Duelul dintre profesor si poet

Duelul dintre profesor si poet

în timp ce, la Ialta, Steopa îsi pierduse cunostinta, adica pe la ora unsprezece si jumatate, Ivan Nikolaevici Bezdomnîi îsi revenea în simtiri, trezindu-se dupa un somn adînc si în­delungat. Cîtava vreme se stradui sa-si dea seama cum nime­rise în camera necunoscuta cu peretii albi, cu o noptiera stra­nie dintr-un metal alburiu si cu storuri albe, în spatele carora se ghicea soarele.

Ivan îsi scutura capul, se convinse ca nu-l doare si-si aminti ca se afla într-o clinica. Acest gînd atrase dupa sine amintirea mortii naprasnice a lui Berlioz, dar de data aceasta ea nu-i mai provoca o emotie puternica. Dupa ce dormise pe saturate, Ivan Nikolaevici devenise mai calm, si mintea lui lucra mai limpede. Ramase un timp nemiscat, întins pe patul moale, comod, cu arcuri, într-un asternut alb ca neaua. Descoperi chiar lînga el butonul soneriei. Din obisnuinta de a atinge lucrurile fara sa fie nevoie, apasa pe buton. Se astepta sa auda soneria sau sa apara cineva; dar se produse cu totul altceva.

La picioarele patului se aprinse un cilindru mat, pe care scria: "Apa". Dupa cîteva clipe, cilindrul începu sa se roteas­ca - pîna cînd rasari inscriptia: "îngrijitoarea". Se întelege ca ingeniosul cilindru îl uimi pe Ivan. Inscriptiei "îngrijitoa­rea" îi lua locul inscriptia "Cheama medicul".

"Hm"... rosti Ivan, nestiind ce sa faca mai departe cu ci­lindrul. Dar, întîmplator, avu noroc. Mai apasa o data pe bu­ton la inscriptia "Felcerita": drept raspuns se auzi un tîrîit usor, cilindrul îsi opri rotatiile si se stinse, iar în camera intra o fe­meie cu forme pline, simpatica, îmbracata cu halat alb.

- Buna dimineata! îi spuse ea.

Poetul nu-i raspunse, socotind aceasta urare nelalocul ei în conditiile date. Pai chiar asa, baga un om sanatos la bala­muc si se mai poarta ca si cînd asa s-ar cuveni. 525u209f

Cu aceeasi expresie blajina pe fata, printr-o apasare pe bu­ton, femeia ridica storul si, prin grilajul usor si rar, ce ajungea pîna la podea, în camera navali soarele. De partea cealalta a grilajului se deschidea un balcon; mai departe, malul serpu­itor al rîului, iar dincolo de rîu, o padure vesela de pini.

- Poftiti, va asteapta baia, îl invita femeia pe poet si, la un gest al mîinilor ei, se desfacu un perete interior ce ascun­dea o camera de baie si o toaleta perfect amenajata.

Desi luase hotarîrea sa nu vorbeasca cu femeia, Ivan nu se putu abtine si, vazînd cum apa se rostogoleste din robine­tul sclipitor în cada, într-un suvoi puternic, zise cu ironie:

- Io-te-te! Ca la "Metropol"!...

- O, nu, replica femeia cu mîndrie, e mult mai bine. O amenajare ca la noi nu gasesti nicaieri, nici în strainatate.

Medicii si oamenii de stiinta vin special sa vada clinica noas­tra, în fiece zi ne viziteaza turisti straini.

Auzind cuvîntul "turisti straini", poetul îsi aminti îndata de "consultantul" din ajun, se posomori, se uita pe sub sprîn-cene la felcerita si zise:

- Turisti straini! Ma uit cum va dati cu totii în vînt dupa turistii straini! Printre ei, în treacat fie spus, întîlnesti de tot soiul! Ieri, de pilda, am facut cunostinta cu unul - mama-mama!

Era cît pe ce sa înceapa povestirea despre Pilat din Pont, dar se stapîni, dîndu-si seama ca pe femeie n-are s-o intere­seze povestirea lui, ca oricum n-o sa-l poata ajuta.

Dupa ce se îmbaie, Ivan Nikolaevici primi absolut tot ce e necesar unui barbat dupa baie: o camasa calcata, o pereche de izmene, ciorapi. Dar nu numai atît: deschizînd usa unui dulapior si invitîndu-l cu un gest sa se uite înauntru, femeia îl întreba:

- Ce doriti sa îmbracati - halatelul sau pijamaluta? Ţintuit în acest nou lacas, Ivan abia-si stapîni uimirea

auzind tonul din cale-afara de familiar al femeii si, în tacere, arata cu degetul pijamaua dintr-un barchet rosu ca focul.

Dupa aceea, Ivan Nikolaevici fu condus pe un coridor pus­tiu si tacut, unde nu-ti auzeai nici pasii, si introdus într-un cabinet urias. întrucît luase hotarîrea sa trateze cu ironie tot ce vede în cladirea aceasta atît de uimitor amenajata, boteza pe loc în sinea sa acest cabinet "bucatarie mecanizata".

si pe buna dreptate. Aici tronau dulapuri si dulapioare de sticla pline cu instrumente nichelate, stralucitoare. Se înal­tau niste fotolii cu forme nespus de complicate, lampi pînte-coase cu globuri sclipitoare, o sumedenie de sticlute, arzatoare, fire electrice si niste aparate cu destinatie absolut necunoscuta.

în acest cabinet, pe Ivan îl luara în primire trei insi - doua femei si un barbat, toti trei în alb. Pentru început, îl dusera într-un colt, la masuta, cu scopul vadit de a-l trage de limba.

Ivan se apuca sa cîntareasca situatia. Avea trei cai de ales. îl tenta, din cale-afara, prima: sa se repeada asupra acestor lampi si obiecte complicate si întortocheate, sa le sparga dra­cului, exprimîndu-si în felul acesta protestul împotriva fap­tului ca este retinut fara motiv. Dar Ivan cel de astazi se deo-

sebea considerabil de Ivan cel de ieri si prima cale i se paru oarecum îndoielnica: daca o urmeaza, mai stii, ei ar putea ramîne la ideea ca nu-i decît un nebun furios. De aceea re­nunta la prima varianta. Cea de a doua era sa înceapa neîn-tîrziat povestirea despre consultant si Pilat din Pont. Dar ex­perienta din ajun îi aratase ca aceasta povestire nu este crezuta sau este înteleasa denaturat. De aceea renunta si la aceasta varianta, hotarînd s-o aleaga pe cea de-a treia - sa se închi­da într-o mîndra tacere.

Nu reusi sa-si duca la împlinire decît partial planul, caci trebui, vrînd-nevrînd, sa raspunda, desi încruntat si cu zgîr-cenie, la o serie de întrebari.

II iscodira cu privire la absolut toate amanuntele vietii lui din trecut, interesîndu-se chiar cînd si cum se îmbolnavise de scarlatina, ceea ce se întîmplase cu cincisprezece ani în ur­ma, întrucît pentru toate aceste amanunte a fost nevoie sa se înnegreasca o pagina întreaga, întoarsera fila, si una din femei, îmbracata în alb, se napusti cu întrebarile privind fa­milia poetului. începu o peltea plictisitoare: cine murise, cînd si din ce cauza, daca nu bause, daca nu suferise de vreo boa­la venerica si altele de acest fel.

In încheiere, îl rugara sa povesteasca întîmplarea din ajun, petrecuta la Patriarsie prudî, fara sa-l piseze prea mult, si nu se aratara surprinsi auzind relatarea despre Pilat din Pont. Apoi femeia îl dadu pe mîna barbatului care facu uz de cu totul alte procedee, fara sa-l mai ia la întrebari. îi masura poetului temperatura, îi numara bataile pulsului, îl privi în ochi, luminîndu-i cu o lampa speciala. Apoi, barbatului îi veni în ajutor cealalta femeie si amîndoi îl împunsera cu un ac în spinare, dar fara sa-l doara, schitara pe pielea pieptului cu minerul unui ciocanel niste semne, îi ciocanira genunchii, ceea ce facu sa-i salte în sus picioarele, îi împunsera degetul, luîn-du-i sînge, îl împunsera la încheietura cotului si-i strînsera bratul cu niste bratari de cauciuc...

Ivan nu facea decît sa zîmbeasca în sinea lui cu o amara ironie, gîndindu-se cît de stupid si de ciudat se brodisera toa­te, închipuiti-va numai! Voise sa-i previna pe toti ca-i ame­ninta un pericol din partea consultantului necunoscut; îsi pro­pusese sa-l prinda - si care-i rezultatul? Cu ce s-a ales? A

nimerit într-un cabinet misterios ca sa povesteasca tot soiul de aiureli despre unchiul Feodor care locuise pe vremuri la Vologda si bea de stingea. Insuportabil de stupid!

în cele din urma, cei trei îi dadura drumul si fu condus înapoi, în camera lui, unde primi o ceasca de cafea, doua oua la capac si pîine alba cu unt. Dupa ce mînca, hotarî sa-l astep­te pe mai-marele acestei institutii, din partea caruia spera sa se bucure de atentie si dreptate.

Nu astepta degeaba; îndata dupa micul dejun, usa se des­chise si în rezerva lui Ivan intra o groaza de lume - toti în halate albe. în fruntea tuturor venea un barbat de vreo patru­zeci si cinci de ani, proaspat barbierit, ca actorii, cu ochi fru­mosi, placuti, dar patrunzatori, cu maniere elegante, politi­coase. Toata suita îl înconjura cu atentie si respect, de aceea îsi facu o intrare foarte solemna. "Ca Pilat din Pont!" gîndi Ivan.

Da, incontestabil, era seful al mare. El se lasa pe un tabu­ret, în timp ce ceilalti ramasera în picioare.

- Doctor Stravinski, se prezenta el lui Ivan, aruncîndu-i o privire prietenoasa.

- Poftim, Alexandr Nikolaevici, zise încet cineva cu o bar­buta îngrijita, si-i întinse sefului alui mare foaia de obser­vatie a lui Ivan.

"Mi-au ticluit un coscogea dosar", constata Ivan. Iar seful al mare parcurse în fuga foaia, mormaind: "Mda, mda...", si schimba cu ceilalti cîteva fraze într-o limba putin cunos­cuta. "si latineste vorbeste ca Pilat", gîndi trist Ivan. în clipa urmatoare, un cuvînt auzit îl facu sa tresara; cuvîntul "schi­zofrenie", rostit în ajun de strainul blestemat la Patriarsie prudî, si repetat acum, aici, de profesorul Stravinski. "si pe asta a stiut-o!" gîndi plin de neliniste Ivan.

seful al mare îsi luase, pesemne, obiceiul sa fie întotdea­una de acord în toate si orice i-ar spune cei din jur - sa se bucure; îsi exprima acordul sau bucuria repetînd întruna: "Perfect, perfect"...

- Perfect! zise Stravinski înapoind cuiva foaia si, întor-cîndu-se spre Ivan, îl întreba:

- Esti poet?

- Da, sînt poet, îi raspunse posomorit Ivan si simti, ca niciodata, un inexplicabil dezgust pentru poezie, iar pro­priile sale versuri, pe care si le aminti în clipa urmatoare, i se parura dezagreabile.

Cu fata crispata, se adresa la rîndul sau lui Stravinski:

- Sînteti profesor?

La care Stravinski dadu din cap prevenitor.

- si sînteti cel mai mare aici? Stravinski dadu iar din cap, afirmativ.

- Trebuie sa stau de vorba cu dumneavoastra, îi declara cu înteles Ivan Nikolaevici.

- Pentru asta am venit, se grabi sa-i raspunda Stravinski.

- Iata ce vreau sa va spun, începu Ivan, simtind ca a ve­nit clipa hotarîtoare: ma tin de nebun aici si nimeni nu vrea sa ma asculte!

- Ba o sa va ascultam cu toata atentia, riposta pe un ton grav si linistitor profesorul, si n-o sa permitem nimanui sa va socoata nebun.

- Atunci, ascultati-ma: aseara, m-am întîlnit la Patriarsie prudî cu un personaj misterios, nu-s sigur daca-i strain ori nu, care a stiut dinainte ca Berlioz va muri si l-a vazut perso­nal pe Pilat din Pont.

Cei din suita profesorului îl ascultau pe poet muti si în­cremeniti.

- Pe Pilat? Cel care a trait pe vremea lui Isus Cristos? în­treba Stravinski, privindu-l pe Ivan printre gene.

- Chiar acela.

- Asa, se lamuri Stravinski, si acest Berlioz a cazut sub tramvai si a murit?

- Exact, chiar pe el l-a calcat tramvaiul, aseara, de fata cu mine, la Patriarsie prudî, iar cetateanul asta misterios...

- Cunostinta lui Pilat din Pont? întreba Stravinski, care era, se vede, tare ager la minte.

- El, confirma Ivan, observîndu-l pe Stravinski. Ca sa stiti, el a zis mai dinainte ca Annuska a varsat pe jos uleiul de floarea-soarelui... si Berlioz a alunecat tocmai pe locul acela! Ce ziceti de asta? se interesa pe un ton semnificativ Ivan, sperînd sa produca'o adînca impresie asupra profesorului.

Dar vorbele lui nu produsera nici un efect. Stravinski îi puse cît se poate de firesc urmatoarea întrebare:

- Dar cine e Annuska?

întrebarea avu darul sa-l amarasca un pic pe poet; fata lui se schimonosi.

- Annuska e fara importanta în toata istoria asta, rosti el, enervîndu-se. Dracu stie cine o fi. O toanta oarecare de pe Sadovaia. Important este ca el a stiut dinainte, va dati sea­ma, a stiut dinainte despre uleiul de floarea-soarelui! Ma în­telegeti ce spun?

- Te înteleg perfect, îi raspunse foarte serios Stravinski si, atingînd usor cu mîna genunchiul poetului, adauga: nu te enerva, fii calm si continua.

- Continuu, zise Ivan straduindu-se sa gaseasca tonul potrivit si stiind din experienta-i amara ca numai calmul îl poate ajuta, si ziceam ca acest tip fioros (si trebuie sa stiti ca minte, pentru ca nu-i consultant) are în el o putere cu totul neobisnuita!... Daca-l fugaresti, de pilda, este cu neputinta sa-l ajungi din urma... si mai sînt cu el doi si aia-s grozavi, numai în alt gen: unul din ei, lung, cu geamurile ochelarilor sparte, iar perechea lui, un motan de dimensiuni fabuloase, calatoreste absolut singur cu tramvaiul. Afara de asta - Ivan, pe care nimeni nu-l întrerupea, vorbea cu tot mai multa înfla­carare si convingere - el a fost personal în balconul lui Pilat din Pont, lucru indiscutabil. Ce înseamna asta, va întreb. Tre­buie arestat numaidecît, altfel o sa dezlantuie niste nenoro­ciri de nedescris.

- Arestarea lui urmaresti dumneata sa obtii? Te-am înte­les bine? întreba Stravinski.

"E întelept, gîndi Ivan, trebuie sa recunoastem ca si prin­tre intelectuali poti întîlni oameni de o întelepciune sclipi­toare, faptul acesta-i incontestabil", si raspunse:

- întocmai! si-apoi, gînditi-va si dumneavoastra, s-ar pu­tea altfel? Cînd colo, iata, sînt retinut aici cu forta, mi se baga o lampa aprinsa drept în ochi, mi se face baie, ma tot descos astia, nu stiu de ce, despre unchiul Fedea!... Iar el, bietul, e de mult pe lumea ailalta. Asadar, cer insistent sa mi se dea imediat drumul!

- Ei, perfect, perfect! facu Stravinski. Iata ca s-au lamurit toate. într-adevar, ce rost are sa retinem în spital un om sa­natos? Bine, am sa-ti fac îndata iesirea, daca ai sa-mi spui ca esti normal. Nu trebuie sa-mi dovedesti, ci sa spui numai. Asadar, esti normal?

Se lasa o liniste desavîrsita; femeia cea grasa, care dimi­neata îl îngrijise pe Ivan, îl privi cu veneratie pe profesor, în timp ce Ivan îsi zise din nou în sinea sa: "E realmente în­telept!"

Ii placuse mult propunerea profesorului, dar, înainte de a-i raspunde, medita îndelung, încretindu-si fruntea, si, în cele din urma, spuse ferm:

- Sînt normal.

- Ei, perfect, exclama cu usurare Stravinski, si, daca-i asa, haide sa rationam logic! Sa luam, de pilda, ziua dumitale de ieri. Se întoarse si cineva îi întinse neîntîrziat foaia de obser­vatie a lui Ivan. In cautarea necunoscutului care ti s-a prezen­tat ca fiind o cunostinta a lui Pilat din Pont, ai facut ieri urma­toarele: (Stravinski începu sa numere pe degete, privind cînd în foaia de observatie, cînd la Ivan.) Ţi-ai agatat pe piept o iconita. Asa-i?

- Asa-i, încuviinta posomorit poetul.

- Ai cazut de pe gard, te-ai ranit la fata. Asa e? Ai aparut la restaurant numai în camasa si izmene, tinînd o luminare aprinsa în mîna, si acolo ai batut pe cineva. La noi te-au adus legat. Aici fiind, ai telefonat la militie si ai cerut sa se trimita niste mitraliere. Apoi ai facut tentativa sa te arunci pe fereas­tra. Asa e? Se pune întrebarea: procedînd în felul acesta, e oare posibil sa prinzi sau sa arestezi pe cineva? si, daca esti un om normal, singur ai sa raspunzi: în nici un caz. Vrei sa pleci de aici? Poftim. Dar, da-mi voie sa te întreb, unde te duci?

- La militie, bineînteles, raspunse Ivan, de data aceasta nu chiar atît de ferm si cam fîstîcindu-se sub privirea profe­sorului.

- Direct de aici?

- îhî...

- Dar pe-acasa n-ai de gînd sa treci? îl întreba prompt Stravinski.

- N-am cînd sa trec! Cît timp ar dura drumul pîna acasa, el ar putea s-o stearga!

- Bun. si ce-ai sa spui la militie mai întîi de toate?

- Despre Pilat din Pont, raspunse Ivan Nikolaevid, si ochii i se întunecara.

- Perfect, exclama Stravinski încîntat si, adresîndu-se barbatului cu barbuta, porunci: Feodor Vasilievici, faceti-i for­mele de iesire cetateanului Bezdomnîi. Dar rezerva aceasta sa ramîna libera, si nici asternutul nu e nevoie sa-l schim­bati. Peste doua ceasuri, cetateanul Bezdomnîi va fi din nou aici. Ei, se întoarse el spre poet, n-am sa-ti urez succes, pentru ca nu cred în acest succes nici atîtica. Pe curînd!

Spunînd aceasta, profesorul se ridica si în aceeasi clipa se urni si suita sa.

- De ce sa fiu din nou aici? îl întreba alarmat poetul. Stravinski astepta parca aceasta întrebare: se aseza la loc

si vorbi:

- De ce? îndata ce te vei prezenta la militie numai în iz­mene si vei declara ca te-ai vazut cu un om care l-a cunoscut personal pe Pilat din Pont, vei fi adus aici si instalat frumusel în aceasta rezerva.

- Ce-au a face aici izmenele? îl întreba Ivan, privind fîs-tîcit în jos.

- Mai ales Pilat din Pont. Dar si izmenele. Ca doar o sa te dezbracam de hainele spitalului si o sa-ti eliberam vesmin­tele dumitale. La noi ai fost adus în izmene, nu? si unde mai pui ca n-aveai deloc intentia sa treci pe-acasa, desi îti facu­sem eu o aluzie. Apoi va urma istoria cu Pilat... si gata so­coteala.

si aici se petrecu ceva ciudat cu Ivan Nikolaevici. Vointa i se frînse parca; poetul simti o slabiciune grozava si nevoia de a se sfatui cu cineva.

- si ce-i de facut? întreba el, de asta data sfios.

- Perfect! decreta Stravinski. E o întrebare cît se poate de rezonabila. Acum îti voi spune ce ti s-a întîmplat, de fapt. Ieri cineva te-a speriat rau si te-a ravasit cu povestirea despre Pilat din Pont si cu alte lucruri. Iar dumneata, exasperat la cul­me, ai pornit-o prin oras, povestind, la rîndul dumitale, de­spre Pilat din Pont. E natural ca lumea sa te ia drept nebun.

Salvarea dumitale stii în ce consta? Ai nevoie de liniste depli­na. si trebuie sa ramîi neaparat aici.

- Bine, dar el trebuie prins negresit! exclama de data aceas­ta, rugator, Ivan.

- De acord, dar pentru ce sa alergi chiar dumneata dupa el? N-ai decît sa asterni pe hîrtie toate banuielile si învinuirile pe care i le aduci acestui om. E cît se poate de simplu: decla­ratia dumitale va fi transmisa unde trebuie, si în cazul cînd, dupa cum presupui, avem de a face cu un criminal, toate se vor lamuri foarte repede. Dar îti pun o conditie: nu-ti încorda creierul si cauta sa te gîndesti cît mai putin la Pilat din Pont. Cîte nu se pot povesti! Doar nu le crezi chiar pe toate cîte le auzi.

- Am înteles! declara ferm Ivan. Va rog sa mi se dea hîr­tie si un toc.

- Dati-i hîrtie si un capat de creion, porunci Stravinski femeii grasane. Apoi, adresîndu-se lui Ivan: Dar astazi te sfa­tuiesc sa nu scrii.

- Ba da, astazi, neaparat astazi vreau sa scriu, sari alar­mat Ivan.

- Bine. Fie. Dar nu-ti încorda creierul. Nu rezolvi astazi, vei rezolva mîine.

- Are sa fuga!

- O, nu, îl contrazise convins Stravinski, n-o sa fuga nica­ieri, îti garantez eu. si tine minte: aici, la noi, vei fi ajutat cu tot ce se poate, iar fara asta, sa stii ca nu rezolvi nimic. Ma auzi? îl întreba deodata profesorul semnificativ, luînd mîinile lui Ivan Nikolaevici în ale sale. Ţinîndu-le asa, îl privi multa vreme pe Ivan drept în ochi, repetînd: aici o sa te ajutam... ma auzi?... Aici o sa te ajutam... Ai sa simti o ameliorare... Aici e liniste, totul e linistit... o sa te ajutam...

Deodata, Ivan Nikolaevici casca si chipul lui capata o ex­presie mai blînda.

- Da, da, încuviinta el încet.

- Ei, atunci e perfect! încheie Stravinski discutia dupa obiceiul sau si, ridicîndu-se, urma: La revedere! Strînse mîna lui Ivan si, din usa, se adresa barbatului cu barbuta: Asadar, încercati totusi oxigenul... si baile.

Peste cîteva clipe, Stravinski cu suita disparu din fata lui Ivan. Dincolo de geamul aparat de gratii, pe celalalt mal, sub mîngîierea soarelui de amiaza, se înalta semeata si luminoa­sa padurea în straie de primavara, iar mai încoace sclipea rîul.