Eugen Barbu - Moartea lui Marin Pisica
Marin Pisica se varuise de cu seara cu un cumnat, praf se facuse. Dormise greu, desi noaptea se mai sculase de vreo doua ori sa bea apa, ca-i ardea gâtlejul dupa atâta tuica. Cutarida, moarta sub zapada. Sufletul gropii scrâsnea undeva la fund. La cinci trebuia sa fie în curtea abatorului, sa taie vitele în reprize. si avea un cap greu, sa nu-l mai tii pe umeri. În casa, frig, nu gasea lampa. A plecat nespalat, înjurând. Avea de mers vreme de un ceas. Cerul, ca o basma, si o luna spulberata, numai valatuci. si-n mintea lui canonita, o data s-a facut lumina si n-a mai simtit frigul...
Se facea ca era dupa învierea a doua a lui Cristos, care sculase saracii din pamânt si mergea înaintea lor, numa-ntr-un prapur alb, str 16316w2214q 9;veziu. si unde înfloreau pomii împrejur si-n Cutarida, nu se mai vedea om cu om. La ce gândeai, aia ti se izbândea.
- Da tu, cam ce-ai vrea, Pisica? îl întrebase fiul lui Dumnezeu.
- Pai ce sa vrea un pârlit ca mine?
- Graieste.
Parlagiul si-a adus aminte câte vite îngenunchease sub cutit. si parca tot aerul tremura de ragetele boilor. El, care nu mânca pasare si nu s-atingea de carne, era plin de sânge si pe suflet. În mahala nu ti-ar fi taiat o gaina. Înca râdeau muierile de el:
- Oliu, domnu Pisica, da izmenit mai esti! Zici ca nu intri-n pacat pentr-un suflet de pasare, da la abator tii vitele-n cosor!
- Da, dar acolo-i servici le raspundea.
- Servici-neservici, se numeste ca esti adventist, parca nu stim noi?
Dar Marin Pisica nu era adventist. Avea inima ca o fereastra deschisa. Vorbea singur, aduna flori si-ntre peretii odaii lui zburau scatii si brabeti batrîni, care n-aveau unde sa mai plece.
si domnul Isus îl tinea sub priviri.
- Graieste, Marine!
- Pai sa fie asa o înfratire, Doamne, sa traiasca oameni si animale laolalta, sa nu mai curga sânge. Ca eu ma hranesc numai cu iarba, cu verdeturi, si-mi merge bine.
Cristos nu se mai vazuse, si pe Marin Pisica îl înconjurase o gloata de vitisoare care suflau cu boturile lor pe mâinile sale. O mie de ochi, negri si buni, îl priveau, si parlagiul întelegea graiul lor mut. Le mângâia grumazurile si le simtea naduseala cu miros placut. Bine mai era asa...
La capatul Grivitei s-a trezit din visari. Vântul umfla firmele negustorilor si s-auzea un muget de tabla zgâltâita. A grabit pasii, scuipând.
- Ptiu, uite ce-mi face bautura!
nca de pe cheiul Dâmbovitei simti în nari mirosul sângelui de vita. Pe podul de piatra se înghesuiau boii de cinci sute de kilograme, mugind cu spaima, loviti de carausii nadusiti, care pocneau din bicele lor. Împrejur era un vaier prelung, un zgomot de copite împiedicate. Trupurile mari, abia deslusite în lumina diminetii, mirosind a baliga, se izbeau surd în fata portilor înalte de fier, înjuraturile oamenilor se auzeau slab în înglotirea aceea si paznicii nu mai pridideau cu controlul.
n ferestrele mari, închise între stinghii murdare de nuc, cu drugi ruginiti, împletiti peste geamurile oarbe ale abatorului, ardeau lumini puternice. Parlagiul intra în hala încapatoare, cu sine de fier pe jos. Deasupra, pe pietre, ramasese un zoi lipicios, vânat, adunat din scursorile sângelui si resturile de vite. Vagoane lungi, pe rotile, scârtâind, treceau mormanite cu jumatati însângerate, aruncate la întâmplare, una peste alta, împinse de oameni cu fete dusmanoase, barbosi si crunti, având sorturi de piele dinainte si cutite ascutite la brâu.
- Buna dimineata, fratilor! arunca parlagiul, mohorât.
- Buna dimineata, raspunsera câtiva. Dinlauntru se simtea duhoarea matelor desertate.
Se dezbraca tacut, privind mersul repede al unditelor groase de otel care carau pulpe si dindaraturi de vaci, agatate si zvârlite de bratele puternice ale celor ce asteptau sub ele.
ncepuse munca crâncena a taietorilor din prima repriza.
Prin poarta de piatra erau împinse vitele. Acestea turbau de spaima simtind mirosul vested si cald al sângelui proaspat. Pocnetele bicelor se întetira. Taietorii se aruncara între ele, strângând de funii, si le îmboldira cu ghionturi si înjuraturi. De la poarta de fier, ale parlagiilor erau. Barbatii fluierau de placere, împingând odgoanele de fier pe rotilele de deasupra. Muschii lor jucatori se zbateau sub tricourile rupte care le acopereau trupurile puternice. Pe tavanul halei de piatra tremurau copitele spintecate. Din ele picura înca sângele, se balabaneau scurt, izbeau aerul la întâmplare si, ajunse la o usa groasa, erau despartite de o mâna dibace.
- Ce faci, Marine? îl întreba Chisca, tovarasul lui.
- Ce sa fac, ma baiete, sunt cam ostenit...
- Da ce-ai patit?
- Am baut aseara cu un cumnat si m-am facut puzderie.
Fata lui chircita, îmbatrânita devreme, se strânse ca un sac. Avea si o inima grea.
- Nu stiu ce mi-e. M-as plimba într-o gradina frumoasa, mi s-a urât cu atâta sânge...
Chisca se uita la el cum îsi împletea o tigara cu degete dibace.
- De douazeci de ani trudesc aici, dau boierilor carne sa manânce si mi s-a facut lehamite...
- Oi fi ostenit.
- Nu-i asta. Trebuie sa fie altceva, c-am avut si o aratare pe drum. Se facea case daduse Cristos jos din cer. Umbla prin Cutarida noastra descult...
- Ei?
- Cum îti spun. Umbla înaintea amarâtilor si m-a întrebat: "Tu ce-ai vrea, Pisica?..." "Ce sa vreau, Doamne? Sa fie bine!"
- si el ti-a spus cum sa faci?
- Nu mai mi-aduc aminte... Chisca râse cu gura pâna la urechi:
- Ma nea Marine, ai ramas de-aseara, mai bine du-te de te culca.
- Ce sa ma culc? si treaba cui s-o las? Scuipa între picioare. Omu nu-i facut sa traga numai pedepse pe lumea asta. Mai trebuie sa si petreaca.
- De, daca pârlitu ala de Adam n-a avut de lucru si-a pus laba-n pomu lu Dumnezeu...
- Da-l în suflet încolo si pe Dumnezeu! N-avem ce face. Burta cere, nu stie carte, da mie tot mi-ar place într-o zi ca asta sa umblu asa, de capu meu... ca mi s-a urât...
si se scula de la locul lui, se încinse cu sortul si intra în hala de piatra a reprizelor.
Prin geamurile nespalate de multa vreme se cernea de deasupra o lumina stearsa si grea. Îsi facura loc printre despartiturile de ciment înalte cât omul. Aici erau ucise animalele. Duhoarea de sânge apasa. Un miros de murdarie desertata, de sânge încleiat pe lucruri si de sudoare plutea între zidurile vechi. Zgomotul macaralelor care ridicau resturile si al scripetilor ce scânteiau în viteza crestea. Toata aceasta larma de fier frecat si de voci groase si sparte se amesteca cu guitatul porcilor. Un parlâgiu desirat, cu falcile cazute, îi împingea printr-o poarta de gratii, câte douazeci într-un tarc închis. Trei-patru oameni se învârteau printre ei, lovindu-i cu niste ciocane de lemn, pe rând, tot mai înversunat, pe masura ce tipetele de moarte ale animalelor cresteau îngrozite.
O data i se încrâncena inima lui Pisica. Privi animalele despicate la repezeala. Câtiva hamali le carau afara, si bazinul de ciment, în care nu ramasesera decât maruntaiele, se umplu de oameni. Alta echipa, ce asteptase pâna atunci, le împarti în gramezi: rinichii de o parte, inimile mici si rosii de alta. siruri lungi de mate, ca o dantela, atârnau peste marginile de beton.
- Gata, nea Marine?
- Gata, Chisca!
Parlagiii din prima repriza, de taiasera porci, facusera un foc mic într-o parte si fripsesera sorici proaspat.
Se auzi un fluierat ascutit si se ridicara în picioare, stergându-si buzele murdare de grasime. Sub brâiele de lâna saltara cutitele lor lungi si ascutite.
Plecara. Facura loc celei de-a treia echipe.
Uruitul macaralelor înceta. Începea taierea boilor. Marin Pisica îsi încerca pe limba taisul cosorului sau, cu lama subtire, albastra.
O liniste desavârsita coborî deasupra locului. Multimea murdara si zgomotoasa se potoli. Pâna si parlagiii, speriati de lipsa tipetelor înfioratoare ale animalelor, vorbeau în soapte. O gura de cismea curgea navalnic si curata cimentul umed de sângele porcilor.
n capatul salii, sub poarta de fier care semana de departe cu un pieptene de otel, asteptau vitele încremenite, cu ochii rosii de spaima. Frica mortii apropiate le întepenea gâtlejurile si pareau de piatra, asa cum stateau una lânga alta, fara suflet. În coarnele scurte, abia licarea lumina cenusie a zorilor.
- Gata! striga cineva, si parlagiii ridicara mâinile.
Drevele grele se miscara scârtâind. si deodata tipetele reîncepura. Bouarii ridicara bicele si vitele din fata se proptira de-a latul, se lovira una de alta, pieile lor murdare se frecara si un miros greu umplu hala. Animalele asudara de spaima mortii, se bulucira spre mijloc, pierdute, cu priviri ratacite.
Taietorii le trecura lanturile lor scurte si reci peste grumazi si le trasera în tarcurile de beton, scotând cutitele. Strigatele se amestecara cu înjuraturile si parlagiii taiara scurt. Boii cadeau. Cu miscari iscusite, oamenii desparteau capetele de trunchiuri si trageau pieile.
Ultimul animal pe care-l taiase Marin Pisica era roscat, cu un par scurt si încretit. Cazuse la picioarele lui si se mai zbatea putin, mustrându-l parca cu privirea lui moarta.
- Ţin-te, nea Marine! îi striga Chisca dintr-o parte.
Pe poarta de fier intra în galop o ciurda de taurasi negri. Taietorului îi tremurau mâinile. Simtea în tot corpul o slabiciune. Se rezema de zidul de ciment si astepta o clipa. Un animal ager, îndesat, veni drept asupra lui. Ridica mâna si înfipse cutitul întors sub beregata. Taurul simti arsura loviturii si sângele care curgea din rana. Marin stiu ca nu l-a lovit unde trebuie. Îl cuprinse frica. Corpul lucios din fata lui nu cazu. Când sa mai izbeasca o data, simti o sfârseala în stomac si mai apuca sa vada ochii fiorosi ai animalului care-l împunsese.
- Sariti, ca 1-a lovit pe nea Marin! striga Chisca.
Zece cutite pusera capat agoniei taurului. Între picioarele vitelor, cu matele afara, zacea parlagiul, galben, mort.
Nu spunea nimeni nimic. Alaturi se mai auzeau copitele animalelor ucise, carate afara din tarcuri târâs.
Doi hamali l-au ridicat de jos si l-au scos pe zapada. Marin Pisica murise încruntat. Cum sedea asa, cu mâna dreapta înclestata înca pe cosor, parca ar fi vrut sa taie pe cineva si pe lumea ailalta.
Chisca i-a adus gramada de haine, i-a pus-o sub cap si-a zis celor care facusera o roata împrejur:
- Las , ca-i mai fericit! A scapat si asta. N-are mama, n-are tata, nu catel, nu purcel, o sa-i fie mai bine. Îmi spunea când a venit ca s-a matosit aseara cu un cumnat. Înca stie de ce-a trait. Pe urma striga la ailalti. Haideti înapoi, c-avem treaba!
Peste trupul întepenit al mortului ningea.
Pe poarta larg deschisa intrau niste boi falnici, goniti de bicele bouarilor. Mugeau de se cutremurau zidurile.
|
