Eminescu - bolnav sau sacrificat?
Cu toții am auzit, am studiat despre Eminescu ca fiind geniul nostru poetic, existând numeroase biografii care prezintă viața și opera marelui poet, ...dar numai a "poetului". Se evita, cu sau fără știință, a se insista pe opera sa ziaristică, pe opera sa politică, realizări ce nu sunt cu nimic mai prejos de poezia sa. Se evită de asemeni a se vorbi prea mult despre sfârșitul (cu adevărat tragic) al omului complet care a fost Eminescu, personalitatea lui conturându-se nu numai prin poezia sa, ci prin întreaga sa operă fie ea și politică, căci pentru această vină (implicare politică) a fost SACRIFICAT și nu răpus de boală după cum ne învață istoria și literatura oficială.
Din fericire mai există încă spirite rebele, care nu cred orbește în tot ceea ce li se prezintă ca fiind real și își mai pun întrebări, căutând în același timp, cu perseverență și curaj, răspunsuri cu adevărat conforme cu realitatea. În ceea ce privește viața și opera lui Mihai Eminescu, se remarcă două (dintre cele mai cunoscute) asemenea firi curioase și curajoase, și anume Nicolae Georgescu cu lucrarea "A doua viață a lui Eminescu", Editura Europa Nova, București, 1994 și Theodor Codreanu cu lucrarea "Dubla sacrificare a lui Eminescu", Editura Macarie, Târgoviște, 1997.
Problematica
propusă de
Iată mai întâi interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moartea sa:
-Cum te cheamă?
-Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuște cu pușca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
-Pentru ce?
-Pentru că eu fiind moștenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moștenirea.
-Ce ai de gând să faci când te vei face bine?
-Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească și sanscrită. Știu 64 de limbi.
-Cine e Poenaru care te-a lovit?
-Un om bogat care are 48 de moșii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate și care are 48 de milioane.
Aceste 4 întrebări și 4 răspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putință. Fiind atenționat asupra numerologiei masonice, autorul remarcă această numerologie în cadrul interogatoriului, mergând până la identificare. Numărând cuvintele, până la "știu 64 de limbi", sunt exact 64 de cuvinte. Numărând cuvintele primului răspuns, remarcăm exact 33. La al doilea răspuns, dacă citim "nu-i" ca un singur cuvânt, obținem 15 cuvinte, care adunate la primele 33 rezultă 48. Al treilea răspuns are tot 15 cuvinte, în acest mod, dacă adresantul uită să adune la cele 33 de cuvinte pe primele cifre, i se mai pun o dată în față. În cel de-al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic! Simetriile sunt atât de bine construite, după părerea autorului, încât este de presupus că acest text a fost cu migală prelucrat, având în vedere că, toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt folosite curent de către masoni în limbajul codificat al semnelor de recunoaștere specific francmasonice. Relațiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai sugestivă dintre ele), apar două concluzii:
a) Eminescu a folosit limbajul masonic, și atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade.
Să pornim însă cu începutul, căutând a contura imaginea "omului" Eminescu, în totalitatea sa, și să găsim astfel o cauză probabilă a acestor falsuri istorice, cu repercursiuni până în ziua de astăzi.
Eminescu se afla la momentul 1883 pe culmea carierei sale politice și ziaristice, jucând în acel moment un rol public mult mai important decât a lăsat să se înțeleagă istoria literară tradițională, realizând performanțe unice nu numai ca poet, ci revoluționând chiar și jurnalistica de idei politice și sociale (Th. Codreanu, op.cit., pag.35).
El a transformat "Timpul" dintr-o publicație modestă de partid într-un ziar de audiență națională, conferindu-i o înaltă clasă jurnalistică. Deși "Timpul" era o publicație a conservatorilor, Eminescu nu făcea politica unui partid, ci a impus un punct de vedere național care poartă amprenta excepționalei sale gândiri.
N. Georgescu este de părere că Eminescu a pus capăt jurnalisticii de tip masonic, înconjurată de secrete și parole, modă care proliferase din perioada pașoptistă. Jurnalistica lui redă demnitatea proprietății cuvântului, cristalizând totodată o doctrină națională modernă, capabilă să oblăduiască aducerea României la locul meritat în rândul marilor culturi și civilizații europene.
Theodor Codreanu îl consideră pe Eminescu întemeietorul doctrinei naționale moderne, doctrină care din cauza "binevoitorilor" nu a ajuns să marcheze politica românească. (Th. Codreanu, op.cit., pag.8)
Eminescu opunea panslavismului, care era considerat tot atât de nociv pentru români ca și pangermanismul, un spirit pur latin. El a înțeles că marea slăbiciune a istoriei noastre stă în discordie, încă din perioada vieneză încercând să împace societăți studențești rivale, înscriindu-se ca membru în ambele, gest neînțeles nici de contemporanii săi, nici de posteritatea critică.
A întemeiat
"Societatea Carpații", care avea ca scop unirea politică și culturală
a tuturor românilor din Ardeal,
Neavând încredere în conservatori (masonii P.P.Carp și Titu Maiorescu) și mai ales în liberali (I.C.Brătianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticând atitudinea inoportună a celor de la conducere.
Momentul "morții civile" a lui Eminescu corespunde cu intenția (realizată apoi) a politicienilor (P.P.Carp, Titu Maiorescu, Carol I) de a intra în orbita politicii Germaniei, care era aliată cu Austro-Ungaria, această politică necesitând tăcere totală în privința Ardealului. Lesne de închipuit că pentru omul "Societății Carpații" o asemenea tăcere era de neacceptat.
Despre cât de serioasă era problema ne spune reacția Centriștilor la un discurs al lui Petre Grădișteanu rostit la 6 iunie 1883 cu ocazia unei festivități, discurs ce făcea aluzie la teritoriile ce lipsesc României, în urma scandalului Grădișteanu trebuind să meargă personal să retracteze cele spuse. Acum este și perioada când au loc unele schimbări conforme cu noua orientare, un prieten apropiat al lui Eminescu, Zamfir C. Arbore, fiind chiar expulzat datorită orientării sale politice, însăși "Societatea Carpații" urmând să fie desființată la cererea habsburgilor. Eminescu, atât de vehement, nu putea fi lăsat în pace.
P.P.Carp, aflat la Viena pentru a negocia tratatul secret cu Austro-Ungaria, îi trimite o notă lui Titu Maiorescu, care de fapt era un ordin politic: "și mai potoliți-l pe Eminescu!"
Remarcăm că singurii martori ai "nebuniei" lui Eminescu au fost Titu Maiorescu, Grigore Ventura (Rică Venturiano din piesa lui Caragiale) și d-na Szoke (Soția lui Slavici), ultimii doi fiind informatori în slujba Austro-Ungariei.
Pe 28 iunie 1883, dată fatidică pentru Eminescu, d-na Slavici, gazda poetului, trimite un bilet lui Maiorescu în care îi spune să facă ceva cu Eminescu, că a înnebunit. Maiorescu îl trimite pe Eminescu la "Societatea Carpații", unde trebuia să se întâlnească cu un anume Simțion. Trebuie să amintim aici faptul că Eminescu era urmărit pas cu pas de către iscoadele austriece. Pe drum, "întâmplător" se întâlnește cu Gr. Ventura, care-i propune o escală la baia Mitrașewski, aflată în drumul lor. Ventura dispare, ducându-se după ajutor, spunând că Eminescu a înnebunit pe motiv că se aruncă în apă fierbinte. Apropiații poetului știau că acesta este adeptul băilor orientale, conform cărora, dacă te scufunzi într-o zi caniculară în apă fierbinte, suporți mult mai ușor căldura. Dar iată că în noua conjunctură politică această practică devenise nebunie.
Ușa de la baie este dată în lături de către polițiștii îndrumați de Ventura, și cu toată împotrivirea lui Eminescu, i se pune cămașa de forță și este dus la un sanatoriu. Ion Rusu Șirianu, care se afla în zonă la momentul incidentului, își amintea: "Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă -Ajutor!".
Acesta a fost complotul care a marcat începutul morții civile a poetului, cunoscut fiind că în acea vreme cine era declarat nebun, era automat scos din viața politică. Suferințele, după cum se va vedea, abia începuseră, cei ce l-au declarat nebun căutând acum să-i popularizeze "starea".
Prima reacție apare în "Românul" lui Rosetti la 1 iulie, unde știrea îmbolnăvirii sale este publicată (stupoare) în 48 de cuvinte. Urmează imediat răspunsul din "Timpul", în care se anunța înlocuirea celui "bolnav" din redacție. Această grăbită destituire este anunțată prin 64 de cuvinte, ambele anunțuri reprezentând de fapt parole masonice.
În perioada următoare Eminescu este trimis la Viena, unde rămâne până în februarie 1884, "propunându-i-se" apoi o călătorie în Italia, cu scopul de a fi ținut cât mai departe de viața politică. În Italia, unul dintre însoțitori, pe care Eminescu îl considera prieten, destăinuindu-i-se, îi mărturisește că avea misiunea ingrată de a-l convinge să se stabilească în orice oraș ar vrea, în afară de București. Misiunea nu a reușit, astfel încât boala poetului trebuia să continue, în ciuda mărturiilor unor contemporani: Al.Vlahuță care l-a găsit în iulie 1884 "cu mintea întreagă" și I. Slavici care-l aprecia ca pe un "om cu mintea limpede și cu deosebire chibzuit".
În majoritatea caracterizărilor făcute s-a mers pe ideea de necontestat a bolii, urmărindu-se a se dovedi faptul că în perioada 1883-1889 nu a creat nimic (afirmație cu totul falsă), momentele de luciditate dovedite în această perioadă fiind de neînțeles pentru acești critici. Domniile lor nu țin cont însă de faptul că în buzunarul de la haina în care a părăsit această lume, la 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile "Viața" și "Stele în cer", ori discută cu un relativism suspect poezia "De ce nu-mi vii..." trimisă de Eminescu de la Mănăstirea Neamț în ianuarie 1887, la Convorbiri Literare. Argumentul creativității conștient manifestată abundă de mărturii documentare, diagnosticul medical căzând de la sine, un "paralitic general", un "abulic de ultimul grad" nemaiputând să creeze, deoarece o astfel de stare l-ar fi pus în imposibilitatea de a mai face diferența între viață și vis.
După ce s-a întors din Italia, Eminescu a fost dat pe mâna unui medic evreu, Francisc Iszac, care deși îi pune un diagnostic fals, îi administrează un tratament inadecvat chiar pentru acel diagnostic: cură cu mercur, 4g. pe zi, știut fiind faptul că și numai 0,5g. intoxică grav organismul. Trimis la 26 mai 1887 la Halle, medicii vienezi nu confirmă diagnosticul, în momentul în care evreul Iszac îi mărise doza la 7g. În urma "tratamentului", poetul se alege cu o pseudo-paralizie, cu incotinență urinară și o nevrită periferică.
În primăvara anului 1888, Eminescu se întoarce la București influențat de Veronica Micle și mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, făcându-l pentru o clipă pe Gună Vernescu să demisioneze. Deși aceste articole sunt anonime, se află totuși că e în joc pana lui Eminescu, acesta fiind căutat și internat iarăși la sanatoriu.
Urmează apoi interviul prezentat la începutul capitolului, luat bineînțeles de către un maestru în Francmasonerie, evreu Gheorghe Brusan (Bursen), cunoscut ca "metru Ghiță", aceasta fiind ultima tragicomedie pusă la cale de către masoni lui Eminescu (în timpul vieții).
A murit de sincopă cardiacă, nu datorită loviturii de la cap, ci datorată otrăvirii cu mercur, fiind îndepărtat în grabă, fără să i se facă autopsie (pe baza unui motiv fals), nefăcându-se nici recunoașterea oficială din partea unui membru al familiei.
Ceea ce s-a făcut după moartea lui Eminescu (mai precis după 1883), a fost "uitarea" deliberată a omului politic în favoarea geniului poetic. Nu întâmplător faima poetului Eminescu a început să crească odată cu momentul 1883. La sfârșitul acestui an, Titu Maiorescu va scoate o ediție a poeziilor lui Eminescu, despre care a afirmat că a lucrat mult până să o tipărească, deși prezintă numeroase greșeli. Se vedea că acest "lucrat" avea și altă semnificație, ediția având exact 64 de poezii. Mai mult, aranjamentul acestora nu respecta nici o ordine firească, cronologică sau de altă natură, volumul începând cu poezia "Singurătate", menită să sugereze "problema" poetului.
Această ediție este scoasă fără acordul lui Eminescu care, când o va vedea în Iași, în 1886, se va înfuria, va sparge vitrina și-și va călca propriile poezii în picioare, gest interpretat imediat ca fiind produsul nebuniei.
Istoria va avea de la moartea lui Eminescu tot mai puțin loc pentru ziaristul și omul politic, fiindu-ne prezentat numai poetul. După 1989, când firesc ar fi fost să fie reabilitat, asistăm dimpotrivă la un nou atac, început de Moses Rosen, care pozează cu nerușinare în admirator al poetului, dar care nu poate accepta opera sa ziaristică. Poate pentru că a luat atitudine împotriva măsurilor abuzive concertate de Alianța Israelită Universală? Da, dar pentru aceasta și-a primit "răsplata", fiind apostrofat de aceiași cărturari evrei cu "titluri" cunoscute urechilor noastre (destul de îngăduitoare): reacționar, panseist, antisemnit, xenofob, naționalist șovin, protolegionar, fascist.
Ați fi vrut dumneavoastră, domnule Rose, să fiți un asemenea "execrabil om politic" care să atragă atenția unei națiuni (și nu numai) prin geniu (nu numai poetic)!
George Călinescu, într-un moment de luciditate, afirmă despre Eminescu că în 1880 era neliniștit "de ideea unei cabale urzite împotrivă-i". Iată cum geniul poetului și anunța încă din 1881, prin versurile Scrisorii I, destinul probabil, oferit de o intelectualitate și o societate care nu-i inspira prea mare încredere:
"Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
NU SLĂVINDU-TE PE TINE... LUSTRUINDU-SE PE EL
Sub a numelui tău umbră. IATĂ TOT CE TE AȘTEAPTĂ.
Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă.
NEPUTÂND SĂ TE AJUNGĂ, CREZI C-OR VREA SĂ TE ADMIRE?
EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBȚIRE
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt și dânșii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări
Și le umflă oricine în savante adunări
Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege
RELE-OR ZICE CĂ SUNT TOATE CÂTE NU VOR ÎNȚELEGE...
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
SĂ-I GĂSEASCĂ PETE MULTE, RĂUTĂȚI ȘI MICI SCANDALE-
ASTEA TOATE TE APROPIE DE DÂNȘII... NU LUMINA
CE ÎN LUME-AI REVĂRSAT-O, CI PĂCATELE ȘI VINA,
OBOSEALA, SLĂBICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt
într-un mod fatal legate de o mână de pământ".
|
