HORIA GÂRBEA
Baudelaire, Rimbaud, proza si amintirea
|
s |
tim de la Baudelaire ca poetul e asemeni cu albatrosul, care, chipurile, exilat pe pamânt, e încurcat de aripile cu care este adaptat exclusiv la zbor. Dar prozatorul? Dar, mai ales, romancierul? Cred ca justificarea lui se afla în încercarea de a descrie, chiar prin intermediul fantasticului, o lume reala sau, oricum, care pastreaza aparenta unei realitati solide. El ar face parte, dimpotriva, dintr-o fauna care, chi 535b121f ar înzestrata cu aripi, n-ar putea parasi solul, precum dropia sau strutul.
Un exemplu care-mi vine în minte prin forta cu care se impune este celebrul Dune a lui Frank Herbert. Autorul descrie o planeta cu climat ostil, teatrul unei lupte politice si militare etc. O face însa atât de verosimila în toata amanuntele sale, încât realitatea ei devine neîndoielnica. Mai mult, dupa roman s-a putut face un joc de calculator în care amatorul va izbuti în mod coerent sa refaca pas cu pas constructia acelei lumi.
Ceea ce prezinta interes în proza, ca si într-un joc PC, este în primul rând existenta personajelor care evolueaza si interactioneaza în chip convingator si consecutiv premiselor. Ele se circumscriu unei epoci, unui timp, unor date psihologice care tin de o "realitate".
Este absolut normal ca, în Maestrul si Margareta, personajele altui tarâm sa se dedea zborului, dupa cum, la alt nivel, personajele lumii noastre sa fie terorizate de probleme curente ale vietii omenesti pe care nu le pot depasi.
Din pacate însa multe proze ale momentului din literatura noastra sunt lipsite tocmai de o asemenea coerenta, care da lumii fictive a romanului (nuvelei) aparenta unei realitati indiscutabile. Personajele nu doar ca se comporta bizar peste limitele în care orice fiinta este capabila de surprize, dar au trasee absolut neverosimile. "Lumile" construite artificial sunt gaunoase, imposibile sau, mai rau, improbabile.
În ceea ce ma priveste, dupa o experienta vasta si mai curând nefasta de cititor de proza contemporana româneasca, observ cu durere o alienare a autorului. Personajele vorbesc, se comporta, cumva, ca în filmele proaste românesti, croite dupa necesitati ideologice sub comunism: ele functioneaza unilateral, ca niste mecanisme specializate pe functii înguste. Sunt lipsite de complexitatea unor oameni vii si nici macar în treacat nu aflam ce fac, cu ce se ocupa, ce aspiratii sau aberatii au. Unii sunt preocupati excesiv sau exclusiv de sex. Altii doar rationeaza politic, fara a fi clar daca si traiesc din asta sau daca manânca si dorm. Altii exceleaza în preocupari dintre cele mai bizare si care, în principiu, exercitate într-o societate de orice tip, ar duce la marginalizarea sau chiar la detentia lor în locuri specializate. În fine, alte personaje/ actiuni sunt de un neo-samantorism atât de apasat încât nu e cu putinta sa li se atribuie, nici macar în vise, vreun raport cu realitatea.
Acesta e motivul pentru care privesc romanul românesc si, mai general, întreaga proza de azi de la noi cu suspiciunea ca ea serveste în primul rând unei teze a autorului si nu îl are în vedere pe cititor, cel care îsi doreste sa gaseasca, în spatele textului, o realitate plauzibila. Într-un chip foarte curios, prozatorii actioneaza de fapt ca niste demiurgi orgoliosi care creeaza lumi ce nu pot functiona si, facând asta, se îndreapta, de fapt, împotriva propriului interes: acela de a fi cititi de multa lume si de a comunica, astfel, unei mase de "adepti" adevarul lor.
Sa fie de vina ... Baudelaire? Faptul ca modele literare de la noi au fost mai degraba luate din literatura franceza? si ca au fost mai ales poeti? Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé sau Valéry au vreo vina pentru o anumita ne-adaptare a romancierului român la realitate? E cert, oricum, ca, exceptându-l pe Proust, romancierii francezi nu au avut o mare influenta asupra scrisului la noi. si, paradoxal, admiratorii lui Proust s-au departat de model tocmai în directia unui realism care, adesea, nu le-a iesit. De fapt, proustianismul lui Camil Petrescu e mai mult declarativ.
În poezie însa, desi de la epoca lui Baudelaire sau Rimbaud a trecut vreme multa, influentele se vad si azi. Nici poezia interbelica, nici cea a anilor 1960-1970, care s-a întors la schema de valori interbelica, nu au gasit, cu exceptiile de rigoare, modelul major în lirica lui Eminescu. Experienta romantica era încheiata si greu de valorificat. În schimb, numitii poeti francezi au devenit, declarat sau nu, ca si Mallarmé, Valéry, Apollinaire, foarte gustati si "au cazut repede" la sufletul poetului român, ba si al prozatorului.
Se vede limpede. Straduindu-se sa se smulga din comunism si "realism socialist", Labis dedica un poem entuziast lui Rimbaud. Baudelaire este un poet din care avem, pentru fiecare text, mai multe traduceri mai mult decât multumitoare. Cum nu este cazul la, sa zicem, Victor Hugo.
Abia în anii '70, modelul poeziei americane începe sa se impuna liricilor de la noi si efectul se simte si în proza, pentru ca la promotiile '80 si '90 autorii sunt obligati sa "creasca împreuna" în cenacluri, la început greu publicati, apoi fara putinta publicarii. Totusi, poezia franceza ramâne si ea un reper, chiar daca aluziile la ea sunt uneori detasat ironice.
Este, în mod obiectiv, foarte greu de cautat si de "separat" în formatia complexa a personalitatii unui scriitor de sfârsit de secol XX influenta unui anumit scriitor sau chiar a unei anumite literaturi. Autorul însusi - sau poate mai ales el? - n-ar putea sa spuna cât anume datoreaza unui scriitor autohton sau strain. Este totusi cert ca poezia si proza noastra actuala, ba chiar si teatrul, cuprind într-o proportie însemnata "elixiruri" franceze ale rastimpului cuprins între sfârsitul romantismului si dezvoltarea noului roman. Partea mai apropiata în timp a literaturii franceze îsi manifesta influenta mai ales prin teorie si mai putin prin modele individuale. În cazul marilor poeti de tipul celor numiti mai sus si al lui Proust, definitorie este personalitatea lor, care "lucreaza" asupra scriitorului român. Exceptiile (pasunisti, autisti, neaosisti, naturalisti etc.) exista, fireste, dând contur regulii.
Facem asadar o reverenta înaintea culturii si limbii franceze cu care chiar generatia mea a crescut "în casa" înainte de a învata engleza. E o diferenta esentiala pe care eu o resimt, daca mi se îngaduie o clipa de amintire personala. Cu franceza "am crescut" în urechi si biblioteca, engleza mi-a fost impusa institutional si prin necesitate profesionala. Absolut toti adultii pe care îi întâlneam în copilarie în familie sau în cercuri familiale vorbeau franceza. Nimeni, cu exceptia unei matusi, nu stia englezeste. La optsprezece ani, traduceam Albatrosul si Podul Mirabeau, cu orgoliul ca am realizat varianta "mea".
Mai târziu, am constatat, cum ziceam mai sus, ca poezia franceza n-a prins totdeauna bine prozei noastre. Dar nu conteaza, poate e doar o impresie. Singura certitudine ramâne aceea a "cititorului fatarnic", ce poarta ascuns în buzunar carnetul sau cu versuri.
|
