FĂNUs NEAGU
"Rachiu adu-le lucratorilor"
|
P |
Copil nascut într-un târg (Charleville - Ardeni), "superior în tâmpenie tuturor oraselor de provincie", el a baut vin doar din podgorii celeste, a crescut cu capul în poala de foc a infernului, ranit deopotriva de îngeri si de demoni, nevindecat nici chiar de Dumnezeu, si-a turnat pe ranile-i crunte sânge de sclavi, a dansat la toate barurile spânzuratilor, a zdrobit cu baros de fierar încuietorile palatului Tuilleries ca sa-i strige unui rege burduhos:
"Cu voi doar tradatorii si trântorii s-au dat.
Noi suntem oameni liberi! si-avem drept aliat
Teroarea. Ea, putere ne da, si maretie! ..."
Copil genial (a scris doar de la saisprezece la nouasprezece ani!), copil nebun, creasta Oceanului în ceasuri de mânie si corabia scufundându-se fericita în reciful de corali ("poetul, zice el, devine vizionar printr-o îndelungata, imensa si constienta dereglare a tuturor simturilor"), Rimbaud este umbra si întruparea maretiei pe care-o imploram în rugaciunile noastre sa ne farmece gândul. Unicorn sfârtecând arborii libertatii si pulpa de miel pe jaratecul Foamei de frumos - cine sa-l înteleaga?! Îi stie cineva înaltimea? Doarme într-un singur mormânt sau risipit în toate? I-au cunoscut tiranii sabia asa cum i-au cunoscut sclavii iubirea de aur? L-au iubit fecioarele trufase? L-au adorat descultii din praguri de biserica? Nu stim decât ca l-a iubit ca nimeni altul Verlaine ("al toamnei cânt/viori de vânt/îl plâng topite"), ca sa sfârseasca prin a-l înjunghia.
"Craiasa a Pastorilor!
Rachiu adu-le lucratorilor,
Ca sa astepte fara groaza
Baia în mare, la amiaza."
Când ma simt colindat de revolte, as vrea sa mi-l citeasca Walt Whitman, cu glasul lui de tunet; când sunt melancolic, as sta sfios s-ascult cum îl sopteste, ca desprins din O mie si una de nopti un poet persan:
"O stea trandafirie-n urechi ti-a lacrimat.
Alb, infinitu-ti cade de la grumaz la sale.
Pe sân îti pune Marea margaritar roscat.
Iar Omul sângereaza la tronul coapsei tale."
Arthur Rimbaud însusi ne spune mereu cu glasul a tot ce poate fi mai tragic:
"Par delicatesse,
J'ai perdu ma vie ..."
Arthur Rimbaud se da la fund în flacarile a sapte infernuri si-n rasaritul apoteotic a noua ceruri.
|
