Eminescu - bolnav sau sacrificat?
Cu toþii am auzit, am studiat despre Eminescu ca fiind geniul nostru poetic, existând numeroase biografii care prezintã viaþa ºi opera marelui poet, ...dar numai a "poetului". Se evita, cu sau fãrã ºtiinþã, a se insista pe opera sa ziaristicã, pe opera sa politicã, realizãri ce nu sunt cu nimic mai prejos de poezia sa. Se evitã de asemeni a se vorbi prea mult despre sfârºitul (cu adevãrat tragic) al omului complet care a fost Eminescu, personalitatea lui conturându-se nu numai prin poezia sa, ci prin întreaga sa operã fie ea ºi politicã, cãci pentru aceastã vinã (implicare politicã) a fost SACRIFICAT ºi nu rãpus de boalã dupã cum ne învaþã istoria ºi literatura oficialã.
Din fericire mai existã încã spirite rebele, care nu cred orbeºte în tot ceea ce li se prezintã ca fiind real ºi îºi mai pun întrebãri, cãutând în acelaºi timp, cu perseverenþã ºi curaj, rãspunsuri cu adevãrat conforme cu realitatea. În ceea ce priveºte viaþa ºi opera lui Mihai Eminescu, se remarcã douã (dintre cele mai cunoscute) asemenea firi curioase ºi curajoase, ºi anume Nicolae Georgescu cu lucrarea "A doua viaþã a lui Eminescu", Editura Europa Nova, Bucureºti, 1994 ºi Theodor Codreanu cu lucrarea "Dubla sacrificare a lui Eminescu", Editura Macarie, Târgoviºte, 1997.
Problematica
propusã de
Iatã mai întâi interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moartea sa:
-Cum te cheamã?
-Sunt Matei Basarab, am fost rãnit la cap de cãtre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sã mã împuºte cu puºca umplutã cu pietre de diamant cât oul de mare.
-Pentru ce?
-Pentru cã eu fiind moºtenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sã nu-i iau moºtenirea.
-Ce ai de gând sã faci când te vei face bine?
-Am sã fac botanicã, zoologie, mineralogie, gramaticã chinezeascã, evreiascã, italieneascã ºi sanscritã. ªtiu 64 de limbi.
-Cine e Poenaru care te-a lovit?
-Un om bogat care are 48 de moºii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate ºi care are 48 de milioane.
Aceste 4 întrebãri ºi 4 rãspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinþã. Fiind atenþionat asupra numerologiei masonice, autorul remarcã aceastã numerologie în cadrul interogatoriului, mergând pânã la identificare. Numãrând cuvintele, pânã la "ºtiu 64 de limbi", sunt exact 64 de cuvinte. Numãrând cuvintele primului rãspuns, remarcãm exact 33. La al doilea rãspuns, dacã citim "nu-i" ca un singur cuvânt, obþinem 15 cuvinte, care adunate la primele 33 rezultã 48. Al treilea rãspuns are tot 15 cuvinte, în acest mod, dacã adresantul uitã sã adune la cele 33 de cuvinte pe primele cifre, i se mai pun o datã în faþã. În cel de-al treilea rãspuns, cifra 48 se repetã de 6 ori: semnal puternic! Simetriile sunt atât de bine construite, dupã pãrerea autorului, încât este de presupus cã acest text a fost cu migalã prelucrat, având în vedere cã, toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt folosite curent de cãtre masoni în limbajul codificat al semnelor de recunoaºtere specific francmasonice. Relaþiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai sugestivã dintre ele), apar douã concluzii:
a) Eminescu a folosit limbajul masonic, ºi atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade.
Sã pornim însã cu începutul, cãutând a contura imaginea "omului" Eminescu, în totalitatea sa, ºi sã gãsim astfel o cauzã probabilã a acestor falsuri istorice, cu repercursiuni pânã în ziua de astãzi.
Eminescu se afla la momentul 1883 pe culmea carierei sale politice ºi ziaristice, jucând în acel moment un rol public mult mai important decât a lãsat sã se înþeleagã istoria literarã tradiþionalã, realizând performanþe unice nu numai ca poet, ci revoluþionând chiar ºi jurnalistica de idei politice ºi sociale (Th. Codreanu, op.cit., pag.35).
El a transformat "Timpul" dintr-o publicaþie modestã de partid într-un ziar de audienþã naþionalã, conferindu-i o înaltã clasã jurnalisticã. Deºi "Timpul" era o publicaþie a conservatorilor, Eminescu nu fãcea politica unui partid, ci a impus un punct de vedere naþional care poartã amprenta excepþionalei sale gândiri.
N. Georgescu este de pãrere cã Eminescu a pus capãt jurnalisticii de tip masonic, înconjuratã de secrete ºi parole, modã care proliferase din perioada paºoptistã. Jurnalistica lui redã demnitatea proprietãþii cuvântului, cristalizând totodatã o doctrinã naþionalã modernã, capabilã sã oblãduiascã aducerea României la locul meritat în rândul marilor culturi ºi civilizaþii europene.
Theodor Codreanu îl considerã pe Eminescu întemeietorul doctrinei naþionale moderne, doctrinã care din cauza "binevoitorilor" nu a ajuns sã marcheze politica româneascã. (Th. Codreanu, op.cit., pag.8)
Eminescu opunea panslavismului, care era considerat tot atât de nociv pentru români ca ºi pangermanismul, un spirit pur latin. El a înþeles cã marea slãbiciune a istoriei noastre stã în discordie, încã din perioada vienezã încercând sã împace societãþi studenþeºti rivale, înscriindu-se ca membru în ambele, gest neînþeles nici de contemporanii sãi, nici de posteritatea criticã.
A întemeiat
"Societatea Carpaþii", care avea ca scop unirea politicã ºi culturalã
a tuturor românilor din Ardeal,
Neavând încredere în conservatori (masonii P.P.Carp ºi Titu Maiorescu) ºi mai ales în liberali (I.C.Brãtianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticând atitudinea inoportunã a celor de la conducere.
Momentul "morþii civile" a lui Eminescu corespunde cu intenþia (realizatã apoi) a politicienilor (P.P.Carp, Titu Maiorescu, Carol I) de a intra în orbita politicii Germaniei, care era aliatã cu Austro-Ungaria, aceastã politicã necesitând tãcere totalã în privinþa Ardealului. Lesne de închipuit cã pentru omul "Societãþii Carpaþii" o asemenea tãcere era de neacceptat.
Despre cât de serioasã era problema ne spune reacþia Centriºtilor la un discurs al lui Petre Grãdiºteanu rostit la 6 iunie 1883 cu ocazia unei festivitãþi, discurs ce fãcea aluzie la teritoriile ce lipsesc României, în urma scandalului Grãdiºteanu trebuind sã meargã personal sã retracteze cele spuse. Acum este ºi perioada când au loc unele schimbãri conforme cu noua orientare, un prieten apropiat al lui Eminescu, Zamfir C. Arbore, fiind chiar expulzat datoritã orientãrii sale politice, însãºi "Societatea Carpaþii" urmând sã fie desfiinþatã la cererea habsburgilor. Eminescu, atât de vehement, nu putea fi lãsat în pace.
P.P.Carp, aflat la Viena pentru a negocia tratatul secret cu Austro-Ungaria, îi trimite o notã lui Titu Maiorescu, care de fapt era un ordin politic: "ºi mai potoliþi-l pe Eminescu!"
Remarcãm cã singurii martori ai "nebuniei" lui Eminescu au fost Titu Maiorescu, Grigore Ventura (Ricã Venturiano din piesa lui Caragiale) ºi d-na Szoke (Soþia lui Slavici), ultimii doi fiind informatori în slujba Austro-Ungariei.
Pe 28 iunie 1883, datã fatidicã pentru Eminescu, d-na Slavici, gazda poetului, trimite un bilet lui Maiorescu în care îi spune sã facã ceva cu Eminescu, cã a înnebunit. Maiorescu îl trimite pe Eminescu la "Societatea Carpaþii", unde trebuia sã se întâlneascã cu un anume Simþion. Trebuie sã amintim aici faptul cã Eminescu era urmãrit pas cu pas de cãtre iscoadele austriece. Pe drum, "întâmplãtor" se întâlneºte cu Gr. Ventura, care-i propune o escalã la baia Mitraºewski, aflatã în drumul lor. Ventura dispare, ducându-se dupã ajutor, spunând cã Eminescu a înnebunit pe motiv cã se aruncã în apã fierbinte. Apropiaþii poetului ºtiau cã acesta este adeptul bãilor orientale, conform cãrora, dacã te scufunzi într-o zi canicularã în apã fierbinte, suporþi mult mai uºor cãldura. Dar iatã cã în noua conjuncturã politicã aceastã practicã devenise nebunie.
Uºa de la baie este datã în lãturi de cãtre poliþiºtii îndrumaþi de Ventura, ºi cu toatã împotrivirea lui Eminescu, i se pune cãmaºa de forþã ºi este dus la un sanatoriu. Ion Rusu ªirianu, care se afla în zonã la momentul incidentului, îºi amintea: "Am auzit glasul sãu cel adevãrat strigând cu deznãdejdea celui care se îneacã -Ajutor!".
Acesta a fost complotul care a marcat începutul morþii civile a poetului, cunoscut fiind cã în acea vreme cine era declarat nebun, era automat scos din viaþa politicã. Suferinþele, dupã cum se va vedea, abia începuserã, cei ce l-au declarat nebun cãutând acum sã-i popularizeze "starea".
Prima reacþie apare în "Românul" lui Rosetti la 1 iulie, unde ºtirea îmbolnãvirii sale este publicatã (stupoare) în 48 de cuvinte. Urmeazã imediat rãspunsul din "Timpul", în care se anunþa înlocuirea celui "bolnav" din redacþie. Aceastã grãbitã destituire este anunþatã prin 64 de cuvinte, ambele anunþuri reprezentând de fapt parole masonice.
În perioada urmãtoare Eminescu este trimis la Viena, unde rãmâne pânã în februarie 1884, "propunându-i-se" apoi o cãlãtorie în Italia, cu scopul de a fi þinut cât mai departe de viaþa politicã. În Italia, unul dintre însoþitori, pe care Eminescu îl considera prieten, destãinuindu-i-se, îi mãrturiseºte cã avea misiunea ingratã de a-l convinge sã se stabileascã în orice oraº ar vrea, în afarã de Bucureºti. Misiunea nu a reuºit, astfel încât boala poetului trebuia sã continue, în ciuda mãrturiilor unor contemporani: Al.Vlahuþã care l-a gãsit în iulie 1884 "cu mintea întreagã" ºi I. Slavici care-l aprecia ca pe un "om cu mintea limpede ºi cu deosebire chibzuit".
În majoritatea caracterizãrilor fãcute s-a mers pe ideea de necontestat a bolii, urmãrindu-se a se dovedi faptul cã în perioada 1883-1889 nu a creat nimic (afirmaþie cu totul falsã), momentele de luciditate dovedite în aceastã perioadã fiind de neînþeles pentru aceºti critici. Domniile lor nu þin cont însã de faptul cã în buzunarul de la haina în care a pãrãsit aceastã lume, la 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile "Viaþa" ºi "Stele în cer", ori discutã cu un relativism suspect poezia "De ce nu-mi vii..." trimisã de Eminescu de la Mãnãstirea Neamþ în ianuarie 1887, la Convorbiri Literare. Argumentul creativitãþii conºtient manifestatã abundã de mãrturii documentare, diagnosticul medical cãzând de la sine, un "paralitic general", un "abulic de ultimul grad" nemaiputând sã creeze, deoarece o astfel de stare l-ar fi pus în imposibilitatea de a mai face diferenþa între viaþã ºi vis.
Dupã ce s-a întors din Italia, Eminescu a fost dat pe mâna unui medic evreu, Francisc Iszac, care deºi îi pune un diagnostic fals, îi administreazã un tratament inadecvat chiar pentru acel diagnostic: curã cu mercur, 4g. pe zi, ºtiut fiind faptul cã ºi numai 0,5g. intoxicã grav organismul. Trimis la 26 mai 1887 la Halle, medicii vienezi nu confirmã diagnosticul, în momentul în care evreul Iszac îi mãrise doza la 7g. În urma "tratamentului", poetul se alege cu o pseudo-paralizie, cu incotinenþã urinarã ºi o nevritã perifericã.
În primãvara anului 1888, Eminescu se întoarce la Bucureºti influenþat de Veronica Micle ºi mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, fãcându-l pentru o clipã pe Gunã Vernescu sã demisioneze. Deºi aceste articole sunt anonime, se aflã totuºi cã e în joc pana lui Eminescu, acesta fiind cãutat ºi internat iarãºi la sanatoriu.
Urmeazã apoi interviul prezentat la începutul capitolului, luat bineînþeles de cãtre un maestru în Francmasonerie, evreu Gheorghe Brusan (Bursen), cunoscut ca "metru Ghiþã", aceasta fiind ultima tragicomedie pusã la cale de cãtre masoni lui Eminescu (în timpul vieþii).
A murit de sincopã cardiacã, nu datoritã loviturii de la cap, ci datoratã otrãvirii cu mercur, fiind îndepãrtat în grabã, fãrã sã i se facã autopsie (pe baza unui motiv fals), nefãcându-se nici recunoaºterea oficialã din partea unui membru al familiei.
Ceea ce s-a fãcut dupã moartea lui Eminescu (mai precis dupã 1883), a fost "uitarea" deliberatã a omului politic în favoarea geniului poetic. Nu întâmplãtor faima poetului Eminescu a început sã creascã odatã cu momentul 1883. La sfârºitul acestui an, Titu Maiorescu va scoate o ediþie a poeziilor lui Eminescu, despre care a afirmat cã a lucrat mult pânã sã o tipãreascã, deºi prezintã numeroase greºeli. Se vedea cã acest "lucrat" avea ºi altã semnificaþie, ediþia având exact 64 de poezii. Mai mult, aranjamentul acestora nu respecta nici o ordine fireascã, cronologicã sau de altã naturã, volumul începând cu poezia "Singurãtate", menitã sã sugereze "problema" poetului.
Aceastã ediþie este scoasã fãrã acordul lui Eminescu care, când o va vedea în Iaºi, în 1886, se va înfuria, va sparge vitrina ºi-ºi va cãlca propriile poezii în picioare, gest interpretat imediat ca fiind produsul nebuniei.
Istoria va avea de la moartea lui Eminescu tot mai puþin loc pentru ziaristul ºi omul politic, fiindu-ne prezentat numai poetul. Dupã 1989, când firesc ar fi fost sã fie reabilitat, asistãm dimpotrivã la un nou atac, început de Moses Rosen, care pozeazã cu neruºinare în admirator al poetului, dar care nu poate accepta opera sa ziaristicã. Poate pentru cã a luat atitudine împotriva mãsurilor abuzive concertate de Alianþa Israelitã Universalã? Da, dar pentru aceasta ºi-a primit "rãsplata", fiind apostrofat de aceiaºi cãrturari evrei cu "titluri" cunoscute urechilor noastre (destul de îngãduitoare): reacþionar, panseist, antisemnit, xenofob, naþionalist ºovin, protolegionar, fascist.
Aþi fi vrut dumneavoastrã, domnule Rose, sã fiþi un asemenea "execrabil om politic" care sã atragã atenþia unei naþiuni (ºi nu numai) prin geniu (nu numai poetic)!
George Cãlinescu, într-un moment de luciditate, afirmã despre Eminescu cã în 1880 era neliniºtit "de ideea unei cabale urzite împotrivã-i". Iatã cum geniul poetului ºi anunþa încã din 1881, prin versurile Scrisorii I, destinul probabil, oferit de o intelectualitate ºi o societate care nu-i inspira prea mare încredere:
"Or sã vie pe-a ta urmã în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepãsãtoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
NU SLÃVINDU-TE PE TINE... LUSTRUINDU-SE PE EL
Sub a numelui tãu umbrã. IATÃ TOT CE TE AªTEAPTÃ.
Ba sã vezi... posteritatea este încã ºi mai dreaptã.
NEPUTÂND SÃ TE AJUNGÃ, CREZI C-OR VREA SÃ TE ADMIRE?
EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBÞIRE
Care s-o-ncerca s-arate cã n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt ºi dânºii... Mãgulit e fiecare
Cã n-ai fost mai mult ca dânsul. ªi prostatecele nãri
ªi le umflã oricine în savante adunãri
Când de tine se vorbeºte. S-a-nþeles de mai nainte
C-o ironicã grimasã sã te laude-n cuvinte.
Astfel încãput pe mâna a oricãrui, te va drege
RELE-OR ZICE CÃ SUNT TOATE CÂTE NU VOR ÎNÞELEGE...
Dar afarã de acestea, vor cãta vieþii tale
SÃ-I GÃSEASCÃ PETE MULTE, RÃUTÃÞI ªI MICI SCANDALE-
ASTEA TOATE TE APROPIE DE DÂNªII... NU LUMINA
CE ÎN LUME-AI REVÃRSAT-O, CI PÃCATELE ªI VINA,
OBOSEALA, SLÃBICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt
într-un mod fatal legate de o mânã de pãmânt".
|
