DISCURS
= Termenul provine din fr. discours, lat, discursus "alergare încoace si încolo". Specie a genului oratoric, constând într-o expunere facuta în fata unui auditoriu, pe o tema politica, morala, literara etc. 1. Originile D. sunt foarte vechi, el fiind atestat în cartile sacre ale Indiei, Persiei, Egiptului si Chinei, în Biblie, marturii indirecte asupra lui gasindu-se, de asemenea, si în vechea pictura si sculptura a lumii. D. sunt politice (rostite în adunari publice, în parlamente etc.), academice (la deschiderea si închiderea unor sesiuni, cursuri, congrese etc., la primirea de noi membri - D. de receptie), funebre, religioase, (didahii (v.), omilii (v.), panegirice (v.), predici), juridice etc. Traditia aristotelica subdiviza D. în demonstrativ (referitor la fapte prezente), deliberativ (având ca obiect viitorul) si judiciar (prin care se pledeaza în fata unei instante judecatoresti), însa clasificarea dupa circumstantele rostirii pare mai adecvata. Cât priveste menirea D., Cicero accentua ca, indiferent de împrejurarea în care se rosteste, el trebuie alcatuit astfel încât "sa convinga, sa placa si sa detcrmine aderarea, înduplecarea auditorului" (ut probet, ut delectat, ut flectat). Vechile canoane impuneau D. o structura hexatomica, cele sase parti ale sale fiind: exordiul (o scurta introducere), propozitia (adica diviziunea partilor subiectului tratat), naratiunea, probarea (confirmarea, argumentarea celor sustinute), respingerea sau negarea (menita a preântâmpina posibilele obiectii) si peroratia (reargumentarea adevarurilor enuntate initial si mai ales convingerea si captarea bunavointei auditorului sau a cititorului). Însa, în timp, stringenta acestor reguli a fost tot mai mult neglijata, D. cerându-i-se mai ales limpezime, precizie, tinuta elevata, armonie, atitudine solemna, dar fireasca, adica note tinând mai putin de compozitia partilor. Ulterior, începând cu perioada clasicismului, prin D. s-a înteles si orice expunere metodica, precum Discours de 1a methode (Discurs despre metoda) al lui Descartes, Discours sur le style (Discurs despre stil), atribuit lui Buffon, Discours sur l'histoire universelle (Discurs asupra istoriei universale) de Bossuet etc. Date fiind diversitatea împrejurarilor în care se rosteste, menirea pe carc o are, D. a ajuns uneori la o mare valoare literara, impunându-se prin reprezentanti ilustri precum Demostene, Cicero, Ioan Chrisostomul, Sfântul Ambrozie, Bossuet etc. În perimetrul culturii noastre sunt celebri Antim Ivireanu, Mihail Kogalniceanu, Titu Maiorescu, Barbu Delavrancea, Take Ionescu, Nicolae Iorga. Nicolae Titulescu, Ion Petrovici si altii, ale caror D. stârnesc oricând interesul, indiferent de obiectivul lor concret, uneori strict conjunctural. În poezia lirica, prezenta elementelor discursive este de regula repudiata, începând cu simbolistii, ca stricând unitatea emotiei: "Prends 1'éloquence et tords lui son cou" (Ia elocinta si suceste-i gâtul), spunea Paul Verlaine în Arta poetica. 2. În filozofie, gândirea discursiva desemneaza gândirea care se constituie în etape de-a lungul comunicarii lingvistice. Astfel, gândirea sau cunoasterea discursiva, se opun intuitiei, ca viziune intelectuala. În anumite tendinte filozofice si literare contemporane sensul D. se apropie de cel oratoric, pentru a desemna mesajul vorbit, în opozitie cu scriitura (v.). Cu acest sens e utilizat de J. Derrida si J. Lacan (pentru acesta D. are functia de a disimula obiectul inconstient al dorintei). În critica literara a ultimului deeeniu, D. cunoaste o reânnoire fundamentala prin studiile lui J. Derrida (De la grammatologie - Despre gramatologie, 1967), care pune accentul pe limbajul vorbit. Opozitia D. - scriitura e studiata la nivelul semnificant fonic - semnificant grafic.
|
