INFLUENTA LIMBII TURCE ASUPRA LIMBII ROMǺNE

INFLUENTA LIMBII TURCE ASUPRA LIMBII ROMǺNE

De-a lungul istoriei sale, poporul romān a avut diverse si īndelungate relatii cu limba turca. Factorii sociali, politici, economici, culturali nu puteau ramāne fara urmare īn plan lingvistic.

Studiile au aratat ca īn limba romāna se pot distinge doua straturi de īmprumuturi turcesti.

Primul cuprinde cuvinte care au fost atribuite vechilor populatii de origine turco-tatara stabilite īn aceste zone (īn special pecenegi si cumani).

In cercetarea detaliata īntreprinsa īn legatura cu influenta orientala asupra limbii si literaturii romāne, Lazar Saineanu arata ca exista mai multe grupuri de turci, care au avut contacte cu populatia romāneasca īn diferite etape ale istoriei, lasānd urme la nivelul lexicului romānesc. Este vorba despre pecenegi, care, alaturi de nogai, afirma Saineanu, "au jucat un rol īnsemnat īn istoria Europei orientale din sec. IX - XIII si īn special īn trecutul medieval al romānilor." (Saineanu, 1900, p XII). Urme lingvistice ale trecerii pe aici ale pecenegilor sunt toponimele Pecenisca, Peceneagul, Pecenevra. Cumanii au cuprins Moldova si Tara Romāneasca īncepānd cu anul 1086, unde ar fi ramas aproape un secol si jumatate (1086-1220). Din limba acestora ar fi ramas, īn opinia lui Saineanu, peste 33 de nume topice si onomastice formate din Coman (Comana, Comanita, Comanca), precum si numele oraselor Teleorman (din Teli orman "padure nebuna", adica "padure deasa"), Caracal (de la cumanul Kara kala "castrum nigrum"), Iasi (din yassi "arcas") (ibidem, pp. XIV-XV). Sunt considerate a fi de origine cumana cuvintele: beci ("subterana, pivnita boltita"), dusman, intrat īn fondul principal lexical al limbii romāne, olat ("tinut", frecvent īn vechea istoriografie romāneasca - Miron Costin, Neculce, Cantemir; astazi iesit din uz), toi (cu sensul initial de "ospat", pierdut ulterior; se pastreaza acela de "zgomot, larma", de unde verbul a toi, īn Moldova "a striga"; sensul actual al lui toi este acela de "temei, punct culminant": toiul petrecerii, toiul veseliei) (ibidem, pp. XVI-XVII). Astazi, doar īn expresia a fi īn toi [n.n.]). Au mai fost atribuite acestei influente cuvintele: aslam "camata", īnregistrat īn textele romānesti vechi (pentru discutia detaliata a termenului, vezi Saineanu, pp. XVII-XVIII), baltag, capcana, cazan (atestat īn cumana), cioban, cobuz "un fel de chitara" (īnvechit), teanc (atestat īn cumana), a (se) tolani (Dimitrescu, 1978, p. 109). Densusianu considera ca ar fi de origine cumana urmatoarele cuvinte: bardaca, catār, chindie, chior, habar, hambar, haram, maidan, maimuta, murdar, taman. La acestea, H. Wendt adauga: buzdugan, dulama, marama, suman, tarām etc (Wendt, 1960). In ceea ce priveste antroponimia, sunt considerate a fi de origine cumana unele nume romānesti atestate īn documentele din secolele al XIV-lea - al XVI-lea: Aslan, Balaban, Baragan, Buciuc, Cara, Caraba, Caraiman, Ciortan, Itu, Talaba, Ulan, Ulmes etc (Dimitrescu, 1978, p. 109).

Influenta turca (osmanlie) īncepe īn Peninsula Balcanica īn secolul al XIV-lea si dureaza pāna īn prima jumatate a secolului al XIX-lea. Elementele turcesti au patruns īn limba romāna īn aceasta perioada īn doua faze istorice:

A. īn secolele al XV-lea - al XVII-lea au patruns o serie de cuvinte care au, īn general, caracter popular, multe facānd parte din fondul principal lexical al limbii romāne; despre acestea, spre deosebire de cea de-a doua categorie ,B,Saineanu afirma: "ele au patruns īn viata poporului, se bucura de o mare raspāndire si au prins o forma definitiva īn limba" (Saineanu, 1900, p. LXXIII).

B. cuvinte turcesti intrate īn epoca fanariota (secolele al XVII-lea - al XVIII-lea), dintre care majoritatea au iesit din uz sau au capatat, pe teren romānesc, un sens ironic sau peiorativ. In legatura cu aceasta categorie de turcisme, Saineanu afirma ca "mai toate turcismele din ultima perioada, de ordine politica si sociala, au intrat definitiv īn domeniul istoriei o data cu disparitiunea domnilor fanarioti si deci si a influentei imediate a turcilor; o parte dintr-īnsele au ramas, dar neavānd timp cānd sa prinda radacini īn limba, au dobāndit īn gura romānului o usoara nuanta de ironie si au cazut īn sfera comicului, devenind o mina bogata de exploatare pentru literatura umoristica; aceasta soarta curioasa a īmpartasit-o de altminterea elementul turc recent cu cel contemporan neo-grec, a carui ultima faza contrasteaza īn seriozitate si persistenta cu grecismele anterioare epocii fanariote" (Ibidem, pp. LXXII-LXXIII).

Cuvintele de origine turceasca sunt relativ usor de recunoscut pentru ca, asa cum arata Lazar Saineanu, "turcismele romāne au īn cea mai mare parte accentul pe ultima silaba" (ibidem, p. L). Lingvistul romān enumera totusi o serie de exceptii de la aceasta regula, printre care prezenta dubletelor accentuale sau necesitatea diferentierii prin forma a unor cuvinte. El arata ca, chiar daca se face abstractie de aceste situatii speciale, exista totusi un numar important de turcisme romānesti care nu respecta oxitonia caracteristica si cvasigenerala (ibidem, p. LI); dam doar cīteva exemple: acaret, amanet, atlas, babalāc, bidiviu, borangic, buzdugan, calcan, derbedeu, habar, hambar, huzur, taifas, talaz, taraf; tavan etc; unele sunt foarte usor de recunoscut, datorita vocalei finale accentuate -a (sau a diftongului -ea, cu -a accentuat): acadea, baclava, balama, basma, boccea, catifea, cazma, cherestea, chiftea, cismea, ciulama, dambla, dandana, dusumea, haimana, halva, lichea, lulea, macara, manea, mucava, musaca, musama, sarma, sofa, sandrama, tarla, telemea, trufanda, zeflemea etc.

O clasa morfologica destul de bine reprezentata este aceea a adjectivelor: bondoc; caraghioz; chefliu; chel; chior; coscogea; hain; mahmur; mofluz; mucalit; murdar; nurliu; palavragiu; sadea; sasiu; siret ("istet"); tembel; zevzec.

Productivitatea cuvintelor de origine turca este dovedita de multiplele derivate pe care termenii turcesti le-au format īn romāneste: de la chirie (alaturi de chirigiu) s-au format chirias, a īnchiria; de la cioban, ciobanesc, a ciobani, ciobanie, ciobanas, ciobanita; de la dusman, a dusmani, dusmanesc, dusmanie, dusmanos etc., Pentru mai multe derivate, unele iesite deja din uz īn ultimul secol, vezi Saineanu, pp. LXXIV-LXXV, iar pe de alta parte, de frecventa unor sufixe, īn special -giu si -lāc.

Ovid Densusianu, Aspecte lingvistice ale pastoritului, Bucuresti, 1930.

Vladimir Drimba, Paralele sintactice si frazeologice turco-romāne, īn DR, XI (1948), pp. 202-212.

C.C. Giurescu, Īmprumuturi cumane īn limba romāna: odaie si cioban, īn SCL, XVII (1961), pp. 205-213.

Enver Mamut, Influenta limbii romāne asupra graiurilor tataresti din Dobrogea, īn AUBLCO, 21, 1972, pp. 165-181.

Lazar Saineanu, Influenta orientala asupra limbii si culturii romāne, I-III, Bucuresti, 1900.

H. Wendt, Die türkhischen Elemente im Rumänischen, Berlin