EPISTOLAR
= Termenul provine din fr. épistolaire
si desemneaza ceea ce are legatura cu scrisoarea, cu epistola
(v.), cu corespondenta prin scrisori sau cu operele compuse în forma
de scrisori, în proza sau în versuri. Genul E., înglobându-le pe toate
acestea, se raporteaza totusi, în primul rând, la corespondenta
literara, la scrisoarea cultivata ca specie (v.)
literara, mai ales în Franta secolelor XVII si XVIII. Opere ca
Provincialele lui Pascal, Scrisorile persane ale lui Montesquieu, Noua
Heloi 23123e416x za de J.J. Rousseau, Clarissa Harlowe de Richardson apartin eseului
(v.) sau romanului (v.), asa cum Scrisorile în versuri (ex.
Scrisorile lui Eminescu) apartin genului liric (v.), iar Scrisorile
lui Ion Ghica - memorialisticii (v.), aici fiind vorba doar de o
simpla conventie literara. Însa corespondenta
întretinuta de marile personalitati prezinta o
deosebita valoare documentara, istorica, psihologica,
morala si estetica. Epoci întregi din istoria
umanitatii, biografii de personalitati ilustre, de scriitori
si artisti, ne sunt mai complet cunoscute din scrisori. Prin faptul
de a nu fi destinata publicitatii, în majoritatea cazurilor,
scrisoarea apare ca un document psihologic mai autentic, punându-ne în
legatura nemijlocita cu autorul. Varietatea aspectelor pe care
le poate aborda scrisoarea este nelimitata, ea fiind, cum observa G.
Calinescu, un fel de foileton (v.) în care intra tot soiul de
procedee literare, de la descriptie si portret (v.) pâna
la pamflet (v.), aforism (v.) si metafora (v.).
Antichitatea greaca si latina cunoaste scrisorile lui
Dionis din Halicarnas, cu vizibile implicatii de critica literara
ale lui Seneca, reprezentând materia unui tratat filozofic, si cele,
ramase celebre, ale lui Cicero, prin valoarea lor istorica si
literara constituind adevarate modele de naturalete, vioiciune
si elocinta. În Evul Mediu, arta de a compune scrisori oficiale
(ars dictandi, ars dictaminis) devine obiect de studiu obligatoriu, cu metoda
si regulile precise ale unei discipline, ceea ce duce la o
conventionalizare a scrisorii. Epistolierii Evului Mediu si ai
Renasterii (Cola di Rienzo, Petrarca, Erasmus, Nicolaus Olahus, Jean de
Montreuil) vor spori interesul corespondentei lor în masura în care
se sustrag tratatelor de retorica si se abat de la regulile dogmatice
ale dictamenului. În epoca moderna, modelul genului E. îl da Italia
secolului XV, unde înfloreste o societate stralucitoare, care
cultiva conversatia galanta. Spiritul acesta trece în secolele
urmatoare (XVII, XVIII) în Franta, adevarata patrie a genului
E., care-1 duce la desavârsire. Stilul oral intra acum pentru
prima data în literatura. Scrisoarea devine forma literara la
moda, încorporând un spirit cum nu se mai întâlnise în istoria
literaturii. Foarte sugestiva e caracterizarea data epocii de G.
Lanson: "Daca literatura pierde uneori din caracterul ei serios si
din profunzime, ea câstiga în schimb anumite virtuti care
maresc forta de raspândire si de atractie a ideilor,
dar câstiga mai cu seama incomparabila bogatie si
stralucirea neasemuita a corespondentei. Pretiosi,
jansenisti, castelani, burghezi din Paris, prelati, filozofi,
diplomati, capitani, regi chiar, femei mai ales, toata lumea, în
aceste doua veacuri, la curte, în provincie, pâna în fundul Germaniei
si al Rusiei, nu cunoaste, în afara placerii de a discuta, o
alta mai mare decât aceea de a scrie". Maestrii genului sunt M-me de
Sévigné si Voltaire, a carui corespondenta însumeaza
aproape 18 000 de scrisori. Secolul XIX, fara sa mai considere
scrisoarea ca gen, este si el foarte bogat în corespondente literare,
deosebit de interesante ca document psihologic si estetic fiind acelea
apartinând lui Stendhal, John Keats, Prosper Mérimée, George Sand,
Flaubert, Dostoievski, Cehov. La fel de revelatoare se dovedeste în
secolul XX corespondenta lui Marcel Proust. La noi, neexistând un secol al
scriitorilor pretiosi, corespondenta apare din alte impulsuri,
mai întâi sociale si patriotice, legate de epoca revolutiei din 1848
si a Unirii, si apoi ca necesitate de a conversa a unor oameni de
lume. Ea este mai onfesiva, mai spontana, mai putin
lustruita, într-un fel, mai autentica. Marii epistolieri români (M.
Kogalniceanu, V. Alecsandri, I. Heliade Radulescu) contribuie la
înflorirea tinerei noastre literaturi moderne si prin corespondenta
lor, ce revela uneori virtuti literare notabile. Semnificative pentru
ideile estetice ale autorilor sunt scrisorile lui Titu Maiorescu, I. L.
Caragiale si mai cu seama cele ale lui Duiliu Zamfirescu, acestea din
urma constituind cel mai interesant jurnal de creatie epistolar de la
noi.
