GEORGE STANCA
P
Romanta celor trei romante, "Pe-a doua// Voi sculpta-o-n ritmul eroticelor lesbiane//Cu care-n Lesbos cāntaretii si legendarele nebune//Sarbatoreau pe blonda Venus" - sublinierile cu aldine īmi apartin, n.m., G.S.), nu mi-au trezit nici o asociere lubrica sau nelalocul ei, īn afara aceleia legata de dragoste. Dragostea normala, cum altfel? "Fapta aceea//ce-o face omul cu femeia", vorba lui Geo Dumitrescu.
si toate astea mi s-au īntāmplat fiindca liceanul, apoi studentul anilor '60 nici nu poseda la vremea aceea un televizor si nu avea acces la reviste porno sau sexy, nemaivorbind despre filmele erotice. Noi abia rasfoiam frenetic pe sub banca, savurānd fragmente din scenele erotice petrecute de "Elevul Dima dintr-a 7-a" al lui M. Drumes, parca.
Noi vedeam la "ateneu" sau la casa de cultura filme eroice, nu erotice. Despre eroica Armata Rosie, cu Katiusa, cu "Serioja, davai avtamatī!" sau "Streliai, niemtī pa ulita".
Asa īncāt, repet, aluziile lui Baudelaire, viata īn Lesbos cu macar poemele Lesbos si Fammes damnées (Delphine et Hippolyte) ma lasau "nemuritor si rece", caci nu pricepeam nimic.
Aici, ma despart de el, de B. Sunt si am fost mereu, chiar si-n tumultoasa si prelunga mea burlacie (m-am casatorit de-adevarat la 36 de ani), un amorez clasic, ortodox. Chiar daca am fost adesea un senzual exagerat, scris si oral, chiar daca uneori am fost de-a dreptul erotoman, pofticios, carnasier, nesatul de saruturi si amāngāiuri (amāngāi, cuvānt inventat de subsemnatul), extravagantelor homo- (cānd nu sunt patologice si native) chiar si unora hetero-sexuale, eu le-am opus un ferm dicton luat de la un scriitor favorit al lui B, din care a tradus copios, Edgar Allan Poe: Nevermore! Īmi plac, cum sa nu-mi placa?, versuri ca acestea: "Frumoasa mea, cu pieptul de antica sculptura//īsi moaie zilnic parul, la chef, īn bautura,// Iar gheara voluptatii si viciul otravit//Aluneca pe pielea ei dura de granit" (Alegorie, trad M. Pavelescu).
De altfel, cu toate retinerile si repulsiile mele fizice involuntare, prejudecatile si pudoarea mea sexuala nu m-au īmpiedicat sa ma afund īn lectura unor proze pe care eu la numesc la "limitele de jos ale normalului". E acel teritoriu interzis oricarei prejudecati, uneori morbid, alteori de-a dreptul pervers, īn care nu pot evolua. E acel vast si sensibil loc, uneori indicibil, al unor iubiri si extaze prohibite, pe care mai tārziu le-au descoperit si exploatat īn cele mai exotice si stupefiante detalii īndeobste prozatori cum ar fi Marguerite Yourcenar īn Alexis sau tratat despre lupta zadarnica, Nabokov īn Lolita, Mario Vargas Llosa īn Elogiu mamei vitrege, ultima fiind, de altfel, chiar o bijuterie de proza, care te tine mereu, spectaculos, īntre a voma de scārba sau a o face dintr-o prea tare si insuportabil de placuta odoare afrodisiaca.
Spre a concluziona, pot spune, fara false pudori, ca eu unul, ca poet si consumator de poezie, m-am adapat la spiritul lui B aproape īn subconstient, caci acolo stie el intra cel mai bine.
Ca si Minulescu, de altfel, pe care l-am receptat īnaintea lui B, ca si Geo Dumitrescu, cel care m-a descoperit si caruia īi datoram una dintre cele mai complete antologii B Charles Baudelaire, Florile raului, BPT, 1978, Ed. Minerva), ca si multi alti poeti care i-au īmprumutat spiritul īn forme mai absconse, mai mascate, mai subterane.
O data īnsa despartit de el, mie mi-a ramas viu si nepervertit doar spiritul lui erotic. Fie si exagerat. Dar numai cel ortodox, īn stare pura. si, apropo de emulii, voiti sau nevoiti, ai lui B, tare as fi fost curios sa aflu īn ce masura Eminescu, cu senzualismul sau intrinsec, ar fi fost influentat, daca i-ar fi cunoscut poezia. Caci, se pare ca, la scurta perioada cāt au fost contemporani (B a murit cānd poetul romān avea 17 ani), Eminescu, care a pierit de aceeasi boala ca el, cunostea, prin intermediul lui Titu Maiorescu, numai opera critica a lui B, plus traducerile din E.A. Poe. Din pacate, repet, nu si poemele.
Prilejul oferit de a vorbi despre B mi-a relevat un fapt pe care, jur, īl uitasem: acela ca eu, care pretind a nu sti nici un poem pe de rost, indiferent de cine l-ar fi scris, retinusem īn tinerete, integral, un text din B, care se numea Ą une passante. si mi-am amintit si de ce.
Pentru ca aici se reda minunat faptul acela al tānarului care am fost, nu o data īnsingurat si īnsetat īntru amor, mereu īn febrile cautari dupa iubita ideala, ins care, mergānd pe o strada aglomerata de metropola, zarea o minunta femeie (?) ("agile et noble avec sa jambe de statue"), aparitie ce īi provoca, ma citez, "o dragoste profunda de-o secunda". Apoi, ea disparea, intruvabila, misterioasa, īn neantul asurzitor al strazii ("la rue assourdissante") facāndu-te sa exclami, cu tot aerul alungat din plamāni:
"O toi que j'eusse aimče, o toi qui le savais!"
|
