Ghetele - Eugen Barbu
Se ridicasera si copiii. Toti, o ceata. Ăl mai mare era Oprica al lui coana Marita, una de da în carti si facea de dragoste la fetele nemaritate. Arata lung si galbejit. El fura zmeiele tuicilor si începuse sa bea si tuica. Se lauda ca fusese la femei, dar ceilalti nu-l credeau, pentru ca prea n-avea de unde.
Pe urma, mai destept se afla Petre al tâmplarului, care facuse trei clase primare si stia si Crezul. Ăsta se pricepea sa arunce sticloantele si sa faca prastii. Avea un ciorap plin de bile vopsite. Îl purta legat la brâu de curea. Mai era si Ene, stirbul, cu o sora sleampata si fratii lui, toti copiii lui Spiridon. Apoi ofticoasele de fete ale lui Chirica, de le batea vântul. Naie al croitorului si, încolo, de-ai mici, nebagati în seama. Plecau împreuna si nu se întorceau pâna seara.
Colindau mahalalele, pe unde nu-i gaseai: la capul Filantropiei, la Tarapana, tocmai la sina Constantei, sau la gârla la Herastrau, de dadeau la peste.
nainte mergea Oprica, sorbind dintr-un muc de tigara, scuipând cu sete. Ăilalti, dupa el, tragând cu prastiile în vrabii. Treceau peste gradina oltenilor, sareau gardurile putrede si de acolo taiau maidanul pâna la rampa gropii.
O, frumos mai era primavara când albea Cutarida de flori de salcâm! si mirosea, mirosea... Da caldura asa, ca o mângâiere. Copiilor rebegiti de cu iarna, ce le mai placea!
Se opreau lânga bordeiul lui Grigore si se asezau turceste lânga gunoieri. Haidacii beau tuica.
- Bun basamac! facea Tanase, unul de se uita crucis.
Oprica, cu ochii pe sticla lui.
- Voi luati, ma, o gura? se milea gunoierul.
- Luam, nene.
- Na, ma, da sa nu va-mbatati!
Sorbeau câte o înghititura, pe rând. Oprica fura înca o sorbitura, striga la ceilalti si se ridicau.
- Sa-mi aduceti raci, ma, auziti voi, c& 535c222f #259; d-aia v-am dat tuica! striga dupa ei Tanase.
- Las' pe mine, râdea înveselit deodata al Maritei si cobora malul de pamânt al gropii dupa ceata.
Spre fund era racoare. De jos, de lânga balta, cerul se vedea cât un cerc siniliu pe care calatoreau nori albi, destramati. Iarba scurta, albastra, ca peria. Se apropiau de balta. Ene si Petre cautau gaini moarte sub maselele de lut. Daca gaseau una, i-o aduceau lui Oprica. El o lega cu o sfoara de un tarus înfipt în pamânt moale si arunca mortaciunea în apa putreda. sedeau asa cam un ceas, privind lintita în care înotau broscoi. Se facea liniste. Atunci auzeau groapa. Gunoiul luneca tacut, surd. Li se facea frica. Nici vrabii nu mai treceau prin cerul de deasupra. Auzeau numai clipocitul baltii, molcom si rar. Spre margini, undele ei se încreteau si aduceau la mal cutii ruginite de tabla. Acestea sclipeau în soare ca oglinzile.
n apa murdara se glodeau norii bolovanosi. Daca ridicai privirile, îi vedeai îndesându-se peste malurile salbatice. Caldarea de pamânt rasufla tainic. Zgomotul cel mai mic crestea aici, se lovea de seile albicioase si venea înapoi. Mirosea a balegar încins si a iarba cruda. Lui Ene îi venea s-o rupa la fuga, dar se tinea bine. Smulgea limbile proaspete ale maselaritei si asculta freamatul pipirigului.
- Vi-e frica? întreba încet Oprica.
- Nu, zicea Petre cu jumatate glas.
- Aici stau hotii...
Li se ridica parul maciuca la copii.
Ce facea al Maritei, ce dregea, ca le stia pe toate. Unii ziceau ca-i al lui Florea, unul de hotea pe unde apuca, de-l facuse cu carturareasa, la tinerete. Oprica n-avea Dumnezeu, stia sa umble cu sisul. Când îl batea vreunul mai mare, îi spunea cu dintii strânsi:
- Vine el nenea de la pîrnaie, o sa-ti faca matele coada de zmeu! Era legat cu hotii Cutaridei. Le vindea ponturile: de unde sa fure cherestea pe Filantropia, gaini, rufe de la boieri. Nu batea drumurile degeaba. Târa ceata dupa el, sa nu-l ia la ochi sergentii. Dar cu privirea, tot prin curti. Punea geana pe ceva, noaptea se lasa la balta, la capetenii. Dincolo de apa puturoasa nu calca nimeni. Era numai un stufaris si un pustiu de maracini, desi, bubosi vara si înalti. Noaptea, sub malurile scobite, ardeau focuri rosii. Nu-i vedeai. Aveau potecile lor ascunse spre marginea salbatica a gropii.
Lui Oprica îi placea sa se laude, sa bage frica în ailalti. Cum îi vedea ca ciulesc urechile, arunca vreo vorba:
- O sa vie acu, sa va judece, sa va întrebe...
- Pai sa mergem, spunea stirbul cu inima cît un purice.
- Ce sa mergem, trebuie sa-i ducem raci lui Tanase, ca d-aia ne-a dat tuica. si p-orma, daca sunteti cu mine...
Dupa ce le trecea spaima, Naie întreba:
- si cum arata?
- Taci, sa n-auda cineva, ca moartea-i pe voi!
Pe fetele lui Chirica le treceau naduselile. Îsi potriveau parul spalacit, cazut pe ochi, si se uitau în toate partile.
- Spune, nene Oprica, se îndesa Petre, strângând ciorapul cu bile la piept.
- Va spun, da ce-mi dati?
- Io ti-adun chistoace!
- Io fur bani de la mama...
- Io ti-aduc tuica...
- Bine, se învoia al mare. Întâi u jura pe toti:
- Sa moara ma-ta, Petre, ca nu spui la nimeni? - Sa moara!
- Sa moara ma-ta, Naie?
- Sa moara!
si se întorcea catre fetele acarului:
- Iar voi, amarâtelor, daca suflati ceva, da benga-n voi!
Daca te uitai la el, nu-l banuiai. Era un baiat balai, blând dupa priviri. Avea o voce subtire, de fata, parca nu mânca decât miercurea. Se scarpina într-una în cap si mesteca. Daca era vorba de-o taina, stia s-o tina, chit ca-l picai cu ceara. Dar copiilor putea sa le spuna. Ce stiau ei? si, pe urma, era rost de tuica, de câte...
Lasa sa treaca o vreme. Ceilalti, numai ochi.
- Bai, si mi-adunati chistoace? si mi-aduceti bani si tuica?
- Aducem.
- Bine. Atunci bateti laba cu geambasul!
Prin apa veneau racii la mortaciune. Îi auzeau cum se înfig în carnea putrezita.
- Sunt niste huidume de te farâma! Fugiti de la armata, dizertori... Se strângea carnea pe copii ca la gaini.
- Dizertori? ,
- Da. Au centiroane si barbi si arunca cutitul la fix! Unde vrei te gaureste!
- Da-n tine nu da?
- De ce sa dea? râdea al Maritei. Eu sunt de-ai lor!
- si n-au frica de vardisti?
- N-au. Vreo trei si-au facut pardesiu de scânduri de pe urma lor. Copiii nu prea întelegeau limba pasareasca a lui Oprica, dar taceau din gura.
Al Maritei se dezlegase la limba:
- Unuia-i zice Bozoncea, unuia Gheorghe. sef peste toti e Bozoncea. A mierlit un comisar si-a dat multe gauri. L-au dus legat la pârnaie, dar pe drum a rupt lanturile de la picioare si de la mâini. Din doi pumni, a pus gardienii jos. Au tras sticletii-n el, l-au gaurit, sita-i facut, sase gloante are-n piele...
nfricosatoare povesti mai stia Oprica!
Gaina moarta era plina de raci. Trageau sfoara si-i scoteau unul câte unul. Aveau crustele reci si cenusii si gheare ascutite. Îi ciupeau de mâini. Petre îi arunca în sacul lui cu gioale. Duceau si-acasa, la parinti. Îi fierbeau femeile în ceaune si se numea ca avusesera carne la masa. Bagau în ei, nu se cunostea.
Dar pâna seara mai era timp. De la balta treceau pe la bordeiul lui mos Leu, sa-i vada armasarii.
Falnici cai!
Se piteau în dudau pe brânci si priveau. Animalele aveau o piele lucioasa, cu par scurt si aspru, des si lins. Scuturau din pintenii de piele ai copitelor, alungind mustele cu coada. Aplecau apoi gâturile puternice si încordate, ascultau cu urechile ciulite si muscau nepasatori smocurile proaspete.
Vara jucau risca pe maidan. Petre le cara toti gologanii, c-avea un ban cu doua luaturi pe care-l arunca la smecherie. La palmicica, mester mare era Naie, iar la peretas, nu-l întrecea nimeni pe Beghe, unu mai mic, de-i curgea nasul. Se si bateau câteodata, scoteau bricegele, abia-i desparteau ai mari. Erau iuti de mâna, apucau.
Seara plecau spre mahalaua Grantului, la pod, unde tineau unii brutarii. Mirosea înca de departe a jimbla calda, si Ene, priceput cum era, grabea pasii si se lipea de câte-o taraba. Fura doua puni negre din ochii negustorilor si le împartea cu ceilalti. Înfulecau lacomi si de acolo tocmai la piata, la Chibrit se opreau, la ciordeala de pepeni, într-o jumatate de ceas, zareau dughenele de lemn si soproanele acoperite cu rogojini, sub care erau adapostiti cantalupii.
Copiii se amestecau în zarva pietei, trageau cu ochiul la taranii veniti de la Turnu. Acestia pazeau gramezile de bosari. Buni de gura, negustorii spintecau bostanii cu cutitele si-si laudau marfa:
- Ia pepenii, pepenii ca mura! Nu e dulce, nu-l platesti! Cincizeci de bani bucata, marfa lu tata!
Târguiau lucratorii pe capete, lasau banii în palmele lacome ale taranilor.
Ceata ocolea camioanele si, când le era negustorilor lumea mai draga, Petre, iute de mâna, se prefacea ca încearca un pepene, doi si le facea vânt printre picioare, drept în bratele stirbului. Pâna sa bage cineva de seama, baietii fugeau. Prada o împarteau sub un gard. Ene taia bosarii cu sisul lui, felii-felii. Ălora mai mici le dadea ce ramânea: coji muscate pâna la margini, semintele si fruntea scobita cu bricegele.
Acasa tocmai noaptea ajungeau, mai luau câte o palma, nu se cunostea, a doua zi erau la gârla de dimineata. Unii ramâneau fara haine, ca veneau sergentii si le strângeau toalele, trecea vara fara sa stie cum, mai cu arsite, mai cu un joc de-a hotii si vardistii, era frumos, nu mai uitau...
Toamna, în octombrie, i-a strâns scoala. Era ordin sa nu mai ramâna unul acasa, umblasera învatatorii din poarta în poarta, îi scrisesera pe toti dupa vârsta, într-o condica. Ceferistii nu prea aveau cu ce sa le cumpere ghete si sorturi, si desculti nu se facea sa-i trimeata sa învete. Chirica de unde sa scoata bani pentru ale lui? Pe lânga casa le tinea cum putea. Nu trebuia sort si încaltaminte.
- Le dam noi! fagaduisera învatatorii. Numai sa vina la scoala. Acarul clatina din cap si mormaia pentru el:
- Le dati pe dracu, parc-ati fi niscai pricopsiti si voi!
Spiridon avea o liota de baieti. Nevasta-sa i-a spalat, i-a dichisit, i-a cârpit si i-a trimis. Ene nu prea se îndemna. Adica ce sa caute la scoala? Era vremea gutuilor. În gradina oltenilor pomii aveau cracile pline cu fructe galbene. Degeaba sedeau hapsânii la pânda, tot trebuiau ei, cu Oprica si cu Petre, sa le vaduveasca averea...
Cât despre al Maritei si-al lui Matei, acestia trecusera pe lânga scoala. Se prinsese învatatura de ei ca apa de gâsca. Când fusese vorba sa-i dea la meserie parintii, fugisera. Hotul de Oprica n-avea prea mare bataie de cap. Dar tâmplarul îl mai lovea pe-al lui!
nvata si tu, Petre, o treaba! Fa-te, ma, om!
Pe-o ureche-i intra, pe alta-i iesea. L-a dus o data legat la mesterul lui, la Obor. Ăsta avea atelier încapator, scosese calfe multe, priceput, priceput, multi îi pupau mâna. Dar ce-a stat Petre? Dupa o saptamâna s-a trezit cu el la usa! Plângea de i se rupea sufletul lui tat-sau. Matei ar fi vrut sa-l faca si pe el tâmplar, sa învete meseria lui, ca din asta traise. Fier rau, însa. N-a scos-o la capat nici cu vorba buna, nici cu bataia... A ramas Petre golan la poarta lui! Se înhaitase rau si degeaba se caina parintele:
- Ma, o s-ajungi prost! Ai sa mori de foame! N-o sa se uite nimeni la tine!
Vorbele cadeau ca ploaia în balta.
Zidarii pusesera bâta pe-ai lor. Învatatorii îi speriasera cu amenzile daca nu-si trimit copiii la scoala.
Se golise maidanul.
Nici Ene n-a facut purici multi. Când a fost sa-i tunda, a zbughit-o pe fereastra. Dus a fost. A stat fugit o saptamâna de frica lui taica-sau, dar la scoala nu s-a mai întors. Spiridon -la facut mar, a vrut sa-l tîrîie înapoi la învatatori, n-a fost chip. Baiatului îi placea mai mult sa hoinareasca cu Oprica si cu Petre la sina Constantei. Cum sa lasi cerul ala, si vrabiile, si gârla...
Când se apropiau sarbatorile, copiii se pregateau de colinde. La Ajun, femeile desfatau pernele, si din fetele peticite faceau traiste pentru covrigi. Asa era obiceiul. Zidarii veneau devreme acasa cu litra de tescovina si cu bete pe care sedeau însirati covrigi cumparati de lâ negustori.
Ene pleca în ceata, si alui mic, lui Beghe, i se facu de-un Ajun sa mearga cu uratul. Ma-sa a scos din dulap o caciula jupuita si o nuia.
- Vezi de dati pe la alde cumatra, si pe la cuscrul! Sa le pupati mâna si sa le ziceti sanatate de la tat-tau!
Baiatul a luat nuiaua, si-a înnodat mai bine traista dupa gât, si-a dat buzna afara. Zapada scârtâia sub ghete. Se întelesese de cu ziua cu ai vecinului, unii mai mici, care abia îl asteptau. Au pornit apoi, unul dupa altul, pe poteca alba, batuta de pasii lucratorilor.
n mahalaua Cutaridei plecasera toti copiii cu colindul. si Naie, si Petre, si Oprica. La rampa îi lua o frica si grabeau pasii. Unii bateau Grivita, altii trageau spre sina Constantei. Se auzeau câinii în fundul gropii. Râpele erau înghetate si jos sedeau haitele, gata sa te sfâsie.
Colinda începea de la croitor. Trecura si pe la tâmplar, si pe la Stere. Cârciuma, plina. Zidarii cântau în pravalia plina de fum. În case, femeile framântau puni negre. Glasurile copiilor se înfiripara sub geam:
Am venit sa colindam, Domn, Domn, sa-naltam.
n cârciuma se facu liniste. Parca se dadu Dumnezeu jos din cer. Lucratorii se cautara prin buzunare. Stere pofti colindatorii înauntru. Tilica lasa cinzecul, întinse cinci lei lui Ene, cârciumarul cauta si el în tejghea. Lina le aduse mere si covrigi. Beghe sedea cu ochii-n patru, sa mai fure ceva. Casa negustorului mirosea a sarbatoare, a aluat si a vin cu prescure, a miere si a stafide. Copiii îmbucara din cozonacul pus pe masa de muiere. Era bun. Ei, lacomi, ar mai fi vrut. La plecare, îsi strânsera traistele si îsi dadura ghionti.
Pe maidan sticlea lumina noptii. Vântul spulbera zapada.
La cumatra, Beghe a gasit lampa stinsa. Au trecut degeaba groapa, la ceferisti. Ocolira depoul pe niste ulite strâmte si oarbe. Trenurile se auzeau aproape. Printr-un gard de fier, plin de polei, vazura locomotivele negre, învaluite în aburi fierbinti.
- Ia te uita ce de trenuri! spuse tâncul vecinului.
Li se facuse frig, mai muscara din covrigii strânsi în fetele de perna si o luara la fuga, sunând nucile putine. Plecara pe la alde cuscri. Trecura sina Constantei înapoi. La casa rudei ardeau lampile, iar înauntru se auzeau glasuri vesele, a petrecere. Intrara toti în curte. Câinele stapânului se smuci în lant, latra, ar fi muscat. Iesi un barbat, muma-n camasa, nadusit.
- Care esti, ma?
- Beghe, al lui Spiridon! Am venit sa colindam!
- Intra, muceo! facu omul, potolind dulaul. Haide, ca vine gerul de afara...
n casa, masa mare, ca la sarbatori. Împrejur, neamurile cuscrului, muieri cu barbatii lor. Petreceau cu vinul dinainte.
Copiii se dezmortira, privira ciolanele din farfurii. Începura sa cânte:
Lerui, Ier, Raza soarelui, Raza soarelui, Pe casa saracului...
Când terminara, gazda, nevasta rudei, îi puse la masa. Barbatii scoasera câte zece lei, pe care Beghe îi strânse multumind.
La plecare zbiera saru mîna.
Afara, gerul taia obrazul. O luara spre Cutarida. Trecura Grivita. Pravaliile aveau geamurile luminate cu becuri galbene si albastre. Se apropiara si privira. Niste papusi îmbracate în postav verde, cu câlti albi pe margini, spânzurau de-o sfoara lunga. Lânga ele, un brad mic, nins cu vata si împodobit cu sticle, lucea în lumina luminarilor.
- Ăsta-i Mos Craciun cu pomu lui, spuse unul din baieti. Ceilalti tacura si se uitara mai departe. Vântul le flutura traistele golite, ca pe niste zmeie. Nucile si covrigii uscati se lovira. Când le-au înghetat talpile, se îndurara sa plece. Se întoarsera spre câmpul gol. Ochii se umezeau de ger. Pe gene li se asternu o bruma subtire.
Aproape de cârciuma îi alergara câinii negri ai lui Stere. Mai sa le sfâsie pantalonii. La poarta, se despartira. Venea si Ene cu ceata lui. Se batusera cu ai ceferistilor si le furasera covrigii, ca erau mai multi. La ei ardea înca o lampa. Spiridon dormea. Copiii se dadura lânga soba. Ăl mai mare îl cauta pe Beghe în traista si mâncara colindetele.
- Pe unde-ai fost? îl întreba.
- Pe la alde cuscri. Petreceau cu lautari si aveau curcan pe masa si cozonac!
- Da? facu Ene, si mai mânca un covrig.
i era somn. Beghe îi arata si banii. Partea lui. Îi împartisera pe drum.
- Tot cuscrul ni i-a dat, si la cârciumar... Mama lor trebaluia înca.
- Haideti la culcare, le spuse. E târziu. Cel mic o întreba:
- Mama, adica mosul ala care da pe la altii, de are barba de câlti, e adevarat?
- Care?
- Mos Craciun, de e si-n cartea de citire... Muierea se încrunta.
- Fugi de-acilea! Numai la ai bogati nimereste! Ce sa caute la noi? si-ar pierde cizmele prin noroaie!
- Copiii spun ca daca lasi ghetele la usa, dimineata le gasesti pline cu jucarii...
Femeia ofta. Obrazul îi era supt si rece. În odai se simtea frigul de afara. Era ostenita. Ar fi vrut sa se culce lânga barbatul care sforaia în pat. Se rasti la baiat:
- Pune-le si tu si du-te la culcare.
Beghe se descalta. Scormoni zapada lânga burlan si aseza botforii lui, umflati de udatura. Le desfacu sireturile, sa încapa mai multe lucruri, apoi, înainte de a adormi, se închina.
Peste Cutarida, miezul noptii cazu greu si taios. Se auzea rasufletul gropii. Câinii se încolaceau mai bine, de frig, sub stresini. Tacerea cuprinsese locul salbatic. Crapau pietrele.
Copilul tragea prin somn mai bine tolul pe el. Se trezea din când în când si asculta afara. Spre drumul Grivitei, treceau carute. Se auzeau sinele de otel ale rotilor scrâsnind în zapada.
n fund, la balta, pocneau copcile înghetate.
Prin mahalaua Cutaridei, Mos Craciun nu trecuse niciodata. Nu trecu nici de data asta.
Beghe se trezise devreme. Afara se îngâna ziua cu noaptea. Tat-sau înca sforaia. Ene, facut covrig lânga perete, nu se misca. Copilul, cu inima la gura, deschise usa si lua o gheata în mâna.
O azvârli.
Nu venise mosul al bun. Trecuse câinele si se usurase pe sireturi...
|
