Eminescu si poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat în anul 1889, anul mortii lui Eminescu, si este prima lucrare de exegeza (analiza / interpretare) a operei eminesciene. Asadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetator si cuceritor al operei eminesciene).
Asa cum arata si titlul, studiul cuprinde doua 313y243d parti: prima parte se refera la viata poetului, (vizeaza "omul" Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiza a operei acestuia ("poeziile lui").
În partea întâi, criticul fixeaza sumar câteva date din biografia lui Eminescu, aratând ca acesta s-a nascut la Botosani, a studiat la Cernauti, Viena si Berlin, a fost inspector scolar, bibliotecar; a murit în 1889.
Maiorescu încearca sa dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit careia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declansata de saracie si arata ca ea a fost mostenita ereditar (doi frati ai acestuia s-au sinucis dupa ce înnebunisera!). Considera ca viata sa plina de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecinta a acestei boli si nu factorul care a cauzat-o.
Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidentiindu-i ca trasaturi definitorii inteligenta, memoria extraordinara (capacitatea de a retine un volum imens de cunostinte), cultura exceptionala (cunoscator al filosofiei, al credintelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoastere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile stiintifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor si al gloriei; simplitatea pe care o dovedeste în discutia cu regina României, Carmen Sylva).
Afirma ca biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent, visator, însetat de cunoastere, dar nefericit în plan familial, neînteles de societate.
Pune în discutie pesimismul eminescian si arata ca acesta a fost unul nativ ( tine deci de structura interioara a poetului), nu unul dobândit ca urmare a saraciei în care a trait, a mizeriei si a lipsurilor cu care s-a confruntat. Dupa ce exclude factorul material ca generator al pesimismului, arata ca, oricând si oriunde ar fi trait Eminescu, din opera sa ar fi razbit acelasi pesimism, aceeasi dezamagire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu nu-si plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul metafizic, izvorât din constientizarea nedreptatilor sociale, politice, dar mai ales din constientizarea tragismului conditiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însa acest pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufletesti a lui Eminescu.
Partea a doua a studiului, consacrata operei lui Eminescu
Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului si al continutului de idei, socotit novator în literatura româna a momentului. Maiorescu afirma ca ceea ce individualizeaza opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa si o face inconfundabila este bogatia ideilor filosofice si frumusetea limbajului, "semnul celor alesi" (ti-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exact ideile). Remarca multitudinea de idei filosofice, religioase, stiintifice, mitologice care se regasesc la Eminescu, si le explica prin cultura exceptionala a acestuia. Evidentiaza talentul exceptional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor
Analizeaza poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând ca poetul a vazut în femeie doar copia imperfecta a unui prototip irealizabil. În mod gresit, arata ca erotica eminesciana are o dimensiune pur instinctuala, refuzându-i deci platonismul.
Remarca bogatia si varietatea rimelor din lirica eminesciana. Potrivit criticului, originalitatea acestor rime este indiscutabila. El însusi identifica trei tipurti de rime: a) rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat; sine-mi"/ "inemi" /"suie" cu "nu e").). b) Rime surprinzatoare, în care rimeaza un cuvânt obisnuit cu unul prozaic, neliterar - ("nalte" cu "încalte") c) Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu ("zid" cu "Baiazid"/ "oaspe" cu "Istaspe").
Observa ca poetul a utilizat relativ putine cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi. Apreciaza sonetele eminesciene, "Glossa" si "Oda". Arata ca una dintre sursele muzicalitatii liricii poetului de la Ipotesti o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Musatini). Lauda înteresul acestuia pentru folclor si faptul ca a valorificat o serie de cuvinte populare (sara, nouri), dând versurilor o perfectiune aproape onomatopeica.
În finalul studiului, Maiorescu se lanseaza într-o profetie care a fost confirmata mai târziu, aratând ca "pe cât se poate omeneste prevedea", literatura (poezia) românesca din secolul al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminesciana va fi germenele din care se va naste toata poezia secolului urmator).
|
