INVOCAŢIE
= Termenul provine din fr. invocation, lat. invocatio I. reprezinta cererea de sprijin si ruga poetului, pentru ca o divinitate, de obicei muza, sa-i dezvaluie lucruri n 252e42c ecunoscute. Conform unor teorii antice (grecesti), poetul nu poate crea decât inspirat de catre muza, adica de o divinitate cu functie specifica. Ulterior, I. devine o formula retorica, de adresare catre orice persoana inspiratoare: "O, vino iar! Cuvinte dulci inspira-mi / Privirea ta asupra mea se plece, / Sub raza ei ma lasa a petrece / si cânturi noua smulge tu din lira-mi" (Eminescu, Sunt ani la mijloc). I. reprezinta o formulare frecventa îndeosebi în epopeea clasica sau clasicizanta, precum Ierusalimul eliberat de T. Taso, Paradisul pierdut de J. Milton, Messiada de F. G. Klopstock etc. Sensul hieratic sau magic dispare când avem de-a face cu poeme parodice, precum Ţiganiada de Ion Budai-Deleanu: "Muza ! ce lui Omir odinioara / Cântasi Vatrahomiomahia / Cânta si mie, fii bunaoara, / Toate câte facu tigania...". I. folosita pentru interpelarea unui personaj imaginat sau absent se numeste I. retorica: "Cum nu vii tu, Tepes Doamne[...]" (Eminescu, Scrisoarea III). Forme diversificate ale I. au folosit multi poeti moderni.
|
