INFLUENTA LIMBII TURCE ASUPRA LIMBII ROMǺNE
De-a lungul istoriei sale, poporul român a avut diverse si îndelungate relatii cu limba turca. Factorii sociali, politici, economici, culturali nu puteau ramâne fara urmare în plan lingvistic.
Studiile au aratat ca în limba româna se pot distinge doua straturi de împrumuturi turcesti.
Primul cuprinde cuvinte care au fost atribuite vechilor populatii de origine turco-tatara stabilite în aceste zone (în special pecenegi si cumani).
In cercetarea detaliata întreprinsa în
legatura cu influenta orientala asupra limbii si literaturii
române, Lazar Saineanu arata ca exista mai multe
grupuri de turci, care au avut contacte cu populatia româneasca în
diferite etape ale istoriei, lasând urme la nivelul lexicului românesc.
Este vorba despre pecenegi, care, alaturi de nogai, afirma
Saineanu, "au jucat un rol însemnat în istoria Europei orientale din sec. IX - XIII si în special în trecutul medieval al
românilor." (Saineanu, 1900, p XII). Urme lingvistice ale trecerii pe aici ale
pecenegilor sunt toponimele Pecenisca, Peceneagul, Pecenevra. Cumanii
au cuprins
Influenta turca (osmanlie) începe în Peninsula Balcanica în secolul al XIV-lea si dureaza pâna în prima jumatate a secolului al XIX-lea. Elementele turcesti au patruns în limba româna în aceasta perioada în doua faze istorice:
A. în secolele al XV-lea - al XVII-lea au patruns o serie de cuvinte care au, în general, caracter popular, multe facând parte din fondul principal lexical al limbii române; despre acestea, spre deosebire de cea de-a doua categorie ,B,Saineanu afirma: "ele au patruns în viata poporului, se bucura de o mare raspândire si au prins o forma definitiva în limba" (Saineanu, 1900, p. LXXIII).
B. cuvinte turcesti intrate în epoca fanariota (secolele al XVII-lea - al XVIII-lea), dintre care majoritatea au iesit din uz sau au capatat, pe teren românesc, un sens ironic sau peiorativ. In legatura cu aceasta categorie de turcisme, Saineanu afirma ca "mai toate turcismele din ultima perioada, de ordine politica si sociala, au intrat definitiv în domeniul istoriei o data cu disparitiunea domnilor fanarioti si deci si a influentei imediate a turcilor; o parte dintr-însele au ramas, dar neavând timp când sa prinda radacini în limba, au dobândit în gura românului o usoara nuanta de ironie si au cazut în sfera comicului, devenind o mina bogata de exploatare pentru literatura umoristica; aceasta soarta curioasa a împartasit-o de altminterea elementul turc recent cu cel contemporan neo-grec, a carui ultima faza contrasteaza în seriozitate si persistenta cu grecismele anterioare epocii fanariote" (Ibidem, pp. LXXII-LXXIII).
Cuvintele de origine turceasca sunt relativ usor de recunoscut pentru ca, asa cum arata Lazar Saineanu, "turcismele române au în cea mai mare parte accentul pe ultima silaba" (ibidem, p. L). Lingvistul român enumera totusi o serie de exceptii de la aceasta regula, printre care prezenta dubletelor accentuale sau necesitatea diferentierii prin forma a unor cuvinte. El arata ca, chiar daca se face abstractie de aceste situatii speciale, exista totusi un numar important de turcisme românesti care nu respecta oxitonia caracteristica si cvasigenerala (ibidem, p. LI); dam doar cîteva exemple: acaret, amanet, atlas, babalâc, bidiviu, borangic, buzdugan, calcan, derbedeu, habar, hambar, huzur, taifas, talaz, taraf; tavan etc; unele sunt foarte usor de recunoscut, datorita vocalei finale accentuate -a (sau a diftongului -ea, cu -a accentuat): acadea, baclava, balama, basma, boccea, catifea, cazma, cherestea, chiftea, cismea, ciulama, dambla, dandana, dusumea, haimana, halva, lichea, lulea, macara, manea, mucava, musaca, musama, sarma, sofa, sandrama, tarla, telemea, trufanda, zeflemea etc.
O clasa morfologica destul de bine reprezentata este aceea a adjectivelor: bondoc; caraghioz; chefliu; chel; chior; coscogea; hain; mahmur; mofluz; mucalit; murdar; nurliu; palavragiu; sadea; sasiu; siret ("istet"); tembel; zevzec.
Productivitatea cuvintelor de origine turca este dovedita de multiplele derivate pe care termenii turcesti le-au format în româneste: de la chirie (alaturi de chirigiu) s-au format chirias, a închiria; de la cioban, ciobanesc, a ciobani, ciobanie, ciobanas, ciobanita; de la dusman, a dusmani, dusmanesc, dusmanie, dusmanos etc., Pentru mai multe derivate, unele iesite deja din uz în ultimul secol, vezi Saineanu, pp. LXXIV-LXXV, iar pe de alta parte, de frecventa unor sufixe, în special -giu si -lâc.
Ovid Densusianu, Aspecte lingvistice ale pastoritului, Bucuresti, 1930.
Vladimir Drimba, Paralele sintactice si frazeologice turco-române, în DR, XI (1948), pp. 202-212.
C.C. Giurescu, Împrumuturi cumane în limba româna: odaie si cioban, în SCL, XVII (1961), pp. 205-213.
Enver Mamut, Influenta limbii române asupra graiurilor tataresti din Dobrogea, în AUBLCO, 21, 1972, pp. 165-181.
Lazar Saineanu, Influenta orientala asupra limbii si culturii române, I-III, Bucuresti, 1900.
H. Wendt, Die türkhischen
Elemente im
|
