FLORIN MIHĂILESCU
Comentarii la Baudelaire
|
|
n România, destinul operei lui Baudelaire a fost, incontestabil, unul dintre cele mai norocoase. Chiar daca el nu reprezinta neaparat o exceptie în contextul european, nu exista nici o îndoiala ca numarul traducerilor în limba noastra ramâne impresionant pe parcursul unui secol, de la aparitia primelor doua versiuni românesti în "Convorbiri literare" din 1870, datorate lui Vasile Pogor, si pâna la quasi-completa antologie din 1968, îngrijita de Geo Dumitrescu. Cantitatea acestora ne îndreptateste sa credem ca Baudelaire a fost, probabil, dupa Victor Hugo, cel mai împamântenit poet francez în idiomul nostru national, iar cât priveste calitatea, cel putin în câteva fericite cazuri, ea se ridica pâna foarte aproape de aceea a originalului, multumita unor spirite în mare masura congenere, precum Arghezi sau Al. Philippide, dar si unor virtuozi ai formei poetice, ca Ion Pillat.
Daca analiza succesiunii traducerilor baudelairiene, mai reusite sau mai slabe, s-a facut în destule împrejurari, fie cu ocazia tiparirii lor în volume, fie retrospectiv, cu ocazia suspomenitei editii jubiliare din 1968, o trecere în revista a principalelor mentiuni si, mai ales, comentarii poate îngadui concluzii dintre cele mai interesante si mai semnificative pentru procesul receptarii marelui poet în mediile noastre intelectuale. În imensitatea bibliografiei critice existente pe plan international si mai cu seama francez, nu trebuie sa ne asteptam, bineînteles, la cine stie ce revelatii interpretative, necum documentare, desi unele dintre chiar acestea din urma nu ne-au lipsit, caci amanunte importante privind relatia lui Ange Pechméja cu autorul Florilor raului au fost puse în lumina pe tarâm românesc. Cel mai substantial câstig de pe seama cunoasterii reactiilor critice românesti manifestate de-a lungul timpului pe marginea operei genialului poet francez consista neîndoielnic în punerea în exerga a atitudinii comentatorilor nostri din punctul de vedere al sensibilitatii autohtone, dar si din acela al unei evolutii literare specifice. De aici si unele elocvente diferente, mai ales în prima faza a procesului de receptare. Nu e în acest sens nici un motiv de mirare ca partizanii poeziei traditionale s-au aratat de la început reticenti, în vreme ce promotorii modernitatii estetice, simbolistii înaintea tuturor, l-au transformat într-o emblema de autoritate si într-un veritabil steag de lupta. Prestigiul mult prea mare al lui Baudelaire n-a permis însa nimanui o contestare fatisa a geniului sau poetic, controversa dezvoltându-se mai exact pe tema relatiei cu literatura româna, cu necesitatile si obiectivele ei, cu specificul dinamicii si al metamorfozelor sale istor 19419v214t ice.
Primul ecou baudelairian, în afara celor doua traduceri ale lui Pogor, a fost pus în legatura cu Titu Maiorescu, care, în Cercetarea lui critica de la 1867, îl mentioneaza pe poetul francez, nu însa în calitatea lui de baza, ci în aceea de . traducator al lui Edgar Poe si, ceea ce e si mai semnificativ pentru modicitatea interesului românesc fata de el, la acea data, fara macar a-l nominaliza, trimitând doar la "traducerea franceza" din istoriile "extraordinare" ale scriitorului american, ca si cum autorul ei nici nu conta sau, oricum, "nu era în chestie". Pentru Maiorescu, e limpede ca Baudelaire nu reprezenta înca un nume, asa cum avea sa devina el foarte curând dupa aceea.
Contrazicatorul si adversarul criticului junimist, Constantin Dobrogeanu-Gherea, mult mai bine pus la curent cu miscarea literara franceza moderna a sfârsitului de secol, rezerva lui Baudelaire un tratament mai apropiat, dar nu mai putin incidental, raportându-l la Eminescu, în amplul studiu consacrat acestuia. El pomeneste aici "cântarea brutala si nesanatoasa" a autorului celebrei La Charogne, "care, primblându-se cu iubita-i, da peste un hoit puturos, putred, verde, în care foiesc viermii, de la care se împrastie o duhoare ciumata", totul spre a sublinia marea diferenta a poetului român, iubitor al naturii si al femeii divinizate, mai curând decât demonizate, caci însusi fondul nativ al lui Eminescu era, dupa criticul socialist, mai presus de orice, optimismul si idealismul.
Un elev al lui Gherea, asa cum s-a profilat în tineretea lui critica N. Iorga, scrie la rândul sau, într-un articol din 1890, Poezia veacului, în spiritul aceleiasi delimitari, dar totodata ceva mai nuantat, integrându-l pe Baudelaire în categoria poetilor bolnavi si mistici: "Strabatând în grozaviile putrejunilor, cântând estaticele înaltari ale unui suflet bolnav de prea mult misticism catre idealuri femenine imposibile si eterice, slavind în versuri frumoase simfonii ascunse ale parfumurilor, azvârlind putin din nisipul realitatei peste aceasta viziune de apocalips si catacomba, el a scos din gura lui Hugo cuvântul care îl judeca si astazi: <Il a créé un frisson nouveau>". Iorga îi recunoaste poetului, fara îndoiala, talentul, dar o face într-un context care amesteca elogiul cu reticenta din ce în ce mai apasata, încât, desi Baudelaire ar avea o tehnica de stil împrumutata de la Hugo si un ideal inculcat de scoala romantica, el devine la un moment dat, sub condeiul colorat al criticului nostru, un soi de "croitor literar, de îmbracator al idealelor streine", care "n-a împrumutat totusi de la un singur izvor: Poe i-a dat fiorul de care vorbeste Hugo", astfel ca "lumea s-a putut însela asupra originalitatii manieristului romantic care, în realitate, n-are alt merit decât acel de a fi fiert la un loc epicismul lui Hugo cu viziunile de friguri ale lui Edgar Poe, pentru a ne da floarea veninoasa care se cheama: Les fleurs du mal. "Cunoscând evolutia ulterioara a tânarului Iorga, asemenea aprecieri pot fi considerate premonitoare pentru viitoarea lui conceptie traditionalista. Curios apare însa faptul ca impetuosul critic nu-i recunoaste poetului nici macar însusirile critice, calificându-l pur si simplu de "neputincios în materie de cugetare (criticele sale artistice o dovedesc îndeajuns)". Opacitatea literara, lipsa de gust si de orientare estetica îsi anunta de pe acum efectul pagubitor si compromitator în privinta actiunii lui ideologice si a influentei, din fericire foarte limitata, asupra literaturii cu care i-a fost sortit sa se afle contemporan.
Rezistenta la farmecul si la modelul poeziei baudelairiene a venit si din directia altui discipol al lui Gherea. Ibraileanu, pentru ca despre el este vorba, arunca o alta privire, mai noua si mai toleranta, decât a confratelui sau de aceeasi vârsta, dar nu si de aceeasi formatie, subliniind cel putin excelenta artistica a marelui liric însa contrapunându-i exigente identice ale unei traditii poetice revolute. În 1911, el dedica autorului francez un întreg articol pe marginea cartii sale emblematice, Les Fleurs du mal, recunoscând în atitudinea fata de acesta si de opera lui un element de polarizare a constiintei literare românesti: "Când vreai sa tintuiesti pe cineva la stâlpul infamiei si sa-l faci obiectul oprobriului si al vindictei publice, îl denunti ca ceteste si gusta pe Baudelaire". Dimpotriva, "rafinatii - care au înscris pe steagul lor chipul enigmatic al poetului <diabolic> - nu-si pot imagina brute mai refractare la frumusetile nepieritoare ale artei, decât acei natângi care admira cu ragete taranismele unui Cosbuc sau Goga". S-ar putea banui din aceste rânduri introductive ale textului ca autorul sau se va stradui sa ne propuna o imagine mai echilibrata. Felul în care debuteaza însa analiza propriu-zisa nu anunta nimic bun. Baudelaire e socotit drept un spirit anormal în chip indubitabil, dupa cum tot asa de sigur i se pare criticului "ca acest mare artist nu e un poet de primul rang în literatura universala", iar "proclamarea lui de sef, mai ales la noi, e cam ridicola". În schimb, "sinceritatea din Florile raului nu poate lasa nici o îndoiala", chiar daca poetul afecteaza uneori si exagereaza destul de frecvent. "Anormalitatea" lui ar veni din deziluzionarea în fata existentei, din îndepartarea de natura si dezinteresul pentru realitate. De aici, epuizarea nervoasa, "urâtul" si "plictisul", ori libertinajul erotic împins pâna la perversitate. Femeia lui Baudelaire e stranie, straina, insolita. Din înclinarea spre pasivitate, izvoraste si o alta consecinta foarte semnificativa: "Energiile psihice, necheltuite în afara, stagneaza, se corup si dau nastere la stari sufletesti caracteristice: tristeta, groaza, exprimate prin imagini lugubre, macabre, sepulcrale (asa cum cetitorul român poate constata la discipolii lui Baudelaire de la noi)". Spaima poetului în fata naturii ia forma unor halucinatii, a caror expresie lirica îi apare lui Ibraileanu neîndoielnic admirabila. În celebrul sonet Corespondente, criticul descopera "tot simbolism", rezultat pentru Baudelaire din cautarea misterului ce se ascunde dincolo de lucruri si din inchietudinea constanta în fata naturii. Toate acestea îl conduc pe ideologul nostru poporanist la cea mai grava dintre imputarile de pe scara lui de valori, imputarea morala: "oboseala, deziluzionarea, inactiunea, slabind instinctul vietii, slabeste si instinctul moral. si, la sufletele de elita, locul instinctului moral îl ia întotdeauna simtul estetic". Indiferenta etica se însoteste cu valorizarea estetica. Artistul înclina spre mizantropie si spre izolare din punct de vedere social, iar "singuratatea aceasta morala da nastere, fireste, la o psihologie speciala, alta, care-si poate gasi si ea formula în baudelairianism". În aceasta directie, trebuie înregistrata originalitatea marelui poet francez, care, concede Ibraileanu în chip destul de neasteptat, "raspunde si el la unele momente ale sensibilitatii noastre", caci "cine nu-si simte uneori sufletul atins de <boala veacului>?".
Mentionându-l înca o data în 1922 drept "poetul orasan al lucrurilor exclusiv si caracteristic orasenesti", de la care se reclama întreaga "poezie noua", criticul "Vietii românesti" revine mai aplicat asupra lui într-unul dintre cele mai importante articole ale sale, Influente straine si realitati nationale (1925). Aici, Baudelaire e declarat, înainte de orice, "un poet în toata puterea cuvântului", care "nu poate aduce decât foloase unui poet român", dându-i si "folositoare îndrumari tehnice". Rolul sau în lirica româneasca nu poate fi însa acelasi cu al unor Lamartine sau Hugo, mai devreme, ori al romantismului german, mai târziu, în cazul lui Eminescu. Pornind de la un studiu al lui Thibaudet, care argumenteaza ca Baudelaire nu putea fi decât un poet al Parisului, criticul român se întreaba daca o astfel de creatie se potriveste mediului nostru national. Raspunsul e negativ, caci Bucurestiul nu e decât o imitatie a capitalei franceze si, daca în ce priveste obiectele de utilitate practica împrumutul poate fi binevenit, "o poezie prost imitata e în cazul cel mai bun zero, nu e o realitate estetica, nu face parte din literatura". Mai mult chiar, pseudobaudelairismul nostru "nu numai ca nu e nimic, dar e ceva negativ". Solutia ar fi sa avem "taria de a ne supune realitatii" si sa nu umblam "cu iluzii vane". Pozitia lui Ibraileanu se fixeaza astfel într-un refuz orgolios, la care, personal, el nu va renunta niciodata, dar pe care traditionalismul interbelic nu-l va mai prelua cu acelasi aplomb, caci gloria poetului francez va dobândi între timp o recunoastere atât de categorica si de universala, încât contestarea ei ar fi trecut desigur drept mult prea compromitatoare.
Ca poetii noi de la finele secolului XIX si începutul celui urmator, la care se refereau si Gherea, si Iorga, si Ibraileanu, se revendicau din Baudelaire nu poate fi decât împrejurarea cea mai naturala, dupa cum mai întâi o asemenea filiatie fusese proclamata bineînteles în Franta. Aflat în plina afirmare si expansiune, simbolismul ajungea si pe meleagurile noastre, unde Macedonski, detonatorul procesului de înnoire a poeziei românesti, îl aseza în 1892 pe marele lui precursor înaintea tuturor. Într-un celebru manifest, Poezia viitorului, printre "geniurile" noului curent figureaza Baudelaire, precedându-i pe Maeterlink, Mallarmé, Joséphin Péladan si Jean Moréas. Dupa doi ani, în 1894, poetul nostru devine mai explicit, numindu-l pe autorul Florilor raului "tipul cel mai curios din literatura franceza", "un gigant" ca versificator însa bizar ca poet, "capul decadentilor", un "ironic ascuns", "profund fara sa para" si "pervers întotdeauna", "un satan al carui eu intim scapa analizei". E însa un creator care "nu entuziasmeaza nici chiar pe cei mai rafinati în arta", în pofida unei "legende de admiratiune", care face ca toti simuleaza ca-l admira, desi prea putini îl înteleg cu adevarat. Primirea oarecum întortocheata pe care i-o rezerva aici Macedonski genialului sau predecesor, mai ales ca ea nici nu se însoteste cu o autentica înrudire temperamentala, demonstreaza cât de puternice continuau sa fie în epoca prejudecatile în confruntarea cu mutatiile de mentalitate care se produsesera deja si se aflau acum într-o hotarâta si ireversibila desfasurare.
Ofensiva promotorilor modernitatii artistice se accentueaza în anii începutului de secol, iar din rândurile acestora cel mai insistent si în multe privinte convingator se dovedeste acum lingvistul, folcloristul, dar si animatorul literar Ovid Densusianu, deopotriva prin revista lui, "Vieata noua" (1905-1925), ca si prin cursurile sale universitare, dintre care cele mai importante vor fi publicate de el însusi în 1922 în doua volume, sub titlul graitor Sufletul latin si literatura noua. Era de asteptat ca locul ocupat de Baudelaire în ierarhia de valori a lui Densusianu sa fie unul foarte înalt. si, chiar daca el nu e acompaniat de un comentariu mai substantial si mai analitic, caracterizarea lui ca parinte al poeziei moderne vorbeste de la sine pentru pretuirea pe care i-o acorda criticul român. Într-una din Conferentele Vietei noui din 1909, putem citi acest paragraf de sinteza, care se cuvine cu prisosinta rememorat: "Dintre poetii de la mijlocul veacului trecut, Baudelaire poate fi socotit ca un antemergator al curentului simbolist. Acest izolat, acest <prince des ténčbres> care a adus în poezie o sensibilitate noua, un fior necunoscut, lasa sa se întrevada în opera lui subtila, rafinata, de o resemnare solemna, o parte din ce avea sa caracterizeze poezia de mai târziu. Ceea ce îl apropie mai ales de simbolisti este analiza adânca, adeseori chinuitoare, a starilor sufletesti, intuitia unei vieti misterioase care pluteste în jurul nostru, descoperirea de legaturi tainice, de <correspondances> nebanuite între lucrurile cele mai departate". Preponderenta interesului pentru elevii lui Baudelaire, ca si pentru o multitudine de alti poeti mai noi, nu înseamna totusi câtusi de putin o desconsiderare a celui dintâi dintre toti, ci, mai curând, tocmai consolidarea pozitiei sale în constiinta literara si, mai apoi, dar din ce în ce mai limpede, si în opinia unui public din ce în ce mai larg.
Asa se explica, dupa cum ni se pare, si tratamentul mai mult ocazional pe care-l întâlnim la autenticul corifeu al modernismului românesc, E. Lovinescu. Acesta îl foloseste pe Baudelaire mai ales într-o comparatie cu Arghezi, reluata în câteva rânduri, de la volumul IX de Critice pâna la Istoria literaturii românesti contemporane, semnalând influenta poetului francez în privinta asocierii "macabrului cu senzualitatea": "Obsesia mortii e o nota esentiala a poeziei baudelairiene, întrucât nu e vorba de o moarte imateriala sau spiritualizata, ci de viziunea ei în descompunerea materiei, dupa cum nu e vorba de oroarea ei, ci de staruinta în putreziciune". Mai revelator decât oriunde, împrejurarea se evidentiaza în planul eroticii: "amorul si moartea au mai fost asociate, dar moartea sosea prin senzatia de infinit si de neant a oricarui sentiment absolut". Observatiile acestea îl vor fi determinat pe poetul român, dupa parerea criticului, sa suprime din volumul de debut, Cuvinte potrivite, atât Agatele negre, cât si Litaniile si Dedicatia. Dar, cu toate acestea, influenta baudelairiana a ramas, oricum, "în evocatia femeii pure, unica prin frumusete în literatura noastra", caci, la autorul Florilor raului, "puritatea e privita în sensul unei frumuseti fizice, lipsita de intelectualitate si chiar de inteligenta, neframântata de nici o problema de constiinta". Elemente baudelairiene descopera Lovinescu si la Nicolae Davidescu, unde acestea par sa fie mult mai organice decât la Arghezi si unde influenta nu se limiteaza "numai la sensibilitate, ci se întinde si la expresia ei".
În afara de citarile incidentale, criticul îl prinde o data pe poetul francez într-o schita de ansamblu, în deja amintitul volum al Criticelor sale. Gasim aici un portret din care nu absenteaza nici o nota fundamentala: "Poetul de factura clasica, Baudelaire, a exprimat, în realitate, mai mult senzatii rare si moderne. Modernismul lui consta din individualism violent, din misticism amestecat cu voluptate, din satanism, din contradictii puternice, dar cautate, de sentimente, din exotism; el nu trebuie, asadar, confundat cu simbolismul". Ultima remarca este de o indiscutabila pertinenta, Lovinescu adaugând ca inspiratia baudelairiana "e în genere de substanta intelectuala; într-însa intra vointa, atitudine, ideologie si retorica", ceea ce o desparte de poezia simbolista, în care criticul român vedea tocmai "în esenta o reactiune împotriva intelectualismului".
Din rândul criticilor de orientare lovinesciana, Tudor Vianu este primul care consacra lui Charles Baudelaire ca poet sentimental un studiu mai cuprinzator, scris în 1921, cu prilejul centenarului nasterii poetului, dar publicat în 1924. Ar fi desigur cu neputinta sa reluam în acest cadru, mai curând succint, nenumaratele observatii patrunzatoare si subtile pe care le contine textul, dupa cum ar fi excesiv sa aglomeram citatele. Vom încerca, asadar, a retine doar viziunea generala a tânarului exeget, marcând un moment important în receptarea critica a lui Baudelaire pe teren românesc. De la bun început, Vianu noteaza "popularitatea crescânda si însemnatatea de acum netagaduita" a operei ilustrului poet, o opera a carei bibliografie critica se îmbogatise enorm între timp. Cu toate acestea, eseistul nostru aduce câteva accente si variatii noi în concertul general al interpretarilor, construindu-si analiza pe traiectoria Infern-Purgatoriu-Paradis, cum se si intitulase textul la aparitia în "Gândirea". Comparatia cu Dante si cu a lui Comedie divina tindea sa circule ca un loc comun al exegezei si avea sa fie utilizata si la noi de Ion Pillat, dar Vianu pune în relief mai cu seama efortul baudelairian de salvare, de înaltare si de purificare. El propune "o întelegere mai justa si mai barbateasca", subliniind ca Baudelaire "nu s-a mentinut în umbra si melancolie, dar a înaintat cu o energie eroica în mijlocul arenei în care casca si urla fiarele deznadejdei", pentru a oferi umanitatii "sinteza poetica cea mai luminoasa a suferintelor si revoltelor ei", încât - scrie Vianu într-o formulare memorabila - "Baudelaire e un erou al civilizatiei noastre". Pornind de la cunoscuta distinctie a lui Fr. Schiller între poetii naivi si cei sentimentali, de care tocmai se ocupase în teza de doctorat, exegetul român îl integreaza bineînteles pe autorul Florilor raului celei de-a doua categorii, cu care împartaseste "simtirea unui dureros inconformism cu lumea", faurindu-si un ideal compensatoriu si consolator. Însa, daca autorii contemporani cu Rousseau se amageau cu idilele unei primitivitati arcadiene, Baudelaire "se îndreapta catre o primitivitate mai autentica", nazuind spre o împacare cu natura, ceea ce îl determina pe Vianu sa avanseze ideea, cu care îsi da seama ca îi va surprinde pe unii cititori ai sai, a unui "poet idilic", evident numai printr-o parte a operei sale. Drumul marelui liric francez urmeaza asadar parcursul de la infern prin purgatoriu spre paradis, iar concluzia eseistului nostru alege tocmai sensul tonifiant al acestuia: "În procesul moral al poeziei baudelairiene, în lupta poetului contra unei civilizatii pe care o învinovatea de urâtenie si lasitate, dornica sa se refaca într-o frumoasa si loiala animalitate, icoana nu se desavârseste decât daca tinem seama si de aceasta latura în adevar paradisiaca".
Un eseu la fel de elegant si de substantial îl datoram lui Ion Pillat, care remarca si el Actualitatea lui Baudelaire, în volumul din 1936, Portrete lirice. Dupa înca mai bine de un deceniu de la articolul lui Vianu, este semnificativ ca noul comentator începe prin a atrage atentia asupra diversitatii interpretarilor care au continuat sa se acumuleze: "Nu e poet sa aiba o pozitie mai greu de lamurit decât Baudelaire - prin însesi variatiile criticii franceze si straine, în decursul anilor, fata de o creatie unica în originalitatea ei organica si totusi atât de complexa, încât a putut da nastere la interpretarile cele mai felurite, cele mai contradictorii chiar". Între poetul satanic si decadent si cel mistic si catolic, între cel romantic si cel modern, între rafinatul apostol al artei pentru arta si al poeziei pure si sufletul de crestin, "de martir rastignit si bântuit de harul înfricosat al durerii si al dragostei de oameni", care ar putea fi adevaratul Baudelaire? Pillat înclina, ca si Vianu, spre solutia mai curând încurajatoare si stenica a dilemelor si insista în demersul sau asupra fervorii religioase a precursorului sau, pronuntând la un moment dat chiar si cuvântul "eroism", care ne aduce aminte de Vianu, un "eroism spiritual al rugii zilnice". Punând apoi în lumina versantul romantic si cel clasic al operei baudelairiene, Pillat afirma unitatea mai presus de toate a acesteia si, din nou ca acelasi Vianu, constata substanta si orientarea ei dantesca, citând opinia unui critic francez, conform careia în poezia Florilor raului se pot descifra aceleasi popasuri ca în Divina comedie: Infernul, Pulgatoriul si Paradisul. Lui Pillat nu-i scapa, desigur, nici împerecherea mortii cu iubirea, ilustrata si ea prin convingatoare citate, care confirma deopotriva ca opera baudelairiana "nu ne prezinta deci numai rezolvarea minunata a unei probleme de estetica poetica, dar si un caz pasionant de lupta si de izbânda morala".
Reîntorcându-ne acum la criticii profesionisti, cel dintâi lucru ce se poate nota cu usurinta este frecventa citarii modelului, reperului si etalonului baudelairian în cele mai variate contexte, privind atât influenta exercitata în cuprinsul poeziei românesti, cât si circumstantierea estetica în aplicatia la unii creatori autohtoni. Mai consistente comentarii au prilejuit traducerile, asupra carora atentia s-a îndreptat si s-a focalizat pe tema relativei lor fidelitati fata de original, dar a generat în câteva împrejurari si unele remarci avându-l ca obiect în mod special pe Baudelaire. si Perspessicius, si Pompiliu Constantinescu, si Vladimir Streinu, iar ceva mai târziu serban Cioculescu pot fi pomeniti în acest sens, cu rezultate dintre cele mai profitabile. Figurând el însusi printre talmacitori, autorul Mentiunilor critice se confeseaza si se justifica în aceasta calitate într-un text intitulat Baudelaire travestit - din carnetul unui talmacitor si publicat în a patra serie a "mentiunilor" sale, din 1938, pentru ca apoi sa se pronunte asupra versiunilor lui Alexandru Westfried si Al. Th. Stamatiad. La rândul sau, Pompiliu Constantinescu scrie despre traducerea lui Al. Philippide si la fel va face si Vladimir Streinu, care însa, dintre toti, va dedica poetului francez si numeroase pagini speciale deosebit de patrunzatoare si de originale, printre cele mai bune din câte cuprind comentariile critice românesti. Chiar si scriind numai pe marginea traducerilor, el este mult mai staruitor si mai substantial decât confratii lui, asa cum se vede din articolul Baudelaire în româneste, inserat în al doilea volum de Pagini de critica literara din 1968 si unde supune unei analize pertinente, propunând chiar si solutii proprii de ameliorare a unora dintre ele, versiunile lui Stamatiad, Pillat, Philippide si Lazar Iliescu. Desi limitate la problematica Versificatiei moderne (1966), cu totul demne de a fi adaugate sunt si aprecierile din volumul cu acest titlu, unde poetul francez e indicat a fi avut "nostalgia unei noi forme de expresie" si a fi întrevazut "teoretic versul liber", descriindu-l avant la lettre în cuvinte precise, care-l îndreptatesc pe Streinu sa afirme fara nici o ezitare ca "disputele care vor umple sfârsitul secolului (XIX - n.n.) si care se vor revarsa si peste urmatorii douazeci de ani nu vor aduce mai nimic esential peste ceea ce continea fraza lui Baudelaire, ca estetica a versului liber".
Cel mai întins text l-a închinat criticul nostru marelui poet al Frantei cu ocazia centenarului mortii acestuia si a aparitiei în 1968 a editiei jubiliare integrale în limba româna, aceea îngrijita de Geo Dumitrescu, pe care am mai pomenit-o deja în debutul paginilor de fata. În cele doua sectiuni ale acestui amplu studiu, avem de-a face cu o prezentare de ansamblu, intitulata Fenomenul Baudelaire si apoi cu un prim istoric al receptarii lui Baudelaire în literatura româna. Daca în prima parte sunt reluate sintetic si elegant informatii devenite deja de o circulatie curenta si universala, în a doua, ne întâlnim cu o contributie de exceptionala utilitate. Streinu este cel dintâi, dupa toate probabilitatile, care semnaleaza prima mentiune, înca de la 1867, a lui Baudelaire de catre T. Maiorescu ca autor (nenominalizat însa) al traducerii Istoriilor extraordinare ale lui Edgar Poe. Criticul inventariaza apoi si discuta cele mai importante variante românesti ale Florilor raului sau macar numai ale unora din piesele celebrului volum, de a carui integralitate nu ne-am putut bucura decât mult mai târziu, dupa publicarea destul de placut surprinzatoare în "Convorbiri literare" din 1870 a doua din capodoperele baudelairiene, în transpunerea lui Vasile Pogor. Dar el subliniaza si influenta asupra unor poeti români importanti, ca Bacovia sau Arghezi, prilej de a mai nota si unele consideratii remarcabile privindu-l pe Baudelaire însusi, a carui poezie "dupa lupta zadarnica de a rascumpara materia prin spirit, limitele existentei prin aventura, pacatul prin remuscare si, în general, termenul de suferinta al fiecarei antinomii prin termenul contrar de fericire, lupta rasplatita iluzoriu numai prin realizarea visului sau de arta, proclamase extinctia morala în pesimismul, am zice, cel mai atroce, daca Shakespeare cu Hamlet si Sonetele lui nu l-ar fi precedat de mult mai înainte". Socotind ca "la Arghezi precumpaneste însa termenul pozitiv al antinomiilor care îl sfâsie", Streinu face parca abstractie de viziunea mai constructiva a antecesorilor sai, Vianu si Pillat, fata de care, oricum, afiseaza o certa opinie divergenta.
Notabila mai cu seama este însa observatia ca, prin Bacovia si Arghezi, ne aflam în "faza cea mai însemnata a patrunderii lui Baudelaire în literatura româna", care "se intercaleaza (.) între imitatiile simbolistilor din preajma anului 1910 si între traducerile masive care vor începe sa apara dupa 1930". Despre acestea din urma, criticul formuleaza aprecieri convingatoare, acordându-le girul mai ales celor apartinând lui Philippide, lui Pillat, Lazar Iliescu si lui Alexandru Hodos, a carui versiune ramasa înca în manuscris la acea data nu-l împiedica totusi pe Streinu sa-l enumere pe autorul ei "printre cei mai remarcabili translatori români ai lui Baudelaire, atât de temeinica îi este cunoasterea poetului tradus, atât de ferma posesiunea limbii române si atât de fidela transpunerea". Putem regreta astfel ca aceasta versiune nu si-a gasit nici pâna astazi editorul.
Însa în perioada postbelica, pâna la studiul capital evocat aici si pe care n-am dorit sa-l separam de mai vechile preocupari ale lui Streinu, mai sunt necesare cel putin înca doua mentiuni, a lui Ion Biberi si a lui G. Calinescu. Cel dintâi ne ofera în volumul sau de Profiluri literare franceze din 1945 un Itinerar baudelairian, în care regasim inevitabil multe dintre consideratiile si caracterizarile devenite deja comune, dar în acelasi timp si o binevenita evidentiere a meritelor de critic ale poetului, asupra carora nu se oprisera în mod particular predecesorii români ai noului eseist, însa o faceau din ce în ce mai frecvent strainii, ceea ce era absolut normal, întrucât "spiritul lui Baudelaire are alaturi de intuitia poetica, elanul mistic si bogatia vietii interioare, valenta rigorii si a preciziei matematice. În acelasi timp intuitiv si discursiv, risipit si lucid, Baudelaire a dat atât poeziei cât si criticei lui adâncime si tensiune, drama si rigoare formala. Patrunzator si fin, disociator subtil, înzestrat deopotriva cu antene vibratile si cu stringenta dialectica, riguros si mobil, Baudelaire a scris cele mai vibrante si mai adevarate pagini de critica literara a secolului trecut". Biberi completeaza astfel în chip cu totul oportun imaginea poetului cu un aspect dintre cele mai pretioase si mai revelatoare ale structuralei ambivalente a spiritului baudelairian. Caci criticul nu se arata mai prejos decât poetul.
La rândul sau, G. Calinescu comenteaza, cu binecunoscuta lui acuitate, Utopia lui Baudelaire, într-un articol din 1946, si totodata vizionarismul sau viitorismul poetului, dându-le o interpretare de asemenea constructiva, care, de altfel, cadea si bine în atmosfera postbelica: "Baudelaire e un romantic, abatut între real si ideal, un om care prin urmare îsi cauta refugiul în utopie", el îsi construieste o lume posibila si e marcat de un anume clasicism de Renastere. Asadar "pe lânga un Baudelaire liric, exista un Baudelaire viitorist, vizionar al unei lumi noi, cu peisajul, arhitectura si umanitatea ei, un arteficier cu ochi geometric care protesteaza împotriva amorfitatii secolului sau". Este, desigur, aici o variatie pe mai vechea tema a idealismului baudelairian, sugestiva însa pentru climatul epocii, dar si pentru întelegerea mai complexa a atitudinii poetului.
Din generatia marilor criticii interbelici, serban Cioculescu este ultimul care ne mai retine atentia în aceste pagini, prin doua scurte texte, prilejuite de centenarul mortii lui Baudelaire si de editia jubiliara din 1968. Daca ultimul face o concisa trecere în revista a unui întreg secol de traduceri, celalalt contine, dupa opinia noastra, o observatie fundamentala, cu atât mai pretioasa cu cât n-a fost speculata cum se cuvine nici în trecut, nici azi, desi e în mod categoric una cu bataie lunga: "Esteticeste vorbind, el este întâiul mare mântuitor al sugestiei în poezie ." si întrerupem citatul aici, pentru ca restul nu ne intereseaza acum. Admitând ca sugestia este, asa cum credem, semnul distinctiv al poeziei moderne, în deosebire de cea traditionala, indiferent de apartenenta acesteia la clasicism ori, dimpotriva, la romantism, imaginea liricului francez de parinte fondator al orientarii simboliste si, prin ea, al poeziei secolului XX, devine cu atât mai limpede si mai convingatoare. Pe lânga diferentele de ordin tematic sau cele care tin de felurite inovatii ale tehnicii poetice, inclusiv eliberarea versului din chingile prozodiei clasice, lirismul modern s-a impus prin aceasta reforma radicala a înlocuirii limbajului eminamente discursiv si descriptiv prin limbajul universal al sugestiei, muzicala în simbolism, plastica sau intelectuala în postsimbolism, ori cea de pura atmosfera textuala în experimentalismul postmodern.
E curios lucru ca pâna în 1992 n-am avut în bibliografia critica româneasca (trebuind sa lasam de-o parte admirabilul eseu din 1947 Baudelaire et l'expérience du gouffre al lui Benjamin Fondane) si o monografie demna de un asemenea mare artist si promotor al unui alt model de umanitate, în care un întreg secol urmator avea sa se recunoasca. S-a însarcinat însa cu o astfel de lucrare un autor quasi-necunoscut, care, din pacate, nu este si un critic literar, ci mai curând un amator, înnobilat totusi printr-o pasiune absorbanta pentru creatorul Florilor raului si, nu mai putin, printr-o impresionanta aspiratie spre integralitate a efortului sau. Numele lui, Marin Radulescu, se cuvine omagiat fie si numai pentru volumul urias al unei compulsari mai mult decât utile si revelatoare de informatii, documente si surse bibliografice. "Baudelaire este pasiunea vietii mele", declara autorul, înca din pragul impunatoarei sale întreprinderi, exprimându-si cu modestie speranta ca monografia sa "va satisface exigentele cercetatorului literar - macar (s.n.) prin amplitudinea si minutiozitatea documentatiei". Sa adaugam ca si prin suprafata demersului exegetic, caci ne aflam în fata a peste o mie cinci sute de pagini, repartizate în trei volume de format mare, purtând titlul comun Baudelaire - existenta si creatie, titlurile fiecaruia dintre ele fiind: Estetica baudelairiana, Creativitatea baudelairiana si Limanul sperantei - exilul.
Nu vom intra acum, fara doar si poate, în universul unei atari spectaculoase exegeze, dar vom nota faptul ca ea este structurata precumpanitor pe criteriul biografic, desi împanata de comentarii referitoare la opera, de o extrem de bogata iconografie si de consistente texte ilustrative din numerosi alti autori, precum si întregita printr-o antologie de pagini baudelairiene. O bibliografie care se doreste aproape exhaustiva încheie impresionanta lucrare a lui Marin Radulescu, cuprinzând nu numai contributiile straine, dar, bineînteles, si pe cele românesti. În pofida unor insuficiente sau inabilitati de limbaj sau de atitudine critica, pe care autorul însusi nu si le ascunde, cercetarea împatimitului nostru baudelairolog se impune oricui nu numai prin devotament, dar si prin seriozitate, ceea ce face ca de acum încolo sa nu mai poata fi ocolita de nimeni.
si, poate ca, prin stradania ei atât de neobisnuita, vai, în cultura noastra, aceasta monumentala trilogie va impulsiona pe altul sau pe altii dintre criticii si istoricii nostri literari specialisti ai domeniului francez sa ne ofere noi interpretari superioare ale personalitatii si operei baudelairiene, asociind acribiei filologice profesionismul exegetic si poate farmecul unui talent de portretist si de evocator. Fie ca ele sa nu mai întârzie, cum au facut-o absolut surprinzator pâna acum, atât amar de vreme. Pe lânga ca le merita poetul însusi, le merita cu siguranta, mai presus de toate, cultura noastra nationala.
|
