HIPERBOLĂ = Termen derivând din fr. hyperbole, gr. hyperbole (cf. hyper "deasupra" si balleyn "a arunca"); desemneaza o figura de stil constând într-o exagerare, prin marirea sau micsorarea obiectului, cu scopul de a potenta expresivitatea ope 19419q168t rei literare. Înrudita cu metafora (v.) si comparatia (v.), carora li se subsumeaza adesea, H. este foarte frecventa în vorbirea curenta (ex. ,,arde de nerabdare", "a înghetat de spaima"), precum si în folclor, unde ia forma fabulosului (v.) (ex. Sfarma-Piatra, Ochila, Gerila etc.). În poezie, H. a fost cultivata mai cu seama de romantici, care obisnuiesc sa gigantizeze realitatea în cadrul viziunii lor antitetice si hiperbolice, ca de ex. V. Hugo în Aurore: "Le ciel s'ouvre ŕ ce chant comme une oreille immense. / Le soir vient; et le globe ŕ son tour s'éblouit, / Devient un oeil enorme et regarde la nuit" (La acest cântec, cerul se deschide ca o imensa ureche / Vine seara; pamântul se uimeste si el, / Devine un urias ochi si priveste noaptea). La noi, M. Eminescu foloseste o gama foarte variata de H.: exagerare prin marire superlativa: "Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai / Las'sa ma uit în ochii-ti ucigator de dulci" (Strigoii); depreciere, prin minimalizare, capatând o nuanta de ironie si dispret: "Cum? Când lumea mi-e deschisa, a privi gândesti ca pot / Ca întreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?" (Scrisoarea III); H. acumulativa, prin repetitie: "An cu an împaratia tot mai larga se sporeste, / Iara flamura cea verde se înalta an cu an, / Neam cu neam urmându-i zborul si sultan dupa sultan" (ibidem). Literatura cunoaste opere întregi care sunt construite pe H., cum ar fi Gargantua si Pantagruel de Rabelais, Nasul de N. Gogol, Norul în pantaloni de V. Maiakovshi etc. H., ca figura de stil, tinde sa devina un procedeu devalorizat prin frecventa si uzura. De aici si circumspectia pe care o manifesta fata de H. poezia moderna.
|
