâi. Exersat fiind cu aceasta capacitate stoica de a astepta, capacitate specifica desidentilor si convins de sensul ei profund în acesti ultimi trei ani care s-au scurs de la pasnica revolutie antitotalitara, ma scufundasem într-o nerabdare disperata. Ma tortura gândul ca transformarile înaintau prea încet, ca tara nu avea înca o noua constitutie democratica, ca cehii si slovacii tot nu ajunsesera sa se înteleaga asupra coexistentei lor într-un acelasi, stat, ca nu ne apropriem destul de repede de lumea democratica occidentala, ca nu eram capabili sa ne asumam cu întelepciune trecutul, ca eliminam prea încet resturile vechiului regim si toata dezolarea lui morala.
Îmi doream cu disperare ca cel putin unul dintre aceste obiective sa fie realizat, pentru ca munca ce o îndeplineam în fruntea unei tari sa ajunga la un rezultat vizibil, incontestabil, tangibil. Îmi era greu sa ma resemnez cu ideea ca politica este un proces fara sfârsit (ca si Istoria), proces care nu ne permite niciodata sa spunem ca ceva este terminat, îndeplinit.
Ca si când as fi uitat de tot sa astept: sa astept în singur fel ce avea vreun sens.
Astazi, de la distanta, am tot timpul sa ma regândesc la toate acestea. si încep sa înteleg cum cazusem sub povara acestei forme de nerabdare, oh, cât de nimicitoare, a civilizatiei tehnocratice moderne, patrunsa de rationalitatea ei, convinsa pe nedrept ca lumea este un careu de rebus în care nu exista decât o unica solutie corecta, asa-zis obiectiva, la problema. O solutie careia îi sunt singurul în masura a-i decide termenul final.
Fara sa-mi dau seama, cadeam, de facto, sub povara certitudinii perverse ca as fi stapânul absolut al realitatii, stapân ce ar avea o unica vocatie: aceea a desavârsirii acestei realitati dupa o formula dinainte facuta. si cum mie singur îmi revenea alegerea momentului, nu era nici un motiv care sa ma împiedice s-o fac îndata. În fine, credeam ca timpul îmi apartine. A fost o imensa eroare.
Daca Lumea, Fiinta si Istoria îsi au propriile surprize si secrete ce surprind ratiunea moderna, în fapt rationalista, este pentru ca ele urmeaza de asemenea si o traiectorie sinuoasa si subterana ce le este proprie. A dori suprimarea acestei "sinuozitati" impenetrabile, printr-un baraj infernal, comporta multe riscuri, de la pierderea pânzei freatice si pâna la schimbarile tragice ale biosferei.
Gândindu-ma la nerabdarea mea politica, sunt nevoit sa constat ca omul politic de azi si de mâine, permiteti-mi folosirea conceptului de "om politic postmodern", trebuie sa învete sa astepte în adevaratul si profundul sens al cuvântului. Nu mai e vorba de a-l astepta pe Godot. Aceasta asteptare trebuie sa traduca un anume respect pentru miscarea si derularea intrinseca a Fiintei, un respect pentru natura lucrurilor existente si pentru dinamica lor autonoma ce rezista la toate manipularile violente. Aceasta asteptare trebuie sa se sprijine pe dorinta de a da oricarui fenomen libertatea de a-si dezvalui propriul fundament, adevarata sa substanta. Comportamentul omului politic post-modern nu mai trebuie sa se manifeste printr-o analiza impersonala, ci printr-o viziune personala. În loc sa se sprijine pe orgoliu, ar trebui sa se hraneasca din umilinta.
Deosebindu-se astfel de o masinarie, lumea refuza controlul absolut. Cum, de asemenea, nici nu poate fi reconstituita de la cap la coada bazându-ne pe vreun concept tehnic. Utopistii care cred astfel termina prin a provoca suferinte oribile. Desprinsa de sufletul uman (unic prin esenta), ratiunea, când se instituie ca motor principal al tuturor actiunilor politice, nu poate duce decât la violenta.
Lumea se revolta impotriva ordinii impuse de creier, creier ce pare a fi uitat ca nu reprezinta decât o modesta parte din aceasta arhitectura infinit mai bogata ce se numeste lume. Cu cât lumea este, cu rigoare si nerabdare, mai constrânsa categoriilor rationale, cu atât mai mari sunt exploziile irationalitatii cu care ne surprinde.
Da, eu însumi critic sarcastic al tuturor exegetilor orgoliosi ai acestei lumi ce este a noastra, a trebuit sa-mi amintesc ca nu ajunge sa explici lumea, ci trebuie sa o si întelegi. Nu ajunge sa-i impui propriile tale cuvinte, trebuie sa întinzi si urechea, dând ascultare "polifoniei" mesajelor adesea contradictorii. Nu-i de ajuns sa descrii în termeni stiintifici mecanismul lucrurilor si fenomenelor. Trebuie sa le si simti si sa le verifici în adâncul sufletului.
Nu trebuie sa socotim doar pe calendarul pe care ni l-am fixat pentru a actiona asupra lumii. Trebuie onorat si un calendar infinit mai complex, cel pe care lumea ni-l impune si care este parte integranta a miilor de calendare autonome ce guverneaza o multitudine infinita de fenomene naturale, istorice si umane.
Godot nu va veni pentru ca el nu exista. De altfel, Godot este imposibil de inventat. Exemplul tip al unui Godot imaginar, cel ce a si sosit (deci, unul fals) si care pretindea ca ne va salva, dar care n-a facut decât sa distruga si sa decimeze. El a fost comunismul.
Am constatat cu groaza ca nerbadarea mea cu privire la restabilirea democratiei avea ceva comunist în ea. Sau, mai general, ceva rationalist. Am dorit sa fac Istoria sa avanseze la fel cum un copil trage de o planta pentru a o face sa creasca mai repede. O planta nu poate fi pacalita, cum, de altfel, nici Istoria nu poate fi pacalita. Dar planta poate fi udata. Cu rabdare. Zi de zi. Cu umilinta, dar si cu dragoste.
Daca oamenii politici si cetatenii ar învata sa astepte în adevaratul sens al cuvântului, manifestându-si astfel respectul pentru ordinea intrinseca a lucrurilor si a insondabilelor lor profunzimi, daca ar întelege ca orice lucru pe lumea asta dispune de timpul sau, ca cel, mai de pret este, mai presus decât ceea ce asteaptau ei de la Lume si de la Istorie, ca stie ce asteapta Lumea si Istoria la rândul lor de la ei, atunci umanitatea nu poate sfârsi chiar asa de rau cum ne imaginam câteodata.
Vin dintr-o tara plina de nerabdatori. Ei sunt atât de nerabdatori poate pentru ca l-au asteptat atât pe Godot si ca, în sfârsit, au senzatia ca a sosit. Este o eroare la fel de monumentala ca aceea a asteptarii. Godot n-a sosit. si e foarte bine asa, deoarece daca un Godot ar fi sosit, el n-ar fi putut sa fie decât cel imaginar, Godot-ul comunist. Numai ca ceea ce trebuia sa se coaca, s-a copt. Poate ca acest fruct s-ar fi copt mai repede daca am fi stiut sa-l udam mai bine. Nu avem acum decât o singura misiune: transformarea fructelor acestei recolte în seminte noi, iar pe acestea din urma sa le asemanam si sa le udam cu rabdare.
Nu exista nici un motiv de îngrijorare atât timp cât semanatul si udatul sunt bine facute. Ajunge sa întelegem ca asteptarea noastra nu este lipsita de sens, pentru ca ea este generata de speranta si nu de disperare, de credinta si nu de desnadejde, de umilinta în fata timpului acestei lumi si nu de teama. O asteptare nu plictisita, ci tensionata. O astfel de asteptare este mai mult decât o simpla asteptare. Este viata, viata ca participare în bucurie la miracolul Fiintei.
an III, nr. 49 (1992, p. 12 traducere de Vasile Damian)
|
