ELIPSĂ
= Provenind din fr. ellipse, lat. lit. ellipsis, gr. eleipsis "lipsa, omisiune", E. este o figura de stil ce se defineste drept subîntelegerea într-un context a unui 434w221e a sau a mai multor cuvinte omise. Subîntelegerea verbului duce la constructii nominale, sintetice, care dau mai multa vigoare stilului, procedeu caracteristic lui Tucidide si Tacit. Un exemplu tipic de E. este vergilianul "Ille nihil !" (Acela - nimic), pentru a exprima ideea "si n-a raspuns nimic acela!". În Sturm und Drang (v.) se cultiva cu precadere E. patetica de tipul "si acuma, ce"? (subîntelegându-se: "vom face"), din Hotii, de Schiller (actul IV, scena 5). În E. nu se suprima principalul, ca în aposiopeza (v. Reticenta) ci, ca si în litota (v.), expresia este concentrata. O forma mai complicata de E. este cunoscutul vers al lui Racine: "Je t'aimais inconstant, qu'aurais-je fait fidèle?" (Te-am iubit nestatornic; dar credincios [cum te-as fi iubit]?). E. se deosebeste de subîntelegere, în care termenul omis se afla în acelasi context: "Sergentul moare suierând / Pe turci în risipire / Iar capitanul admirând, / Stindardu-n fâlfâire". (V. Alecsandri, Penes Curcanul). Simbolistii si poetii ermetici folosesc de asemenea E.: "Suflete-n patratul zilei se conjuga / Pasii lor sunt muzici, imnurile - ruga." (Ion Barbu, Poarta).
|
