EPITET

EPITET

= Termenul provine din fr. épithčte, lat. lit. epithe­ton, gr. epitheton "care e atasat". Figura de stil constând în alaturarea unui cuvânt calificativ la un altul, în scop estetic. "Epitetul este acea parte de vorbire sa 18218v2114s u de fraza care determina, în lucrurile sau actiu­nile exprimate printr-un substantiv sau verb, însusirile lor estetice, adica acelea care pun în lumina felul în care le vede sau le simte scriitorul si care au un rasunet în fantezia si sensibilitatea cititorului" (T. Vianu). Conform vechilor tratate de retorica, E. ar fi întotdeauna un adjectiv cu functie de atribut. Cercetarile moderne au atins sfera E., si se considera acum ca E. poate fi orice parte de vorbire sau de propozitie care determina lucruri si actiuni. El poate fi deci si adverb sau locutiune adverbiala, când determina un verb: "si clopote de alarma rasuna ragusit" (M. Eminescu). Cercetând epitetul emines­cian, Tudor Vianu întreprinde o analiza si o clasificare minutioasa. Astfel, dupa categoriile gramaticale, pot aparea cu functia de E.: atributul adjectival, substantivul utilizat ca adjectiv ("basmele co­pile" - Eminescu), substantivul cu prepozitie, substantivul în cazul genitiv (tot la Eminescu, Împarat si proletar: "batalioane a plebei" ), gerunziul ("libertatea reînviind" - V. Alecsandri). Ca parti de pro­pozitie, E. pot fi: atribute; complemente; nume predicative ("si vise si fulgere-s moarte" - O. Goga); elemente predicative supli­mentare (Zgomotosi, copiii vin - G. Cosbuc). Privite din punctul de vedere al categoriilor estetice, avem: 1. E. apreciative, care implica o judecata de valoare: om bun, om rau, josnic, etc. ("O lupta de arhanghel, triumful de martir" - I. Heliade Radulescu); 2. E. evo­cative, care pot fi E. morale ("mintea beata", "veselul Alecsandri" ­- Eminescu) sau E. fizice ("narcisele albe", "luna argintie"). Din punctul de vedere al sferei si frecventei E., întâlnim: 1. E. ornant, adica generalizator: "lumea-i vesela si trista" (Eminescu), "viata trista si amara" (C. Bolliac); 2. E. individual, care indica o trasatura proprie a obiectului, particulara, nemaiîntâlnita: "Pe-a secerii sclipire nendurata" (O. Goga); 3. E. antitetic, care se mai numeste si oxi­moron (v.): "farmec dureros", "dulce jale". E. ornant, care pri­veste o calitate generala, era frecvent în poezia clasica, în schimb, realismul, care cultiva în mod special concretul, foloseste mult E. individuale, particularizatoare. A. Veselovski, în studiul Din istoria epitetului (1895), constata marea amploare a E. în lite­ratura lumii si conchide ca istoria E. se identifica cu istoria stilului poetic si a constiintei poetice. Mai mult, în analiza E. pe spatii largi ale literaturii universale, se descopera aspecte din psihologia dife­ritelor popoare în diverse epoci. Exista E. sincretice, specifice popoa­relor primitive si din care au ramas relicve pâna azi. Astfel, atributul ascutit exprima în toate limbile si sunetul, si forma fizica, adica însusiri nediferentiate înca. Din frecventa unor E. stereotipe, stabile, în poemele homerice, Veselovski deduce ca înaintea lui Homer tre­buie sa fi existat o literatura arhaica bogata si sedimentata. În schimb, în chansons de geste E. sunt mai mobile si instabile, poezia franceza fiind la data elaborarii lor o poezie în formare. În epoca moderna, E., are o tendinta de diversificare si individualizare. Însa în poezia simbolista, care pune accent pe senzatie si pe relatia sensibila dintre lucruri, vom întâlni din nou E. sincretic. O alta constatare e aceea ca E. suporta în timp o anume uzura. Înnoirea lor e determinata istoric de psihologia istorica a popoarelor. Întâlnim adesea opinii despre "banalitatea" poeziei vechi. În realitate, poezia veche ca si E. vechi, sunt banale pentru noi, deoarece ele s-au uzat cu timpul. La vremea lor însa erau proaspete si noi, sugestive.