Eminescu si Romantismul

Motto

"Nu ma-ncântati nici cu clasici,

Nici cu stil curat si antic,[...]

Eu ramân ce-am fost: romantic."

(Mihai Eminescu)

Aceasta veritabila confesiune de credinta a scriitorului ne arata clar ca optiunea sa este pentru romantism. Chiar mai mult, el se dezice astfel de clasicism si de regulile sale rigide, aceasta fiind de fapt una dintre trasaturile de baza ale curentului romantic, care aparuse ca o rebeliune a tinerei generatii împotriva vechiului regim. Cu toate acestea, Eminescu nu este un romantic pur, ca Byron sau Goethe de exemplu!

Întâlnim în opera sa chiar si concepte profund clasice, cum ar fi eterna cautarea adevarului, scriitorul tradând poate din acest punct de vedere principiile romantismului. Dar mai presus de orice, el a avut marele privilegiu -datorat în cea mai mare masura neconcord 16216g616q antei temporale dintre majoritatea marilor romantici si dânsul-, de a da o expresie unica si totalizatoare a romantismului!

Din acest motiv, opera sa se detaseaza net de cea a celorlalti romantici, existând la Eminescu chiar si unele însemne ale modernitatii. Dintre ele, luciditatea actului creatiei, tristetea apasatoare si pesimismul vor fi adoptate mai târziu si de poetii occidentali, care erau la vremea aceea preocupati mai degraba de estetica macabra si stranie a simbolismului. Exista însa si nenumarate asemanari între Eminescu si ceilalti poeti romantici, atât la nivel conceptual si stilistic, cât si în ceea ce priveste destinul lor boem si tragic.De fapt, toti romanticii alcatuiesc o adevarata comunitate de spirite si de destine.

Pentru a ne forma o idee mai precisa despre romantismul operei eminesciene, vom arunca o privire asupra principalelor teme si motive romantice, asupra felului în care au fost ele tratate de cei mai importanti scriitori romantici si asupra asemanarilor si deosebirilor dintre viziunea lor si cea a lui Eminescu. Sa luam spre exemplu tema istoriei, propusa de romantici drept unul dintre mijloacele cele mai bune de a evada din cotidian într-o vârsta ideala. Ea se suprapune la un moment dat peste tema timpului în viziunea mai multor romantici, deaceea cele doua teme nu pot fi tratate absolut separat, ci în functie de felul în care ele interactioneaza în opera scriitorului respectiv.

La Eminescu, istoria reprezinta tot o modalitate de evaziune într-o vârsta ideala, eroii pe care îi evoca fiind într-o strânsa legatura cu spatiul pe care îl reprezinta. Poetul insista mult pe atitudinea lor, plina de maretie si de siguranta, reliefata prin procedeul predilect romantic al antitezei (,Scrisoarea III'). Cele mai multe proiecte dramatice ale scriitorului sunt concepute pe aceasta tema.

Cât despre tema timpului, la Eminescu putem spune ca avem de-a face cu o supra tema, pentru ca, mai mult ca iubirea, mai mult ca natura, el a cultivat aceasta tema. Se poate chiar vorbi de un sentiment al timpului specific eminescian. Astfel, poetul român devine superior multor altor poeti romantici prin multitudinea perspectivelor. În ansamblu, opera sa poate fi considerata o adânca si ampla meditatie asupra vietii si a mortii. Poetul îsi simte întreaga existenta sub semnul timpului, iar drama celui care ar vrea sa atinga o cunoastere absoluta este aceea de a avea sentimentul relativitatii. Se invoca des perspectiva timpului individual, care reprezinta trecerea spre o moarte inevitabila. În opera sa, Eminescu încearca totusi diferite modalitati de scapare de sub zodia acestui timp individual.

O alta modalitate de evadare, de data aceasta absoluta, specifica romanticilor este reflectata în tema naturii. Avem de-a face cu o natura coplesitoare, cu spatii bogate, luxuriante, iar momentele evocate în mod special sunt furtunile sau peisajele catastrofice, deci o natura dezlantuita. Se prefera motivul selenar si cel vegetal, reprezentat printr-o mare varietate florala.

La Eminescu avem de-a face de fapt cu doua naturi. Mai întâi una exterioara, ale carei elemente au fost evocate si de alti scriitori, dar care poarta totusi un timbru aparte, fiind mereu numita eminesciana. Elemente cum ar fi lacul, codrul, izvorul, teiul, salcâmul, toate sunt articulate într-o noua lume. Dar exista apoi si un alt tip de natura, o natura interioara, un suflet ce se oglindeste în toate poeziile sale. Cu toate acestea, natura exteriaora preia o serie de elemente ale poeziei romantice, cum ar fi peisajul selenar si prezenta astrelor, peisajul cosmogonic. De asemenea, la fel ca la ceilalti romantici, motivul visului si cel acvatic sunt incluse în tema naturii.

Dar ceea ce este cu adevarat inedit la Eminescu, ca si la ceilalti scriitori romantici, este împletirea acestei teme cu cea a iubirii! El nu zugraveste pur si simplu natura ca pe un cadru, el nu a scris pasteluri ca Alecsandri. Natura eminesciana este un spectacol adevarat, contemplat dinauntru, surprins în înfatisarile sale primordiale si eterne. Calinescu afirma chiar ca poeziile lui Eminescu pe tema naturii pot fi considerate opere ale liricii interioare!

Iubirea, în viziune romantica, este un sentiment profund, asociat de obicei meditatiei filosofice si secesionat în doua atitudini specifice: extazul si dezastrul. Poetii romantici, asa cum am vazut, ataseaza acestei teme si pe cea a naturii, ceea ce nu este de altfel un element de noutate, pentru ca îl întâlneam si în vechime. Dar în romantism, natura devine un cadru în care se desfasoara un ritual erotic.

Cu toate acestea, el nu recepteaza natura ca pe un singur cadru, ci cauta o natura anume, transformata apoi într-un întreg univers. Tipic romantica este însa conceptia despre iubire, aceasta fiind vizualizata ca o cale de cunoastere, de a atinge absolutul. Pornind de la aceasta conceptie, regasim doua atitudini eminesciene: cea în care predomina Eros si motivul femeii angelice -lirica de tinerete, si cea în care se insinueaza deja prezenta lui Thanatos si motivul femeii demon -lirica târzie.

Desi ar putea parea ciudat, urmatoarea tema despre care vom discuta este moartea. Romanticii au o viziune proprie asupra acestui mister care i-a incitat pe oameni înca din cele mai vechi timpuri.

Cu alte cuvinte, scopul vietii este acela de a-i lega începutul si sfârsitul, insinuându-se subtil aici si ideea ca moartea este în fapt o a doua nastere.

Specifica lui Eminescu este moartea voluptuoasa, viziune perfect originala, nemaiîntâlnita în nici o mitologie si la nici un alt romantic. În ,Oda (în metru antic)', el vorbeste despre arta de a muri, arta ce trebuie învatata pe parcursul vietii, dar si despre necesitatea ca viata sa se sfârseasca prin regasirea eu-lui pierdut la nastere.

Dar probabil cea mai romantica tema, în sensul ca a fost pentru prima data introdusa în literatura de romantici, este cea a omului de geniu.

Dupa Eminescu însa, ,Oamenii se împart în doua categorii: unii cauta si nu gasesc, altii gasesc si nu se multumesc'. Este greu de spus unde se încadreaza oamenii de geniu. As spune ca ei fac parte din ambele categoriI, caci cauta mereu ceva ce nu poate fi gasit, si atunci când gasesc cel mai apropiat echivalent pamântesc al dorintelor sale, îl dispretuiesc. Exista însa si un miraj al atingerii idealului, caruia romanticii îi datoreaza tot zbuciumul si suferinta vietii lor.

Este o tema care l-a preocupat în mod deosebit pe Eminescu, si care este fara îndoiala punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice ,Luceafarul' si al celei mai celebre si interesante nuvele eminesciene, ,Sarmanul Dionis'. Daca stam sa ne gândim, ajungem la concluzia ca sunt foarte putine poeziile ce nu contin si aceasta tema profund romantica. ,Scrisoarea I', ,Floare albastra', ,Mai am un singur dor', toate ne vorbesc despre zbuciumul si neajunsurile vietii omului de geniu si despre speranta în izbavirea mortii.

Aproape întotdeauna acest personaj are un moment de slabiciune, în urma caruia îsi doreste cu ardoare sa scape de povara genialitatii sale în schimbul unei ,ore de iubire'. si întotdeauna el se reîntoarce la pozitia initiala prin revelarea dureroasa a efemeritatii si nestatorniciei oamenilor de rând. Aceasta este de fapt povestea poetului romantic în general, care nu-si poate gasi împlinirea pe pamânt, desi întreaga sa viata este o neobosita fuga dupa ideal. Pentru el genialitatea este o sublima binecuvântare, dar si un imuabil blestem.

În fapt, toti scriitorii romantici pot fi priviti ca o mare si geniala familie, toti având aceleasi trasaturi definitorii, aceleasi conceptii si aspiratii, dar si aceeasi nefasta încarcatura genetica, înscrisa în destin. Ei sunt prin excelenta, prin însasi structura lor interioara o rasa aparte, sortita unei vieti de zbucium si unui sfârsit dramatic, cauzat de marea discrepanta dintre propria lor lume interioara si lumea exterioara, reprezentata prin societatea în care traiau. Iar opera lor, întreaga literatura romantica, ar putea fi citita în totalitate ca si cum ar fi opera unui singur autor!