Declinul simbolismului
Credinta fierbinte a epocii a cautat tot timpul sa se preschimbe nemijlocit în reprezentare colorata si arzatoare. Mintea credea ca sesizase minunea cînd o vedea cu ochii. Nevoia de a adora sub semne vizibile ceea ce nu încapea în cuvinte a creat mereu figuri noi. în secolul al XIV-lea, crucea si mielul nu mai sînt de ajuns pentru a da dragostei debordante pentru Isus un obiect vizibil: li se adauga cultul numelui lui Isus, care ameninta sa lase în umbra, la unii, chiar cultul crucii. Heinrich Suso îsi tatueaza numele lui Isus în dreptul inimii, comparîndu-l cu portretul unei iubite, pe care îndragostitul îl poarta cusut în haina. Tot el trimite copiilor sai spirituali servetele, pe care se afla brodat acest nume dulce <nota 1>. Bernardino din Siena, la sfîrsitul unei predici violente, aprinde doua lumînari si arata o scîndura de un cot lungime, pe care e scris cu aur pe fond albastru numele lui Isus, în mijlocul unor raze; "poporul care umple biserica sta în genunchi, plîngînd în cor de dulce emotie si de dragoste duioasa pentru Isus" <nota 2>. Multi alti franciscani si chiar predicatori din alte ordine s-au luat dupa el: Dionisie Cartusianul a fost portretizat tinînd în mîinile ridicate o asemenea scîndura cu numele lui Isus. Razele de soare de deasupra stemei Genevei se trag din aceasta adoratie <nota 3>. Ea a aparut suspecta autoritatilor bisericesti; s-a vorbit de superstitie si de idolatrie, s-au iscat discutii pro si contra acestei uzante. Bernardino a fost citat în fata curiei, iar papa Martin al V-lea a interzis obiceiul <nota 4>. Dar într-o alta forma, nevoia de a-l adora pe Cristos în mod vizibil a gasit curînd satisfactie legiuita; chivotul expunea spre adorare însasi cuminecatura. In locul formei de turn, pe care o avusese la prima lui aparitie, în secolul al XIV-lea, chivotul a luat-o curînd pe cea a soarelui cu raze,
simbol al dragostei divine. si aici mai formulase Biserica unele obiectiuni la început; folosirea chivotului nu era admisa decît în timpul saptamînii de harti.
Excesul de reprezentari, cu 17417f53r care gîndirea medievala în declin rezolvase aproape totul, n-ar fi fost decît o fantasmagorie salbatica, daca aproape fiecare figura, fiecare imagine, nu si-ar fi avut locul propriu în marele si atotcuprinzatorul sistem de gîndire al simbolismului.
N-a existat nici un adevar mare de care spiritul medieval sa fie mai convins decît cel din cuvintele catre corintieni: "Videmus nune per speculum in aenigmate, tune autem facie ad faciem" - "Caci vedem acum ca prin oglinda, în ghicitura, iar atunci fata catre fata." Evul Mediu n-a uitat niciodata ca orice lucru ar fi absurd, daca semnificatia lui s-ar epuiza în functia si formele sale de manifestare directe, ca toate lucrurile se extind în buna parte pîna în lumea cealalta. Aceasta cunoastere ne este si noua familiara în orice clipa, ca sentiment neformulat, cînd rapaiala ploii pe frunze sau lumina lampii pe masa patrund o clipa pîna la o perceptie mai adînca decît cea a simtului practic al gîndirii sau actiunii. Se poate manifesta ca o opresiune bolnavicioasa, asa încît lucrurile sa para încarcate cu o intentie personala amenintatoare, sau cu o enigma, pe care trebuie s-o cunosti dar nu poti s-o cunosti. Mai poate sa ne umple, si ne va si umple ades, cu certitudinea calma si reconfortanta ca si propria noastra viata participa la sensul tainic al lumii. si cu cît se intensifica mai mult acest simtamînt, pîna la a tremura în fata celui Unic, din care emana toate lucrurile, cu atît mai usor cel al sigurantei cîtorva clipe de clarviziune se va preface într-un simt vital în permanenta prezent, sau chiar într-o convingere formulata. "By cultivating the continuous sense of our connection with the power that made things as they are, we are tempered more towardly for their reception. The outward face of nature need not alter, but the expressions of meaning in it alter. It was dead and is alive again. It is like the difference between looking on a person without love, or upon the same person with love When we see all things in God, and refer all things to him, we read in common matters superior expressions of meaning <nota 5>."
Acesta este terenul afectiv pe care creste simbolismul, în Dumnezeu nu exista nimic gol sau fara înteles: "nihil vacuum neque sine signo apud Deum" <nota 6>. De îndata ce Dumnezeu a fost reprezentat, trebuie ca si tot ceea ce emana de la El si tot ceea ce îsi avea întelesul în El sa se închege sau sa se cristalizeze în cugetari formulate. si astfel ia nastere mareata si nobila reprezentare a lumii, ca o singura si mare înlantuire simbolica, o catedrala de idei, suprema expresie ritmica si polifonica a tot ceea ce se poate gîndi.
Ordinea de idei simbolica sta, independenta si echivalenta cu ea însasi, alaturi de cea genetica. Aceasta din urma (conceperea lumii ca o dezvoltare) nu era chiar atît de straina Evului Mediu, cum ne închipuim. Dar nasterea unui lucru din altul mai era înca privita numai în forma naiva a înmultirii directe sau a ramificarii si aplicata, în conformitate cu o deductie logica, numai la aspectele spirituale. Acestea sînt vazute de preferinta la întocmirea de genealogii sau de arbori cu ramificatii: un "arbor de origine juris et legum" <nota 7> deriva totul din drept, în forma unui copac cu coroana larg întinsa. Aplicata numai deductiv, ideea de dezvoltare a pastrat ceva schematic, arbitrar si sterp.
Simbolismul, privit din punctul de vedere al gîndirii cauzale, este ca un scurtcircuit spiritual. Gîndirea nu cauta legatura dintre doua lucruri de-a lungul serpuirilor ascunse ale corelatiei lor cauzale, ci o gaseste brusc, printr-un salt, nu ca o legatura dintre cauza si efect, ci ca una dintre sens si scop. Convingerea ca exista o asemenea legatura se poate naste de îndata ce doua lucruri au macar o singura însusire esentiala comuna, care se poate referi la ceva de valoare generala. Sau, cu alte cuvinte: orice asociatie bazata pe o asemanare oarecare se poate preface numaidecît în convingerea ca ea reprezinta o legatura esentiala si mistica. Aceasta functie spirituala poate parea, din punct de vedere psihologic, foarte meschina. Iar din punct de vedere etnologic mai poate fi considerata ca foarte primitiva. Gîndirea primitiva se caracterizeaza printr-o slabiciune în perceperea limitelor de identitate dintre lucruri; ea încorporeaza în reprezentarea unui anumit lucru tot ceea ce se afla într-o legatura oarecare cu el, prin asemanare sau prin apartenenta. Functia simbolizanta se afla cu ea în cel mai strîns raport.
Totodata, simbolismul îsi pierde si aparenta de arbitrar si de incomplet, de îndata ce ne dam seama ca e indisolubil legat de acea
conceptie de viata care în Evul Mediu se numea realism si pe care noi o numim - de fapt, în mod mai putin nimerit - idealism platonic.
Analogia simbolica bazata pe caracteristici comune nu are sens decît atunci cînd caracteristicile sînt esentiale, cînd însusirile pe care simbolul si lucrul simbolizat le au comune sînt considerate într-a-devar ca esente. Trandafiri albi si rosii înfloresc printre spini. Spiritul medieval vede pe loc un înteles simbolic: fecioarele si mucenicii stralucesc în splendoare printre asupritorii lor. Cum ia nastere comparatia ? Prin faptul ca însusirile sînt aceleasi: frumusetea, gingasia, puritatea, culoarea singerie a trandafirilor sînt si cele ale fecioarelor si mucenicilor. Din acest raport nu este cu adevarat semnificativ si plin de înteles mistic decît atunci cînd în factorul de legatura, adica în însusire, este inclusa esenta ambilor termeni ai simbolismului, cu alte cuvinte, cînd roscata si albeata nu conteaza ca simple denumiri pentru o diferentiere fizica pe baza cantitativa, ci cînd sînt privite ca realitati. Gîndirea noastra, de asemenea, mai poate oricînd sa le vada asa <nota 8>, daca se duce numai o clipa înapoi la întelepciunea salbaticului, a copilului, a poetului si a misticului, pentru care alcatuirea fireasca a lucrurilor este inclusa în însusirea lor generala, însusirea este esenta lor, miezul firii lor. Frumusetea, gingasia, albeata, fiind esente, sînt unitati: toate lucrurile frumoase, gingase, albe, trebuie sa fie corelate în esenta, au aceeasi baza de existenta, aceeasi semnificatie (semificatie) în fata lui Dumnezeu.
Asa încît exista o relatie indisolubila între simbolism si realism (în sensul medieval).
Nu trebuie sa ne gîndim aici prea mult la controversa cu privire la universalia. Desigur, realismul, care a declarat "universalia ante res" si care a atribuit notiunilor generale fiinta si preexistenta, n-a fost suveran absolut în domeniul gîndirii medievale. Au existat si nominalisti: principiul "universalia post rem" a avut si el partizanii lui. Totusi, nu e prea temerara teza ca nominalismul radical n-a fost niciodata altceva decît contracurent, reactie, opozitie, si ca nominalismul mai tînar, moderat, n-a opus unui realism extrem decît anumite obiectii filozofice, dar ca orientarii gîndirii inerent-rea-liste a întregii civilizatii spirituale medievale nu i-a pus nici o stavila în drum.
Inerent întregii civilizatii. Caci nu este vorba în primul rînd de controversa unor teologi cu mintea patrunzatoare, ci de ideile care domina întreaga viata a reprezentarilor si gîndurilor, asa cum apare din arta, din morala, din viata de toate zilele. Acestea sînt ex-tremist-realiste, nu pentru ca teologia superioara a fost formata într-o lunga scoala de neoplatonism, ci pentru ca realismul, dincolo de orice filozofie, este modul de gîndire primitiv. Pentru mintea primitiva, tot ce se poate numi ia pe loc fiinta, fie ca e vorba de însusiri, de notiuni, sau de orice alte lucruri. Ele se proiecteaza imediat, automat, pe cer. Fiinta lor poate fi conceputa aproape întotdeauna (nu neaparat întotdeauna) ca fiinta personala; în orice clipa poate începe hora notiunilor antropomorfe.
Orice realism, în sensul medieval, este, în ultima analiza, antropomorfism. Cînd gîndirea care i-a atribuit ideii o existenta independenta, vrea sa fie vazuta, nu poate realiza acest lucru decît prin personificare.
Aici se afla tranzitia de la simbolism si realism la alegorie. Alegoria este simbolismul proiectat spre forta de reprezentare superficiala, prelucrarea intentionala, deci si epuizarea, unui simbol, transpunerea unui chiot pasional într-o fraza gramatical corecta. Goethe descrie antiteza astfel: "Die Allegorie verwandelt die Erscheinung in einen Begriff, den Begriff in ein Bild, doch so, dass der Begriff im Bilde immer noch begrenzt und vollständig zu halten und zu heben und an demselben auszusprechen sei. Die Symbolik verwandelt die Erscheinung in Idee, die Idee in ein Bild, und so, dass die Idee im Bild immer unendlich wirksam und unerreichbar bleibt und selbst in allen Sprachen ausgesprochen doch unaus-prechlich bleide." <nota 9>
Alegoria contine asadar chiar în ea însasi caracterul de standardizare pedanta si totodata cel de autodizolvare, de trecere a gîndului în imagine. Felul în care intrase în gîndirea medievala (ca zdreanta literara a Antichitatii tîrzii în produsele alegorice ale lui Martianus Capella si Prudentius), i-a accentuat caracterul pedant si învechit. Totusi, sa nu se creada ca alegoriei si personificarii medievale le-a lipsit autenticitatea si viata. De altfel, daca nu le-ar fi avut, cum le-ar fi cultivat civilizatia medievala în mod atît de staruitor si cu atîta tragere de inima ?
Reunite, aceste trei feluri de a gîndi - realismul, simbolismul si personificarea - au strabatut spiritul medieval ca un fluviu de lumina. Psihologia ar vrea poate sa lichideze tot simbolismul, cu termenul "asociatie de idei". Dar istoria culturii spirituale trebuie sa considere aceasta forma de gîndire cu mai mult respect. Valoarea interpretarii simbolice a existentei era inestimabila pentru viata. Simbolismul a creat o imagine a lumii cu o si mai stricta unitate si cu o si mai intima înlantuire decît ar fi putut sa o creeze gîndirea cauzala bazata pe stiintele naturale. El a cuprins cu bratele lui puternice întreaga natura si întreaga istorie. El creeaza o ordine inviolabila, un ansamblu arhitectonic, o subordonare ierarhica. Caci în orice raport simbolic trebuie sa existe un termen inferior si unul superior: lucrurile echivalente nu pot fi simboluri unul pentru celalalt, ci pot doar sa indice împreuna un al treilea, superior lor. în gîndirea simbolica este loc destul pentru o nemasurata multime de relatii între lucruri. Caci fiecare lucru poate sa fie, cu însusirile sale de diferentiere, simbol al multor alte lucruri, si chiar, cu una si aceeasi însusire, sa însemne lucruri diferite; iar lucrurile superioare au simboluri cu miile. Nici un lucru nu e prea umil pentru a desemna lucrurile supreme si pentru a duce la glorificare. Nuca înseamna Cristos: miezul dulce este natura divina, coaja carnoasa este natura omeneasca, iar coaja de lemn dintre ele este crucea. Toate lucrurile ofera sprijin si reazem pentru ca gîndul sa se urce catre vesnicie; toate se salta unele pe altele, pas cu pas, în sus. Gîndirea simbolica ofera o permanenta transfuzie a simtamîntului majestatii si vesniciei lui Dumnezeu în tot ce e perceptibil si imaginabil. Ea tine în permanenta aprins simtamîntul mistic al vietii. Ea impregneaza reprezentarea oricarui lucru cu o valoare estetica si etica sporita. Ce placere, cînd fiecare nestemata scînteiaza cu stralucirile tuturor valorilor sale simbolice, cînd identificarea trandafirului cu fecioria este mai mult decît o poetica haina de duminica si cînd indica fiinta amîndurora ! Este o adevarata polifonie a gîndirii. Daca simbolismul este bine gîndit, în fiecare reprezentare rasuna un acord armonic de simboluri. Gîndirea simbolica da acel vîrtej al mintii, acea estompare preintelectuala a limitelor de identitate ale lucrurilor, acea temperare a cugetarii rationale, care înalta notiunea de viata pîna la nivelul suprem.
O relatie armonica leaga în permanenta toate domeniile gîn-dirii. Faptele din Vechiul Testament le semnifica, le prefigureaza pe cele din Noul Testament, iar cele din istoria profana reflecta acelasi lucru. O data cu fiecare cugetare se formeaza, ca într-un caleidoscop, din masa dezordonata a particulelor, o figura frumoasa si simetrica. Fiecare simbol dobîndeste o supravaloare, un grad mult mai puternic de existenta, asa încît pîna în cele din urma stau toate laolalta în jurul minunii centrale a azimei; acolo asemanarea nu mai este simbolica, ci devine identitate: hostia este Cristos. Iar preotul care o consuma devine astfel mormîntul Domnului; simbolul derivat se împartaseste în realitate din misterul suprem, orice interpretare devine o monada mistica. <nota 10>
Prin simbolism devine cu putinta ca lumea, care prin ea însasi era condamnabila, sa fie totusi pretuita si gustata, iar activitatea pamînteasca sa fie si ea înnobilata. Caci fiecare meserie avea raportul ei simbolic cu tot ce era mai înalt si mai sfînt. Munca meseriasului este generatia vesnica si încarnarea Cuvîntului si legatura dintre Dumnezeu si suflet <nota 11>. Chiar si dragostea pamînteasca era legata de cea divina cu firele contactului simbolic. Puternicul individualism religios, cu alte cuvinte cultivarea propriului suflet întru virtute si fericire, si-a gasit contraponderea salutara în realism si în simbolism, care au desprins suferinta proprie, virtutea proprie, din particularitatea domeniului personal si le-au înaltat în sfera celui universal.
Valoarea morala a modului de gîndire simbolic este inseparabila de valoarea lui imaginativa. Reprezentarea simbolica este ca muzica executata pe textul tezelor exprimate logic, care fara muzica ar suna prea aspru, prea saracacios. "En ce temps où la spéculation est encore toute scolaire, les concepts définis sont facilement en désaccord avec les intuitions profondes." <nota 12> Prin simbolism, întregul belsug de reprezentari religioase a fost pus la dispozitia artei, care le-a exprimat cu bogatie de sunete si culori, dar totodata vag si confuz, asa încît cele mai profunde intuitii au putut sa lunece, prin ea, spre domeniul inefabilului.
Evul Mediu, în perioada sa finala, înfatiseaza toata aceasta lume de idei în ultima ei înflorire dinaintea vestejirii definitive. Lumea era în întregime rînduita în acel simbolism atotcuprinzator,
iar simbolurile devenisera ca niste flori împietrite. De altfel, simbolismul avusese dintotdeauna înclinarea de a deveni pur mecanic. Odata admis ca principiu, simbolismul nu mai provine numai din imaginatia si exaltarea poetica, ci se ataseaza, ca o planta agatatoare, de gîndire, si degenereaza într-o simpla obisnuinta si într-o boala a mintii. Anume, cînd contactul simbolic decurge pur si simplu dintr-o egalitate numerica, se nasc largi posibilitati de dependente ideale, care devin mici probleme de aritmetica. Cele douasprezece luni i-ar reprezenta pe cei doisprezece apostoli, cele patru anotimpuri pe evanghelisti, iar întregul an trebuie atunci sa fie Cristos <nota 13>. Apar adevarate conglomerate de sisteme bazate pe numarul sapte. Celor sapte virtuti principale le corespund cele sapte rugi din Tatal Nostru; celor sapte daruri ale Sfîntului Duh, cele sapte fericiri si cei sapte psalmi de penitenta. Toate acestea au la rîndul lor legatura cu cele sapte momente ale Patimilor si cu cele sapte sfinte taine. Fiecare numar din fiecare grup de sapte corespunde, iarasi ca antiteza sau ca leac, cu cele sapte pacate principale, care, la rîndul lor, sînt reprezentate prin sapte animale si urmate de cele sapte boli <nota 14>. La un moralist si îndrumator sufletesc ca Gerson, de la care sînt împrumutate aceste exemple, precumpaneste valoarea practic morala a relatiei simbolice. La un vizionar ca Alain de la Roche precumpaneste cea estetica <nota 15>. Alain de la Roche are nevoie de un sistem bazat pe numerele de cincisprezece si zece, pentru ca ciclul de rugaciuni al fratiei mataniilor, pentru care a luptat, cuprinde 150 de Ave, alternate cu 15 Pater. Cele 15 Pater sînt cele cincisprezece momente ale Patimilor, iar cele 150 de Ave sînt psalmii. Ba sînt chiar mult mai mult decît atît. Cele unsprezece sfere ceresti, plus cele patru elemente, înmultite cu cele zece categorii: sub-stantia, qualitas, quantitas etc., dau 150 de habituâmes naturales; tot astfel, se obtin 150 habituâmes morales, din cele zece porunci, înmultite cu cincisprezece virtuti: cele trei virtuti teologale, cele patru cardinale, cele sapte capitale fac paisprezece; "restant duae: religio etpoenitentia, dar acum este una în plus, însa temperantia, virtutea cardinala, este totuna ca abstinentia <nota 16>, cea capitala, deci rezulta cincisprezece. Fiecare dintre aceste cincisprezece virtuti este o regina, care îsi are patul nuptial în una din fractiunile rugaciunii Tatal Nostru. Fiecare dintre cuvintele rugaciunii Ave reprezinta una dintre cele cincisprezece desavîrsiri ale Sfintei Maria si totodata
o nestemata pe rupes angelica <nota 17>, care este ea însasi; fiece cu vînt izgoneste un pacat sau animalul care îl reprezinta, în plus, ele sînt crengile unui pom plin cu fructe, în care stau toti fericitii, si treptele unei scari. Asa, de pilda, cuvîntul Ave reprezinta nevinovatia Sfintei Maria, si diamantul, si izgoneste trufia, care are ca animal leul. Cuvîntul Maria este întelepciunea ei si granatul si izgoneste invidia, un fioros cîine negru. Alanus, în viziunile lui, vede îngrozitoarele fiare ale pacatelor si culorile sclipitoare ale nestematelor, a caror putere miraculoasa, de faima straveche, trezeste asociatii simbolice mereu noi. Sardonixul este negru, rosu si alb, dupa cum Sfînta Maria a fost neagra în smerenia ei, rosie în durerile ei si alba în slava si har. Ca piatra de pecete nu smulge ceara si reprezinta astfel virtutea respectabilitatii, izgoneste impudicitatea si confera respectabilitate si pudoare. Perla este cuvîntul gratia., dar si propria gratie a Sfintei Maria; ea se naste în scoica de mare dintr-o roua cereasca "sine admixtione cuiuscunque seminis propagationis" <nota 18>. Sfînta Maria însasi este scoica; simbolismul se deplaseaza un pic, caci în sirul celor care au mai ramas, ne-am astepta ca ea sa fie perla. Aici apare în mod izbitor si caracterul caleidoscopic al simbolicii: de cuvintele "zamislita dintr-o roua a cerului" se leaga, neexprimat, celalalt pol al nasterii imaculate: lîna, asupra careia Ghedeon a implorat semnul cerului, chemat în constiinta.
Forma de gîndire simbolizanta era ca si tocita. A gasi simboluri si alegorii devenise un joc van, o zbenguiala superficiala a fanteziei pe o singura asociatie de idei. Simbolul îsi pastreaza valoarea sentimentala numai datorita sfinteniei lucrurilor pe care le reprezinta: de îndata ce simbolizarea se scurge din domeniul pur religios spre cel pur moral, îl vedem ca degenereaza ireparabil. Froissart, într-o poezie ampla, Li orloge amoureus (Ceasorniculdragostei), izbuteste sa compare toate însusirile dragostei cu piesele unui mecanism de ceasornic <nota 19>. Chastellain si Molinet se iau la întrecere în simbolisme politice: în cele trei stari sînt figurate însusirile Sfintei Maria; cei sapte principi electori, trei spirituali si patru seculari, reprezinta cele trei virtuti teologale si cele patru virtuti cardinale; cele cinci orase Saint-Omer, Aire, Lille, Douai si Valenciennes, care în 1477 au ramas credincioase Burgundiei, devin cele cinci fecioare întelepte <nota 20>. De fapt, aici avem de-a face cu un simbolism inversat, în care nu elementul inferior îl indica pe cel superior, ci cel superior
pe cel inferior. Caci în mintea autorului se afla la început lucrurile pamîntesti, pe care vrea sa le exalte cu podoabe ceresti. Donatus moralisatus sen per allegoriam traductus, care a fost cîndva atribuit lui Gerson, facea apel la gramatica latina, amestecata cu simbolica teologica: nomen este omul, iarpronomen înseamna ca omul e un pacatos. Pe treapta cea mai de jos a simbolizarii se afla o poezie ca Le parement et triumphe des dames de Olivier de la Marche, în care garderoba feminina e comparata cu virtuti si calitati; este o foarte cuminte predica moralizatoare a batrînului curtean, care face doar un pic cu ochiul. Papucul reprezinta smerenia:
De la pantouffle ne nous vient que santé Et tout prouffit sans griefve maladie, Pour luy donner tiltre d'auctorité Je luy donne le nom d'humilité <nota 21>
În felul acesta, ghetele devin grija si sîrguinta, ciorapii staruinta, jartiera hotarîre, camasa respectabilitate, iar corsetul castitate <nota 22>.
Totusi, simbolica si alegoria au avut, fireste, pentru spiritul medieval, chiar în exteriorizarile lor cele mai insipide, o valoare sentimentala mult mai vie decît ne închipuim. Functia comparatiei simbolice si a reprezentarii personale era atît de dezvoltata, încît fiecare gînd se putea transpune, aproape de la sine, într-un personnage un tablou viu. Fiecare idee este vazuta ca entitate, fiecare însusire ca substanta, iar ca fiinte, ele dobîndesc numaidecît, datorita imaginatiei, o forma personala. Dionisie Cartusianul vede în revelatiile sale Biserica exact la fel de personal si de teatral, cum este înfatisata la serbarea de curte de la Lille, într-una din revelatiile sale, vede viitoarea reformatio, cea spre care tindeau parintii conciliului si ruda spirituala a lui Dionisie, Nicolaus Cusanus: Biserica, asadar, în puritatea ei viitoare. Frumusetea spirituala a acelei Biserici purificate el o vede ca pe un vesmînt splendid si extrem de pretios, de o frumusete de nedescris, într-un amestec peste masura de artistic, de culori si figuri. Alta data vede Biserica asuprita: urîta, paroasa si cadaverica, saraca, slaba si dispretuita. Domnul spune: "ascult-o pe Mama ta, mireasa mea, sfînta Biserica", si dupa aceea Dionisie aude vocea launtrica, venita parca de la persoana Bisericii: "quasi ex persona Ecclesiae".<nota 23> Conceptul se preschimba aici atît de nemijlocit în imagine, încît aproape ca nu se mai simte nevoia de a reduce imaginea la concept, de a explica alegoria în ama-
nunt, daca tema gîndirii este macar indicata. Haina pestrita este perfect adecvata pentru reprezentarea perfectiunii spirituale: apare o dizolvare a gîndului în imagine, asa cum o dizolvare a gîndului în muzica ne este familiara.
Sa ne gîndim aici din nou la figurile alegorice din Le Roman de la Rose. Nu putem sa ne închipuim decît cu efort ca am fi fata în fata cu Bel-Accueil, Doulce-Mercy, Humble-Requeste. Dar pentru contemporani au fost o realitate, îmbracata într-o forma vie, colorata cu pasiune; o realitate care îi pune absolut pe aceeasi linie cu chipurile de zei romani, concretizati din abstractii, ca Pavor si Pallor, Concordia etc. Ceea ce spune Usener despre acestia se poate aplica aproape în întregime la personajele alegorice medievale. "Die Vorstellung trat mit sinnlicher Kraft vor die Seele und übte eine solche Macht aus, dass das Wort, das sie sich schuf, trotz der adjektivischen Beweglichkeit, die ihm verblieb, dennoch ein göttliches Einzelwesen bezeichnen konnte." <nota 24> Altminteri, Le Roman de la Rose ar fi fost cu neputinta de citit. Doux-Penser, Honte, Souvenirs si ceilalti au avut în mintile din Evul Mediu tîrziu o viata cvasidivina. Una dintre figurile din Le Roman de la Rose a suferit chiar o concretizare a reprezentarii: Danger, la origine "primejdia", care îl ameninta pe îndragostit cînd curteaza, sau chiar reticenta doamnei, a ajuns sa-l semnifice în jargonul amoros pe însusi sotul, care trebuia înselat.
Se constata în mod repetat ca, pentru a exprima o idee, cînd este vorba de ceva deosebit de important, se recurge la alegorie. Cînd episcopul din Chalon vrea sa-i dea lui Filip cel Bun un avertisment foarte serios cu privire la tactul lui politic, aceasta remonstrance, pe care o recita în castelul de la Hesdin, în ziua Sfîntului Andrei 1437, în fata ducelui, ducesei si a suitei lor, o toarna în forma unei alegorii. El gaseste pe Haultesse de Signourie (înaltimea Sa Domnia) stînd dezolata, pentru ca locuise mai întîi în Imperiu, apoi la curtea franceza si la urma la curtea burgunda, iar acum se plîn-ge ca si acolo e încoltita de Nepasarea suveranilor, de Slabiciunea sfatului, de Invidia slujitorilor, de Asuprirea supusilor. El le opune alte personaje, precum Vigilenta suveranului etc., care trebuie sa-i izgoneasca pe curtenii necredinciosi <nota 25>. Fiecare însusire este aici întrupata si reprezentata ca persoana si se pare ca acesta era mijlocul adecvat pentru a face impresie, ceea ce nu devine lucru de
înteles decît daca ne dam seama ca în gîndirea acelei epoci alegoria mai avea o functie foarte vie.
Burghezul din Paris este un om naiv, care nu prea se complace în flori de stil sau în jocuri de idei. Dar cînd s-a apropiat de lucrul cel mai înfiorator din cîte are de descris - crimele burgunzilor, care au raspîndit la Paris, în iunie 1418, mirosul de sînge din septembrie 1792 - se serveste de alegorie <nota 26>. "Lors se leva la déesse de Discorde, qui estoit en la tour de Mau-conseil, et esveilla Ire la forcenée et Convoitise et Enragerie et Vengence, et prindrent armes de toutes manières et boutèrent hors d'avec eulx Raison, Justice, Mémoire de Dieu et Atrempance moult honteusement." <nota 27> Continua tot asa, intercalînd descrierea directa a ororii: "Et en moins que on yroit cent pas de terre depuis que mors estoient, ne leur demouroit que leurs brayes et estoient en tas comme porcs ou milieu de la boe " <nota 28>; ploile torentiale le spala ranile. Pentru ce tocmai aici alegoria ? Pentru ca autorul vrea sa se ridice la un nivel intelectual mai presus de evenimentele de toate zilele, pe care le descrie de regula în jurnalul sau. Simte nevoia sa vada acele evenimente îngrozitoare ca rezultate din ceva mai presus decît dintr-o intentie a unor persoane, iar alegoria îi serveste ca mijloc de exprimare a ideii de tragic.
Cît de vie mai era înca la sfîrsitul Evului Mediu functia personificarii si cea a alegorizarii reiese tocmai acolo unde ne supara cel mai mult. Noi mai putem gusta înca, într-o oarecare masura, o alegorie într-un tableau-vivant, iar figurile conventionale le mai putem îmbraca într-o draperie ireala, care spune oricui ca totul nu e decît o gluma. Dar secolul al XV-lea mai poate lasa figurile alegorice sa circule, întocmai ca pe sfinti, în hainele vremii. si mai poate crea în orice clipa o noua personificare pentru fiecare idee pe care vrea s-o exprime. Cînd Charles de Rochefort, în l'Abuzé en court, vrea sa povesteasca la moralité eu tînarul usuratic, pe care viata de curte l-a împins pe drumul cel rau, scutura din mî-neca o serie întreaga de alegorii noi, în genul celor din Le Roman de la Rose; si toate acele fapturi, atît de palide pentru noi: Fol cuidier, Folle bombance <nota 29>, pîna la sfîrsit, cînd Pauvreté si Maladie^ îl duc pe tînar la spital, - apar în miniaturile care ilustreaza poemul, ca tineri nobili ai vremii; chiar si le Temps este înfatisat fara barba si fara secera fatala, ci în gheroc si cu jambiere. Asemenea
ilustratii, cu rigiditatea lor naiva, fac ca, noua, reprezentarea tuturor acestor lucruri sa ne para prea primitiva: tot ceea ce însasi epoca simtea ca este delicat si viu în acele creatii, pentru noi s-a volatilizat. Tocmai în banalitatea lor se afla caracteristica vitalitatii lor. Pentru Olivier de la Marche nu este cu nimic suparator raptul ca cele douasprezece virtuti, care prezinta un entremets la ospatul de curte de la Lille din 1454, dupa ce s-a recitat poezioara lor, încing dansul "en guise de mommerie et à faire bonne chiere, pour la feste plus joyeusement parfournir" <nota 31>. De virtuti si de emotii se leaga o reprezentare antropomorfa, înca spontana, într-o oarecare masura; dar chiar si în cazurile în care pentru noi notiunea n-ar avea nimic antropomorf, spiritul medieval nu se sfieste sa faca din ea o persoana. Postul ca figura umana, ridicata împotriva ostirii Carnavalului, nu este o creatie a mintii extravagante a lui Breughel; poezia Bataille de karesme et de cbarnage (Batalia dintre post si mîncarea de dulce) <nota 32>, în care brînza lupta împotriva secarei si cîrnatul împotriva tiparului, îsi are originea la sfîrsitul secolului al XIII-lea si a fost imitata înca de pe la 1330 de catre poetul spaniol Juan Ruiz. Chiar si proverbul îl cunoaste asa: "Quaresme fait ses flans la nuit de Pasques" - în noaptea de Pasti îsi coace Postul minciunelele, în alta parte, procesul de reprezentare merge chiar si mai departe: în unele orase din nordul Germaniei se atîrna în corul bisericii un manechin, care se numea Postul; în miercurea mare acest Hungerdock <nota 33> era dat jos în timpul slujbei <nota 34>.
Ce diferenta de grad a existat între realitatea reprezentarii sfintilor si cea a reprezentarii figurilor pur simbolice ? Cei dintîi aveau confirmarea Bisericii, caracterul lor istoric, icoanele lor de lemn si de piatra. Dar celelalte aveau contactul cu propria viata sufleteasca si cu fantezia libera. Se poate pune cu toata seriozitatea chestiunea daca Fortune si Faux-Semblant n-au avut cumva viata, la fel ca Sfînta Barbara si Sfîntul Cristofor. Sa nu uitam ca o anumita figura, provenita din reprezentarea libera, în afara de orice sanctiune dogmatica, a dobîndit mai multa realitate decît orice sfînt si le-a supravietuit tuturor: Moartea.
De fapt, un contrast esential între alegoria din Evul Mediu si mitologia Renasterii nu exista. In primul rînd, figurile mitologice însotesc, înca în cursul unei bune bucati a Evului Mediu, alegoria libera: Venus îsi joaca rolul în cel mai pur Ev Mediu, cînd e vorba
de poezie. Pe de alta parte, alegoria libera îsi continua înflorirea pîna în toiul secolului al XVI-lea si chiar mai tîrziu. In secolul al XIV-lea începe, ce-i drept, o întrecere între alegorie si mitologie, în poeziile lui Froissart apar, pe lînga Doux-Semblant, Jonece, Plaisance, Refus, Dangler, Escondit, Franchise^, o colectie ciudata de mitologeme, uneori deghizate pîna la imposibilitatea de a le mai recunoaste: Atropos, Cloto, Lachesis, Telephus, Ydrophus, Nep-tisphoras ! Zeii si zeitele mai cedeaza înca în fata personajelor din Le Roman de la Rose în ceea ce priveste plenitudinea reprezentarii; sînt figuri goale de continut si nebuloase. Sau, daca stapînesc tot domeniul, devin peste masura de baroce si de neclasice, ca în Epistre d'Othéa à Hector (Epistola Oteei catre Hector) de Christine de Pisan. O data cu Renasterea, raportul se inverseaza. Treptat, olimpienii si nimfele înving romanul de la Rose si personajele alegorice. Din bogatiile Antichitatii se revarsa asupra lor o plinatate de stil si de sentiment, o frumusete poetica, si mai cu seama o unitate cu simtul naturii, pe lînga care alegoria, odinioara atît de vie, paleste si piere.
Simbolismul, cu slujitoarea ei alegoria, devenise un joc al ratiunii; ceea ce avea tîlc, ajunsese lipsit de sens. Modul de gîndire simbolic paralizase dezvoltarea gîndirii cauzal-genetice. Nu pentru ca aceasta a fost exclusa de catre simbolism; relatia natural-genetica între lucruri îsi avea locul ei, alaturi de cea simbolica, dar a ramas fara importanta atîta timp cît interesul nu s-a deplasat de la simbolism spre dezvoltarea naturala. Un exemplu pentru clarificare. Pentru raportul dintre autoritatea spirituala si cea seculara se statornicisera în Evul Mediu doua comparatii: cele doua astre luminatoare, asa cum le pusese Dumnezeu, la facerea lumii, unul deasupra celuilalt, si cele doua palose, pe care le aveau apostolii la ei cînd a fost prins Cristos. Aceste simboluri nu sînt însa pentru gîndirea medievala cîtusi de putin o simpla comparatie spirituala; ele constituie baza raportului de autoritate care nu se poate sustrage numitei legaturi mistice. Ele au aceeasi valoare de reprezentare ca si ideea ca Petru este "piatra" Bisericii. Forta simbolului sta ca un obstacol în drumul cercetarii privitoare la evolutia istorica a celor doua puteri. Cînd Dame recunoaste ca aceasta cercetare este necesara si concludenta, se vede nevoit, în Monarchia, mai întîi sa
neutralizeze puterea simbolului, contestîndu-i aplicabilitatea, înainte de a curata drumul pentru cercetarea istorica.
O spusa a lui Luther se îndreapta împotriva dezavantajelor alegoriei arbitrare si frivole în teologie. Vorbeste despre marii maestri ai teologiei medievale, despre Dionisie Cartusianul, despre Guilielmus Durandus, autorul lucrarii Rationale dimnorum offtdorum ( Tîlcul slujbelor divine), despre Bonaventura si despre Gerson - si exclama: "Aceste studii alegorice sînt opera unor insi fara treaba. Sau credeti oare ca mi-ar veni greu sa ma joc cu alegoriile despre orice lucru creat ? Cine e atît de putin la minte, ca sa nu se priceapa la alegorii ? <nota 36>
Simbolismul a fost un mod de exprimare defectuos pentru relatii categoric cunoscute, din cele de care devenim uneori constienti, cînd auzim muzica. "Videmus nune per speculum in aenigmate." <nota 37> Lumea stia ca vede totul într-o enigma, dar a încercat totusi sa deosebeasca imaginile din oglinda, a explicat imaginile prin imagini si a pus o oglinda în fata alteia. Lumea întreaga era reprezentata în figuri independente: este un flux de supermaturitate si ofilire. Gîndirea devenise mult prea dependenta de reprezentare; predispozitia vizuala, atît de peste masura de caracteristica sfîrsitului Evului Mediu, devenise atotputernica. Toate lucrurile care puteau fi gîndite devenisera plastice si picturale. Imaginea lumii ajunsese sa aiba linistea unei catedrale la lumina lunii, o catedrala în care gîndirea putea sa se duca la culcare.
<titlu> Note
Seuse, Leben, cap. 4, 45; Deutsche Schriften, pp. 15, 154; Acta Sanctorum Jan., II, p. 656.
2. Hefele, op. cit., p. 167; cf. p. 259 "Despre numele lui Isus", apararea obiceiului de catre Bernardino.
3. Eug. Demole, Le soleil comme cimier des armes de Genève, comunicare în Revue historique, CXXIII, p.
Rod. Hospinianus, De templis etc., éd. Il-a, Tiguri, p.
5. Cultivînd sensul neîntrerupt al legaturii noastre cu puterea care a racut lucrurile asa cum sînt, devenim mai pregatiti pentru a le primi. Fata exterioara a naturii n-are nevoie sa se schimbe, dar exprimarile întelesului ei se schimba. Murise, iar acum traieste iarasi. E ca deosebirea dintre modul de a privi o persoana fara dragoste si a privi aceeasi persoana cu dragoste ... Cînd vedem toate lucrurile în Dumnezeu si legam toate lucrurile de el, citim în lucrurile obisnuite exprimari superioare ale întelesului. - James, Varieties of religious experience, pp. 474, 475.
6. Irenaeus, Advenus haereses libri V, cartea a IV-a, p. 213.
7. Arbore despre originea dreptului si legilor.
8. Despre necesitatea unui asemenea realism: James, op. cit, p. 56.
9. Alegoria transforma fenomenul în notiune si notiunea în imagine, dar în asa fel, încît, în imagine, notiunea sa ramîna delimitata si sa fie complet continuta în acea imagine si exprimabila prin acea imagine. Simbolismul transforma fenomenul în idee si ideea în imagine, si anume în asa fel, încît, în imagine, ideea ramînînd vesnic infinit de activa si de inaccesibila, sa ramîna inexprimabila, chiar daca e exprimata în toate limbile. - Goethe, Sprüche in Prosa, nr.
Sf. Bernard, Libellus ad quendam sacerdotem, în Dion. Cart., De vita et regimine curatorum, XXXVII, p. 222.
Bonaventura, De reductione artium ad theologiam, Opera, ed. Paris VII, p.
n vremea aceea, în care speculatia este înca întru totul scolastica, conceptele definite sînt lesne în dezacord cu intuitiile profunde. - P. Rousselot, Pour l'histoire du problème de l'amour, Bäumker & Von Herding, Beitr. zur Gesch. der Philosophie im Mittelalter, VI, 6, Münster,
Sicard, Mitrale sive de offidis ecclesiastids summa, Migne, CCXIII, c.
Gerson, Compendium Theologiae, Opera, I, pp. 234, 303 s., 325; Meditatia super septimo psalmo poenitentiali, IV, p.
Alanus redivivus, passim.
La p. 12 se echivaleaza fortitudo (puterea) cu abstinentia, dar la p. 201 temperantia lipseste de pe lista; aceasta pare sa fi fost cu intentie. Mai sînt si alte deosebiri (n.a.).
17. Stînca îngereasca.
18. Fara amestecul nici unei seminte zamislitoare.
19. Froissart, Poesies, ed. Scheler, I, p. 53.
20. Chastellain, Traité sur forme d'allégorie mystique sur l'entrée du roy Loys en nouveau règne, Oeuvres, VII, p. Molinet, II, p. III, p.
De la papuc nu ne vine decît sanatate/ si numai profit, fara boala grava;/ Pentru a-i da titlul de autoritate,/ îi dau numele de smerenie.
Cf. Coquillart, Les droits nouveaux, éd. d'Héricault, I, p.
Opera, I, p. XLIV sq.
24. Reprezentarea s-a înfatisat înaintea sufletului cu forta senzoriala si a exercitat o asemenea putere, încît cuvîntul, pe care si l-a creat, în pofida mobilitatii adjectivale ce-i ramasese, putea totusi sa semnifice o fiinta divina individualizata. - H. Usener, Gottemamen, Versuch zu einer Lehre von der religiösen Begriffsbildung, Bonn, p.
J. Mangeart, Catalogue des mss. de la bibi. de Valenciennes, p.
Journal d'un bourgeois, p.
27. Atunci s-a ridicat zeita Dezbinarii, care se afla în turnul lui Sfat-rau si a sculat-o pe Mînia cea scoasa din minti si pe Lacomia de bani si pe Turbare si pe Razbunare, si au luat cu toatele în mîini arme de tot felul si au izgonit din mijlocul lor pe Ratiune, Dreptate, Gînd cucernic si Cumpatare, în chip mult rusinos.
28. si într-un timp mai scurt decît ai nevoie ca sa faci o suta de pasi, dupa ce murisera, nu le-au mai ramas decît izmenele, si zaceau gramada, ca niste porci în noroi...
29. Credinta nebuna, chef nebunesc.
30. Saracie, boala.
31. În chip de maimutareala si pentru desfatare, ca sa înveseleasca petrecerea.
32. Histoire littéraire de la France, XIV-e siècle, XXIV, 1862, p. 541; Gröber's Grundriss (Compendiul lui Gröber), II1, p. 877, II2, p. cf. Les Cent nouvelles nouvelles, II, p. Rabelais, Pantagruel, cartea a IV-a, cap.
33. Manechinul foamei.
34. H. Grotefend, Korespondenzblatt des Gesamtvereins etc., 67,1919, p. 124.
35. Fata-blînda, tinerete, desfatare, refuz, primejdie, ascunzis, sinceritate.
36. De captivitate baby Ionica ecclesiae praeludium, Werke, Ed. Weimar, VI, p.
37. Vedem acum ca prin oglinda, în ghicitura.
|
