ECLECTICII. TEATRUL
"FLACaRA"
În 1911 aparu sub directia lui C. Banu o revista saptamânala
Flacara, care avu un mare succes de raspândire, atingând patruzeci
de mii de exemplare. Succesul se poate explica în parte si prin faptul
ca era o publicatie eclectica ce da consideratie batrânilor, dar nu
dispretuia nici poezia noua. Însa pe aceasta o adopta în formele ei
cele mai îmblânzite, evitând tinutele pure. Astfel, din simbolism,
Flacara prefera feericul.
VICTOR EFTIMIU
Sub înrâurirea teatrului de declamatie si fantezie fabuloasa al lui
Ed. Rostand si al lui Maeterlinck, Victor Eftimiu se aplica în Însir'te,
margarite basmului românesc, straduindu-se a-i accentua simbolurile
incluse. Alb-împarat îsi marita fetele, Sorina alege la întâmplare pe
Buzdugan si fuge în noaptea nuntii în cautarea lui Fat-Frumos, care
la rându-i umbla dupa Ileana Cosinzeana, pe care o tine închisa Zmeul
Zmeilor. Eroii alearga unul 222h72c dupa altul si când se gasesc încearca
dezamagiri. Deci basmul simbolizeaza aspiratia spre idealitatea
erotica. Doua din fetele împaratului sunt suflete comune, conformiste.
Sorina, Fat-Frumos, Zmeul sunt niste visatori pentru care valoarea
idealului sta în inaccesibilitatea lui. Sunt multe nonsensuri în acest
basm, însa interpretarea pe care o da autorul Zmeului e interesanta.
Zmeul, vazut ca un demon si un Barba-Albastra, reprezinta un soi de
solitar, un geniu, napastuit de imaginatia prapastioasa a lumii. Valoarea
piesei, care ramâne o încântatoare si fericita productie a teatrului
nostru, sta în explozia juvenila de poezie mitica, în maturitatea
versificatiei. Versurile au destula somptuozitate ca sa placa în sine,
Istoria literaturii române
- Oaspeti dragi, Marita Doamna, fetelor, cinstita curte,
Nu mai am de-aci-nainte zile lungi, ci zile scurte,
Numarati îmi sunt de-acuma bobii vietii, numarati!
Astazi, mâine, întâlni-voi pe stramosii împarati!
Stapânind tinutul nostru în credinta stramoseasca,
Rareori îngaduit-am mintii mele sa greseasca.
Rareori supusii Ţarii înaltat-au ruga lor
Fara sa-mi aplec urechea glasului plânsorilor.
dar si necesara fluiditate spre a nu îngreuia declamatia. Calin-Nebunul
al lui Eminescu, putin scurs de miere, dar înca pastrând miresmele, a
trecut pe aici. si peste tot pluteste o jovialitate sanatoasa, un umor
gras de poveste. În stilul popular al lui Creanga si Eminescu, Alb-împarat
are o oratorie sfatoasa de
Când, în timpul nuntii, Fat-Frumos trece pe la curte, împaratul,
vesel de bautura, îl întâmpina singur afara si fara multa ceremonie
tine sa ciocneasca un pahar cu el. Pe acelasi Fat-Frumos si pe Zmeu,
care se cearta, împaratul îi împinge cu mâna si-i da afara. Tocmeala
apoi între el si voinicii petitori e din cele mai gustoase. Tot ce priveste
existenta Zmeului e de o rara poezie si dezvaluirea felului cum se
nasc miturile în popor e facuta cu un fin umor, caci spectatorul asista
si la drama reala a Zmeului si la urzirea basmului de catre tarani.
Cocosul negru, "fantezie dramatica în sase acte", este o încercare de a
construi ceva asemanator cu Faust al lui Goethe. Evident, V. Eftimiu
nu e un gânditor si piesa nu putea sa izbuteasca în adâncime. Nota
esentiala e un fantastic mai mult haotic decât într-adevar grandios,
dar de un farmec fabulos indiscutabil, în stilul Carlo Gozzi si al lui
Cazotte. Lui Verde-împarat i-a cântat cocosul negru si, fatalist, el roaga
pe fiii sai Voie-Buna si voievodul Nenoroc sa stea pe lânga el. Dar
Nenoroc ar dori sa plece. Prin urmare Voie-Buna e conformistul,
Nenoroc este nostalgicul, amândoi prin puterea fatalitatii. Presimtirea
lui Verde-împarat se izbândeste, vine Ros-împarat care-l omoara, fiii
sunt aruncati la închisoare. De acum încolo Voie-Buna face numai
lucruri cuminti, pâna ce se întoarce în patrie si rastoarna pe uzurpator,
George Calinescu 272
în vreme ce Nenoroc, consiliat de Diavol, devine un geniu al raului,
criminal, instigator, sinucigas. S-a observat incompatibilitatea între
fatalitate si calitatea de om liber a lui Nenoroc, caruia i se da putinta
sa aleaga între bine si rau. Contradictia e numai aparenta. Nenorocul
e sortit sa fie mereu nemultumit, razvratitor cailor batute. Numai pe
el îl poate tenta Diavolul, fara izbânda deplina si finala, fiindca si
experienta binelui atrage pe voievod. Nenorocul e un Faust partial,
înfatisând numai pe solitari, pe investigativi. Adevarata vina a dramaturgului
este ca a facut simpatica platitudinea lui Voie-Buna si odioasa
anxietatea lui Nenoroc. Dealtfel meditatia e umflata de vorbe si de
colori, pierduta în fantastic, goala pe dinauntru. Piesa se pierde în
episoade de fantezie, cum e mascarada cu pretentii adânci din gradina
lui Epicur. Declamatia e facila, tremolata, pompoasa, multicolora,
poleita cu felurite calitati minore, nu fara obisnuitele însusiri, basmul
în total formând un excelent spectacol, zgomotos si feeric. În Prometeu,
V. Eftimiu a voit sa înfaptuiasca sobrietatea si echilibrul teatrului clasic,
ramânând totusi în limitele dramei ideologice. Prometeu e un umanitarist
care se sacrifica pentru o omenire ingrata în care totusi crede.
Catre sfârsitul tragediei el se si confunda cu Isus. Tocmai aceasta analogie
de succesiune între mitologia pagâna si cea crestina alcatuieste
miezul valabil al piesei. Întors la basm, dramaturgul regaseste tot
farmecul din Însir'te, margarite. Tebaida, Atrizii sunt reluari foarte
spectaculoase de teme tragice cu laudabila tehnica teatrala, Don Juan
reinterpreteaza pe celebrul erou ca un inamic al fariseismului, cu ironii
pentru intoleranta care aduc aminte de Torquemada lui V. Hugo. si
tablourile sunt la fel de fastuoase: o camera neagra cu un catafalc
între faclii, o piata publica în care Abrahamo Balmaseda tipa ca si-a
omorât fata sedusa de Don Juan, Inchizitia proiectata pe perdele
negre, o curte de mânastire, un festin cu strigoi. V. Eftimiu a mai scris
numeroase piese de teatru, interesante fiecare dintr-un punct de
vedere, poezii onorabile, nuvele, basme, romane, acestea din urma
în maniera senzationala pentru placerea publicului si e de presupus
cu intentii curat comerciale.
273 Istoria literaturii române
CATON THEODORIAN
Proza lui Caton Theodorian (1877-1939: Sângele Solovenilor,
Calea sufletului, Povestea unei odai) nu poate sa mai intereseze decât
pe istoricul literar. Singur dramaturgul supravietuieste si numai prin
Bujorestii, care e una dintre cele mai bune comedii românesti. S-ar
parea ca piesa trateaza conflictul dintre aristocratie si burghezie, ca
în teatrul lui E. Augier. Un batrân boier, Fotin Bujorescu, pierzând pe
unicul sau baiat, nu mai voieste sa-si casatoreasca fata cu un Carbuneanu
oarecare, fiu de oameni simpli. El arata ginerelui prezumtiv
portretele stramosilor si-i declara ca întelege sa-si perpetueze spita.
În fond, batrânul Fotin n-are nici o repulsie de mezalianta. Pe el îl
munceste un sentiment mai profund: dorinta de mântuire prin
procreare. Fotin se multumeste cu vesnicia în ordinea carnala, ba chiar
numai cu aceea, fictiva, a numelui, fiind providentialist cu privire la
familie, ca mazzinistii în privinta natiei: "Dumnezeu vrea ca neamul
Bujorestilor sa nu se stinga". Lui Carbuneanu i se cere sa-si schimbe
numele în acela de Bujorescu, si cum tânarul refuza, e gasit un spiter
cu acest nume. Spiterul, rugat de fata, care daduse bunurile sale lui
Carbuneanu, consimte la o casatorie-formalitate. Copilul nu e al lui
si el sufera, caci îsi iubeste nevasta. În sfârsit lucrurile se afla, nobleta
de suflet a spiterului e laudata si casatoria devine efectiva. Prezenta
lui Amos Bujorescu, spiterul, care sub aerele lui sasistite ascunde un
spirit fin si o inima neprihanita, trezeste un râs cordial. Pentru întâia
oara Galuscus si Chicos Rostogan sunt reabilitati si interpretati cu
omenie. Desi dialogul e presarat cu banalitati si dulcegarii poetice,
piesa toata e armonioasa si cu aer definitiv.
ALŢI DRAMATURGI
Comediile lui V. Al. Jean (Ce stia satul, Lacrima etc.), de obicei
într-un act, sunt spirituale, sustinute pe o conversatie delicata, un fel
de proverbe mussetiene cu probleme morale. Industria teatrala a lui
A. de Herz (1887-1936: Paianjenul, Bunicul, Margelus etc.) s-a putut
George Calinescu 274
remarca temporal doar printr-o anume încordare scenica. "Paianjenul"
e o vaduva onesta (virgina) care tine sa treaca drept depravata,
izbutind a impune (pirandellism precoce) o alta imagine despre sine
decât realitatea. "Bunicul" e un alt marchiz de Priola, caruia batrânetea
îi împutineaza succesele si care se consoleaza cu emotiile paterne.
Al. Florescu, Ion Miclescu, M. Polizu-Micsunesti, Emil Nicolau, C.
Râulet erau pâna în 1916 furnizorii oficiali ai teatrului. Ei sunt azi
uitati. Dar Zaharia Bârsan mai colecteaza succese teatrale cu Trandafirii
rosii, poveste zaharata, desi decenta, a unui Zefir care îsi sacrifica
sângele spre a înrosi trandafirii destinati unei Liane. Îl imita mai târziu,
cu vulgaritati, I. C. Aslan în Odinioara.
MIHAIL SORBUL
Piesa lui Mihail Sorbul care a stârnit la întâiele reprezentatii o vie
discutie e comedia tragica Patima rosie, remarcabila prin siguranta
tehnica, repeziciunea actiunii, simplificarea personificatiei. Sunt numai
cinci eroi (Sbilt, Castris, Rudy, Tofana, Crina), care vin mereu pe scena
si au toti un rost fundamental. Actiunea e limpede formulata în trei
acte. Castris, student bogat si om de treaba, vesteste pe concubina
lui Tofana ca are învoirea de a o lua în casatorie. Tofana (pretentii de
intelectuala, aspiratii de femeie) refuza. Rudy, cuceritor ieftin, se muta
în aceeasi casa, iar Tofana îi sare de gât aproape numaidecât. Rudy,
care plictisit de viata lui usuratica ar voi sa se casatoreasca cu Crina,
fuge de ea. Tofana îl împusca. În câtesitrele actele cortina cade bine
pe câte o replica memorabila. Psihologia e schematica, fireste, cum
se si cuvine în teatru. Sbilt e mefistofelul piesei si latura comica, un
sarcastic parazit, filozof cinic si istoric al familiei. El înveseleste pe
spectatori prin aforismele lui moderat paradoxale. Tofana e mai putin
intelectuala cât femeia fascinata de prestigiul cuceritorului profesional
si jignita de rezistenta lui. Factorul ereditar, patima rosie, adica a
varsarii de sânge (stramosul a fost hingher) motiveaza exterior un
gest de razbunare, suficient în sine. Rudy ar fi un banal cuceritor daca
Istoria literaturii române 275
n-ar înfatisa un accident neprevazut în cariera. El a dat de o femeie
superioara lui intelectualiceste si mai ales de o pasionalitate morbida.
Cuceritorul devine victima. Prin acest schematism substantial si prin
rotunditatea tehnica, Patima rosie se va citi si reprezenta oricând cu
mari satisfactii estetice. Versificatia trudnica si dealtfel mai mult
grafica, desi cu încercari laudabile de arhaizare, îngreuiaza miscarea
din Letopiseti, drama istorica în cinci acte, ce sufera dealtfel de o
încetineala structurala. Ideea este originala, mai nimerita într-o
epopee. Ion-voda cel Cumplit e tradat de boieri; toti laolalta, domn si
supusi, suporta fatalitatea istorica a tarii. Sub raportul teatral piesa
sufera de prea multa masinarie scenica. Dezertorul e o piesa vie,
ocazionala, care foloseste în chip original mediul mahalagesc pentru
un eveniment sublim. A doua tinerete (istorie dramatica a unui
sexagenar exasperat de nevasta, traind o clipa de fericire cu o tânara
Assunta) are un dialog viguros si o violenta de gesturi justificata prin
decorul napoletan. Comedia are însa un aer de lucru factice si stilizat
în sensul grotesc si baroc al pieselor lui Crommelinck. Alte piese ale
lui M. Sorbul sunt sau neînsemnate sau insuficiente. Toate poarta titluri
de senzatie, promitând mai mult decât dau (Coriolan Secundus, Dracul,
Baronul, Don Quichotte). Romanele (O iubesti?, Mângâierile panterei)
sunt sub orice nivel.
PROZATORI sI POEŢI
N. N. Beldiceanu (1882-1923) si-a umplut opera în proza,
moldovenizând fara savoare, cu "chipuri de la mahala", tratând
subiecte marunte si despre lume refractara: o fetita persecutata, o
alta sedusa de un capitan, pasari de ograda îmbatate cu visine din
visinata. I. C. Vissarion din Costesti prezinta tarani munteni fara simt
moral, în stare continua de delicvescenta. I. Dragoslav (1875-1928),
falticenean, era mai interesant personal ca boem de origine taraneasca
decât prin literatura lui limbuta, adulterând teme caragialiene,
sadoveniste etc. Al. Cazaban sta tematic în raza lui Sadoveanu
George Calinescu
si ca padurea fermecata
De ochiul tau, - pornind încet,
Se-apropie halucinata
Ca o padure de Macbeth.
În straie albe de hermina
Pe codrul negru si sihastru
Pari, sub povara de lumina,
Ca împietresti în cerc albastru,
(vânatoare, compatimire pentru salbaticiuni, vadane enigmatice) si e
un foiletonist cu repeziciune de condei si muscatura sarcastica.
Romanele lui V. Demetrius au intentia de a zugravi pacatele
societatii românesti. Poeziile aceluiasi (Canarul mizantropului) sunt
corecte si cânta, cu mult din Traian Demetrescu, viata proletara, în
profesii ce formeaza pitorescul provinciilor (dogari, taietori de lemne).
Radu Cosmin vede Bucurestii ca o Sodoma în romanul Babylon si
vestejeste societatea româna în satire vehemente, fara valoare. Horia
Furtuna a scris poeme multicolore în traditia Macedonski. Balada lunii,
cea mai remarcata, e o desfasurare de decoruri selenare în genul feeric
si de calambururi de imagini, agreabile:
Poetul s-a ispitit sa faca, dupa V. Eftimiu, basm dramatizat (Fat-Frumos,
Pacala), cu vina capitala a limbutiei. Poezia lui G. Talaz e
cogitativa în aparenta si simbolista în fond, facându-si din câteva
imagini: "mugurii", "mlastina", "spinul", "calatorul", "scorbura",
"frunza", "malul", cifruri cu corespondent în universal.
UMORIsTII
Caragiale, Teleor, Bacalbasa creara o traditie a umorului, ce îngadui
lui D. Anghel si lui St. O. Iosif sa se dedice genului vesel. Viata
româneasca primi cronicile lui G. Ranetti (1875-1928) fara a socoti
ca se coboara. G. Ranetti, om cu fineta, care dadu cunoscutei Furnica
un nivel ce n-a mai fost atins de nici o revista umoristica, era un
"moftolog" bine dispus. El debita miticisme cu aer de pince-sans-rire si
compunea poezii franceze din idiotisme române traduse vorba cu vorba:
Tu m'as mangé roti enfant
En me tirant sur la ficelle!...
Marele actor Petre Liciu (1871-1912) compunea si el spirituale
monoloage.
|
