INTEROGAŢIE
= Provine din fr. interrogation, lat. interrogatio
"întrebare". Figura de stil constând într-o întrebare sau un sir
de întrebari adresate unui auditoriu din partea caruia nu se
ast 19119s1815t eapta niciodata un raspuns. Întrebarile
apartin fie unui text poetic, fie unui discurs, asa cum se întâmpla
în Biblie, în Catilinarele lui Cicero ("Pâna când, în
sfârsit, vei abuza, Catalina de rabdarea noastra?"), în
versurile lui François Villon (La Ballade des dames du temps jadis - Balada
doamnelor de altadata: "Ci spune-mi unde, în ce cuprins, / E
Flora, râmleanca frumoasa, Archipiada si Tais, / Ce a fost si
vara ei duioasa?... Dar unde-s marile ninsori?" - trad. Dan Botta), în
cele ale lui Eminescu (Scrisorile II si III; Despartire;
Revedere etc.), în Vlaicu Voda de Al. Davila, în versurile lui
Geo Dumitrescu si Adrian Paunescu etc. Suntem de fapt în fata
unui procedeu stravechi, care a cunoscut o veritabila înflorire în
retorica antica, revenind în vremea clasicismului si a romantismului,
un procedeu prin care se urmareste mentinerea treaza a
atentiei si participarea mai intensa a cititorului sau a
auditoriului la cele spuse. Uneori, întrebarile curg în cascada,
pentru a sugera vehementa pasiunii: "Ce sunteti voi? Aceste
albastre întinderi de aer nesfârsit / Ce sunt?, prin care voi ca frunzele
plutiti / Pe limpezile fluvii-n Paradis?" (Byron, Cain), ori
elanul imprecativ al autorului, vointa sa de a mobiliza la actiune
sau de a transmite un sentiment intens: "Spuneti-mi, ce-i
dreptatea...?" (Eminescu, Împarat si proletar).
