ION CREANGA Povestea lui Harap-Alb

Ion creanga

Povestea lui Harap-Alb

Lumea fascinanta a basmului nu poate ramâne neexplorata de cel al carui har înnascut îsi trage seva din filonul bogat al literaturii noastre populare, de aceea, metamorfozat într-un "pacat de povestariu", cum se autodefineste, humulesteanul Creanga altoieste pe tipare arhaice, consacrate, mladitele viguroase ale unui talent autentic, dând la iveala, modest, dar impecabil, un basm original, "cea mai îngrijita ca forma si mai cu dragoste scrisa dintre toate povestile lui" (N. Iorga) - atât de cunoscuta "Povestea lui Harap-Alb".

Are ca sursa de inspiratie basmul popular, de la care autorul pastreaza motivele narative tipice (superioritatea mezinului, calatoria, su 252h78c punerea prin viclesug, încercarea puterii în trei împrejurari diferite, izbânda, demascarea spânului, pedeapsa, petitul, probele, casatoria), personajele (Craiul Verde-Împarat, Împaratul Ros, Harap-Alb (Fat-Frumos), fata împaratului Ros (Ileana Cosânzeana, Spânul), ajutoarele venite în sprijinul binelui,unele elemente magice (apa vie, apa moarta, cele trei smicele). Formulele tipice inoveaza pentru basmul cult umanizarea fantasticului (fabulosului) prin comportament, gestica, psihologia si limbajul personajelor (în basmul popular fantasticul este antropomorfizat). Personajele fabuloase, supranaturale, se comporta, în general, ca oamenii, însa umanizarea lor este conventionala, abstracta, fara particularitati psihice, sociale, nationale. Caracteristica lui Creanga este localizarea fantasticului. Prin detalii realiste, lumea fabuloasa coboara într-un plan de existenta care poate fi localizat geografic si istoric. Personajele se comporta taraneste si vorbesc moldoveneste.

Desi este un basm, prin înfatisarea atât de taraneasca a lumii evocate, Povestea Harap-Alb apare ca un mic roman de aventuri cu subiect fabulos. E vorba de un roman fantastic, cu eroi supranaturali, carora autorul le împrumuta "o viata curat omeneasca, si anume taraneasca; îi amesteca cu desavârsire în mediul vietii de toate zilele din Humulesti si-i trateaza pe picior de perfecta egalitate"(G. Ibraileanu, în Note si impresii)

Dupa cercetarea lui Lazar Saineanu "Povestea lui Harap-AIb" include, de altfel, episoadele (functiile) esentiale ale unui basm, în viziunea lui Propp: absenta, necesitatea plecarii eroului de acasa; înzestrarea cu unelte si instrumente magice (fiul cel mic dobândeste hainele, armele si mai ales calul nazdravan); interdictia de a trece peste podul cu ursul; încalcarea ei de catre fiul cel mic si curajos; deplasarea spatiala între doua împaratii; viclesugul (Spânul îsi însala victima si pune stapânire pe ea); sosirea incognito (personajele sosesc sub identitate schimbata în împaratia lui Verde-împarat); pretentiile neîntemeiate ale falsului erou; încercarile grele (încercarile sunt trecute de erou); recunoasterea (eroul va fi dezvaluit în cele din urma); demascarea falsului erou, în consecinta a Spânului; pedeapsa (falsul erou este pedepsit); casatoria (eroul se casatoreste si se înscauneaza împarat).

Se pot distinge, în arhetipologia generala, mai multe trepte ale arhaitatii, dar în basmul cult, si mai ales la Creanga, nu se mai atinge niciodata faza miticului autentic, originar, cu întâmplari petrecute in illo tempore. Creatiei originare a lumii autorul îi adauga efortul de creatie propriu, vocatia sa demiurgica, impregnata cu o mare doza de ironie si de umor fata de evenimente si personaje, acestea fiind, pe scara arhetipologiei generale, atribute ale realismului. Satira, ironia, umorul sunt modalitati de desacralizare a mitului, de înscriere a sa, daca nu în cotidian, ca în literatura realista, cel putin aici, în povesti, într-o faza intermediara. n "Povestea lui Harap-Alb" mai greu este începutul actiunii, primii doi fii de crai chiar ratându-l definitiv, ramânând în timpul comun, comod, aparent protejat al existentei. Pentru ei, spatiul se închide, devine protector, aventurile se realizeaza la dimensiuni reduse, primul esec întorcându-i acasa. Regresiunea dimensiunilor este caracteristica esentiala a coborârii în timpul prozaic. Faptul ca actiunea oscileaza între real si mitic sau ca ne aflam în aceasta permanenta ambiguitate real-fantastic este demonstrat prin aceea ca personajele umane respecta toate caracteristicile unor fiinte obisnuite: timpul lor trece repede, ei se gândesc la descendenti, la substituti care sa le duca mai departe programul existential: "Amu cica împaratul acela, aproape de batrânete, cazând la zacare, a scris carte fratine-sau craiului...". Acesta este motivul începerii aventurii si, prin ineditul ei, ce poate schimba destine pamântene, impune si încercarea initiatica pe care trebuie sa o îndeplineasca cei trei fii de crai, pentru a deveni vrednici urmasi ai tatalui lor. Drumul presarat cu primejdii devine proba initiatica, pentru a face alegerea între cei trei fii de împarat. Numarul trei este, si acesta, ca în orice basm, magic: fiii de crai sunt trei, dar numai al treilea are calitati superioare, fiind capabil de aventura, de a trece dincolo de limitele realului. În plus, el este predestinat, fapt dezvaluit de Sfânta Duminica: "...tie a fost scris de sus sa-ti fie data aceasta cinste."

Basmul urmareste formarea unui tânar în contact cu experienta vietii. Întâmplarile prin care trece si încercarile la care este supus sunt modalitati de formare a trasaturilor lui dominante. Eroul trebuie sa ajunga împarat, dar nu înainte de a dovedi ca merita. Drumurile si actiunile pe care le savârseste îi reliefeaza vrednicia, curajul, loialitatea, puterea, întelepciunea; îl învata ce înseamna suferinta; îi desavârsesc cunoasterea oamenilor. Scopul este limpede sintetizat de unul din personaje: "Când vei ajunge si tu odata mare si tare, îi cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e nacazul."

Ideea esentiala a povestii este astfel profund populara. Când stii "ce e nacazul" înseamna ca te-ai

lovit de toate complicatiile vietii si prin aceasta ai devenit nu numai priceput, ci si moral, pentru ca ai dobândit o scara a valorilor umane. În viziunea populara, viata instruieste, dar mai ales educa. Ea este o scoala fara gres. Acesta este mesajul "Povestii lui Harap-Alb", realizat din perspectiva umanismului popular si cu mijloacele folclorului românesc.

Eroii din "Povestea lui Harap-Alb", desi unii dintre ei crai, împarati ori fiinte supranaturale, se comporta si vorbesc aidoma oamenilor din popor. Astfel, când se adreseaza celor trei fii ai sai, mustrându-i pentru lipsa de curaj, Craiul nu se deosebeste prin nimic de un taran sfatos si întelept, aflat în împrejurari similare:

"- Ia spuneti-mi, rusinea unde-o puneti?" îl întreaba el pe feciorul mijlociu, când acesta se-ntorsese din drum, speriat chiar de tatal sau îmbracat în piele de urs. "Din trei feciori câti are tata, nici unul sa nu fie bun de nimica? Apoi drept sa va spun, ca atunci degeaba mai stricati mâncarea, dragii mei. Sa umblati numai asa frunza frasinelului(...) asta nu miroasa a nas de om"

Facând o paralela între lumea basmului si taranii din Humulestii lui Creanga, Harap-Alb, un fel de Fat-Frumos din basmele populare, este viteaz, rabdator, generos, curajos, inclusiv nesocotirea la început a sfaturilor tatalui (devenita intriga a povestii si cauza a suferintelor ulterioare) angajat cu toata convingerea în lupta împotriva raului si mai ales este înzestrat cu arta de a-si face prieteni. El este mereu condus, sfatuit si ajutat de o multitudine de simboluri ale binelui, numai astfel reusind sa treaca unele probe, altele fiind depasite de bunii sai prieteni, personaje fabuloase de basm. Pe de alta parte, Harap-Alb este flacaul supus initierii în experienta vietii catre maturizare, supus încercarilor sortii, din care tânarul trebuie sa devina apt a-si întemeia o familie, sa aiba capacitatea de a conduce, de a pastra un secret si de a-si tine cuvântul dat, adica de a se putea integra în viata colectivitatii. Trecând cu bine toate probele, flacaul se înscrie în codul civilizatie taranesti, demonstrând generozitate, bunatate, inteligenta, tact, discretie, capacitatea de a întretine o familie, valorificând traditiile mostenite de la strabuni (hainele, armele, calul tatalui sau).

Caracterul initiatic al basmului românesc este dat de o suma de elemente, între care cel mai important este eroul - Fat-Frumos, care moare si învie si pentru care sfârsitul basmului este o hierogamie (aplicarea se face pe treptele initierii eroului din Povestea lui Harap-Alb).

În viziune umanista populara -care constituie izvorul umanismului lui Creanga- omul nu respecta însa toate fapturle naturii, ci numai pe cele nevinovate. Respectul lui Harap-Alb fata de fapturile nevinovate ale naturii este unul dintre elementele cele mai impresionante ale omeniei sale. Când se întâlneste pe pod cu o nunta de furnici, "el sta oleaca si se sfatuieste cu gândul: sa trec peste dânsele, am sa omor o multime; sa dau prin apa, ma tem ca m-oi îneca cu cal cu tot. Dar tot mai bine sa dau prin apa, cum a da Dumnezeu, decât sa curm viata atâtor gâzulite nevinovate".

Numele personajelor constituie o particularitate a basmului lui Creanga deoarece ele definesc trasatura dominanta de caracter (semne ale personalitatii umane) care-i individualizeaza în mod sugestiv: "Setila" poate fi betivul satului; Flamânzila - taranul lacom si mâncau; "Ochila" - cel care vede tot peste gardurile oamenilor, oricum s-ar ascunde acestia de ochii lumii ("care vede toate si pe toti altfel de cum vede lumea cealalta, numai pe sine nu se vede cât e de frumusel"); "Gerila" care umbla si vara înfofolit si se vaita de frig. Dar orice trasatura, fie ea si defect, ce domina omul de rând poate deveni la un moment dat benefica, "tot omul are un dar si un amar, si unde prisoseste darul, nu se mai baga în sama amarul". Cei cinci nazdravani, ce numai fatosi nu erau, s-au dovedit deosebit de vrednici si de toata lauda pentru devotamentul si priceperea lor, pentru spiritual de colaborare si într-ajutorare.

Spânul nu are nume. Creanga îl numeste în mod curent "Spânul", transformându-l în nume propriu, cu valoare de simbol. În mentalitatea populara Spânul este simbolul raului, viclean, înfricosator, agresiv si violent, având ca principiu de viata ideea ca "cea mai mare parte a oamenilor sunt dobitoace care trebuiesc tinute în frâu". Prin întregul sau comportament, spânul ilustreaza proverbul "Sa te fereasca D-zeu când se face tiganul fecior de împarat", ca devine arogant, dictatorial, deoarece "frica pazeste bostanaria" sau "când vezi ca mâta face marazuri, s-o strângi de coada pâna manânca mere padurete". El simbolizeaza pe omul ajuns bogat prin viclesug si prin minciuni, care dispretuieste munca, pe care nu-l respecta nimeni în satul lui, desi toti îi stiu de frica. Dar când vine momentul dezvaluirilor, oamenii sunt necrutatori, mai ales prietenii celui persecutat în mod deosebit, ca în basm, unde calul este cel care-l pedepseste pe spân.

Daca în Amintiri din copilarie introduce întâi numele eroilor, care prin înteles si sonoritate hazlie, le sugereaza cu anticipatie caracterul, si numai dupa aceea îl descrie, în Povestea lui Harap-Alb, Creanga procedeaza invers: descrie întâi "apucaturile" eroilor si apoi le spune numele.

Dupa ce înfatiseaza "o dihanie de om, care se parpalea pe lânga un foc de douazeci si patru de stânjeni de lemne si tot (.) striga cât îl lua gura ca moare de frig" si dupa ce adauga: "omul acela era ceva de spariet: avea niste urechi clapauge si niste buzoaice groase si dabalazate", conchide: "Mai tartorule, (.) spune drept, tu esti Gerila? Asa-i ca taci!... Tu trebuie sa fii, pentru ca si focul îngheata lânga tine, de arzuliu ce esti.". Deci, dupa cum se vede, initial, nu numele sugereaza înfatisarea si caracterul personajului, ci invers. Filzofia lui Creanga este filozofia poporului. Spânul ilustreaza proverbul "fa-te frate cu dracu pâna treci puntea", iar Harap-Alb - "unde nu-i cap, vai de picioare". Solutia lor este "cine sapa groapa altuia cade el în ea", asa cum i s-a întâmplat Spânului uzurpator si dusman de moarte al fiului de împarat. Ca si poporul, Creanga gândeste mitic si epic. Moralist si psiholog, el nu uita natura umana nici în jocul cel mai liber al fanteziei, împinsa pâna la fantasticitate.[2]

Un prim semn al perceperii personalitatii cuiva este cautatura, de aceea, la binetele adresate de Spân lui Harap-Alb, acesta îi raspunde printr-o formula plina de subtilitate psihologica: "Buna sa-ti fie inima, cum ti-i cautatura". Când românul zice ca "haina îl face pe om", sanctioneaza astfel orice încercare de acoperire a "nuditatii" spirituale ori de caracter cu un vesmânt fals.Comportamentul , "felul de a fi", gesturile, modul de a vorbi sunt si ele o marca a personalitatii.

Singurele personaje negative din opera lui sunt acelea care contrazic natura, ca de exemplu, omul spân sau omul ros. Fara a iesi din schemele basmului popular, fara a inventa nimic esential, Creanga retraieste cu ingenuitate întâmplarile povestite. "Geniul humulesteanului este aceasta capacitate extraordinara de a-si lua în serios eroii (fabulosi sau nu, oameni sau animale), de a le retrai aventurile nerostite, slabiciuni, vicii, tulburari si uimiri, adica de a crea viata." [3]

Creanga a fost un creator în sensul cel mai înalt al cuvântului. În simplitatea lui, sta, de fapt, o imensa stiinta a vietii intuita în raporturile ei fundamentale. El stie totul despre mersul anotimpurilor si despre rosturile gospodaresti ale omului de la tara, cunoaste uneltele mestesugului si le numeste cu inepuizabila placere, stie unde s-ascunde ursul, dar si unde se tupileaza, ghemuita dupa luna, fata împaratului, prefacuta în pasare nevazuta. El stie, mai cu seama, sa ne descopere tainitele sufletului popular. Formulele tipice, împrumutate de Creanga din vorbirea populara, oralitatea si spontaneitatea stilului sau dau culoare si autenticitate scenelor de viata descrise. Opera lui depaseste sensibil basmul popular cu simbolurile lui traditionasle, ridicându-se la o semnificatie filozofica mai cuprinzatoare.

Semnificatia titlului, numelui Harap-Alb reiese din scena în care spânul îl pacaleste pe fiul craiului sa intre în fântâna. Fântâna este prelungirea suprapamânteana a axului vertical al lumii (axis mundi), iar arta fântânilor este arta sacra, de magie. Initierea lui Harap-Alb (nume românesc al Yin-Yang-ului, echilibrare perfecta), aflat în vârful ierarhiei initiatice, îl construieste sub semnul renasterii din catabaza fântânii, al carui "pazitor de prag" este Spânul. Intrarea în fântâna a eroului genereaza moartea vechii individualitati profane si simetric va avea o noua regenerare prin atingerea cu "apa vie", dar nu înainte de traversarea padurii-lume, plina de probe si de capcane.

Naiv, lipsit de exprienta si excesiv de credul, fiul craiului îsi schimba statutul din nepot al împaratului Verde în acela de sluga a Spânului. Numele lui are sensul de "rob alb", deoarece "harap" înseamna "negru, rob". Din porecla devine nume, pentru ca apoi sa capete valoare de renume.

Îsi respecta cuvântul dat, rod al unei solide educatii capatate în copilarie, de a fi integru si demn, capabil sa-si asume vinovatia, cu toate urmarile ce decurg din faptul ca nu urmase sfatul tatalui. Cea mai mare culpa a eroului pare sa fie necunoasterea oamenilor. În acest sens, opera lui Creanga se constituie într-un original manual de psiho-socio-pedagogie practica. Individul este un univers complex, contradictoriu, amestec de bine si rau, asa cum este de fapt însasi lumea. I-o spune lui Harap-Alb si calul "Acum cred ca ma cunosti si de urât si de frumos, si de batrân si de tânar, si de slab si de puternic".

Drumul reprezinta semnul aventurii, al evenimentului si deci al naratiunii, ca întâmplare povestita. Tot din punctul de vedere al productivitatii narative a basmului, drumul masoara si distanta dintre real si fantastic, dintre "Amu cica era odata într-o tara un crai, care avea trei feciori..." si tarâmurile populate de fiinte supranaturale, fabuloase, teritorii aflate dincolo de capatul lumii. Omul pornit la drum devine drumet. ("Buna cale, drumetule!", i se adreseaza Spânul lui Harap-Alb. Fiind "ratacit", trebuind sa reactioneze la întâmplarile prilejuite de drum, "drumetul" capata valoare de erou, personajul având ca însotitor nedespartit calul (atât ca interlocutor cât si calauza).

Parcurgerea unui drum are si o valoare simbolica, drumul fiind unul al formarii unei personalitati care nu se formeaza decât pe coordonatele necesare ale continuitatilor, ale însusirilor si ducerii mai departe a unei experiente umane acumulate. Acest fapt este sugerat si prin faptul ca drumul parcurs de Harap-Alb este acelasi pe care-l strabatuse în tinerete si craiul, tatal acestuia. Tot simbolica este si întâlnirea celor doi la pod, tatal si fiul, podul reprezentând locul de jonctiune a doua drumuri, a doua destine care se aseamana. Povestea lui Harap-Alb are nevoie de mai multe poduri: unul leaga curtea craiului de cea a Împaratului Verde, al doilea deschide calea catre Împaratul Ros. Podul, ca topos narativ, se completeaza cu alte elemente de semnificatie naratologica apropiata: fântâna, strâmtorile si gradina, si ele deopotriva porti de trecere, dar si initiatice. Necunoasterea drumului duce la ratacirea lui.

Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe flacau cu greutatile vietii, cu faptul ca omul trebuie sa învinga toate piedicile ivite în viata sa, pregatindu-l pentru viitor, când va trebui sa-si conduca propria gospodarie si propria familie.

Momentul întâlnirii cu Spânul poate fi si el interpretat ca o modalitate specifica de metamorfozare prin aceea ca unul preia rolul celuilalt. Aici se produce, pe de-o parte, o renastere a lui Harap-Alb, de vreme ce el este rebotezat ("De-acum înainte sa stii ca te cheama Harap-Alb; aista ti-i numele, si altul nu") dar, în acelasi timp, si începutul sfârsitului pentru Spân, în sensul ca în timp ce unul câstiga, celalalt pierde.

Metamorfozari sunt si cele cinci fiinte nazdravane care reprezinta întruchipari ale unor nevoi esentiale, cum sunt foamea, setea, securitatea fizica, orientarea si adaptabilitatea.

Harap-Alb este ajutat mereu de cel mai bun prieten al sau, calul fabulos (care suporta doua metamorfozari: prima, când dintr-un cal rapciugos devine unul tânar, frumos, bineînteles, îndurând si el cele trei probe, a doua oara, ca personificare prin dovedirea calitatilor de a gândi si a vorbi) si de Sfânta Duminica, cea care îi daduse primele sfaturi în evolutia maturizarii sale. Ea îi apare lui Harap-Alb cu functionalitate initiatica conform regulei basmului, de trei ori: prima data, când îi spune solutia depasirii impasului pentru a putea pleca la drum catre Împaratul Verde, a doua oara, înaintea confruntarii cu ursul, pazitorul salatelor si a treia oara, pentru rapunerea cerbului cu diamante în coarne.

Calatoria spre curtea împaratului Ros este un necontenit prilej de initiere a flacaului, deprinzând acum învatatura ca orice om, capatând experienta mai ales în cunoasterea speciei umane.

Umanitatea operei lui Creanga ramâne totusi, în marea ei majoritate, "cu frica lui Dumnezeu în inima", dar si cu speranta izbavirii.

Cele cinci personaje supranaturale întâlnite în drumul sau spre împaratul Ros, îi devin ajutoare de nadejde si-l ajuta în trecerea probelor. Harap-Alb are capacitatea umana de a-si face prieteni adevarati, loiali, care sa-l ajute în orice împrejurare dificila a vietii, acestia folosindu-si tocmai trasaturile dominante, devenite (la nevoie) adevarate talente: "tot omul are un dar si un amar, si unde prisoseste darul nu se mai baga în seama amarul" (Ochila). Priceperea lui Harap-Alb de a-si face prieteni buni vine dintr-o filozofie straveche de viata, aceea ca omul nu poate trai de unul singur: "ca tovaras era partas la toate, si la paguba si la câstig si prietenos cu fiecare pentru ca avea nevoie de dânsii în calatoria sa la împaratul Ros". De asemenea, sufletul lui bun, dragostea pentru albine (albina este simbolul spiritual al unei caste) si furnici îl fac sa le ocroteasca si sa le ajute atunci când le întâlneste în drumul sau, chiar daca pentru asta trebuie sa treaca prin apa ori sa zaboveasca pentru a le construi un adapost. Sigur ca binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însusi se afla în impas, craiasa furnicilor si cea a albinelor salvându-i de asemenea viata.

Ursul este socotit simbol al clasei razboinicilor detinatori ai puterii temporale, care se manifesta agresiv fata de un centru spiritual. Agresivitatea ursului este indiciul net al unora din acele revolte a inferiorului contra superiorului, a puterii contra autoritatii spirituale. Nu întâmplator Craiul îsi încearca fiii îmbracat într-o blana de urs.

Cerbul, ale carui coarne ar fi o varianta a caducelui lui Hermes, este un simbol al fluentei universale, masacrul capului ar fi sacrificial, abolirea timpului si spatiului, el este astfel simbol al primenirii lumii, "Renovatio Mundi" o data la sapte ani, prin pierderea pietrelor nestemate, în basmul lui

Creanga.

În aceasta etapa a initierii, Harap-Alb cunoaste dragostea pentru o fata, care vine, din aceeasi lume cu el, pregatindu-l pentru casatorie, unul din reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împaratia fetei trimit spre ritualurile taranesti ale petitului, între care însotirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivata a miresei, ospatul oferit de gazda sunt tot atâtea încercari la care îl supune viitorul socru si carora mirele trebuie sa le faca fata. Ultima proba la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calitatilor viitoarei sotii, care va sti sa aiba grija de barbatul ei, sa-i stea aproape la bine si la rau, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salveaza viata, trezindu-l din morti cu smicele si apa vie. Aceasta întâmplare simbolizeaza ideea ca acum Harap-Alb redevine el însusi, fiu de crai, viitorul împarat care-si poate asuma raspunderea închegarii unei familii si conducerii unei gospodarii, întrucât experienta capatata îi confera statutul de adult pregatit pentru viata.

Caracterul oral al stilului lui Creanga îsi are izvorul în felul în care se unesc cuvintele cu locutiunile tipice, în interiorul frazei, încât acestea par faurite pentru a fi spuse, nu citite. Procedând asa, "Creanga restituie povestirea functiei ei estetice, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor capabil de a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu"(T. Vianu).

Analizata din acest punct de vedere, Povestea lui Harap Alb pare într-adevar scrisa nu pentru a fi citita, ci spusa. Dealtfel, însusi autorul are grija sa precizeze din când în când ca el îsi spune povestea în fata unor ascultatori, pe care îi simte mereu prezenti, asemenea povestitorului popular, care e în largul lui numai atunci când se afla în fata unui public ascultator: "dar ia sa nu ne departam cu vorba- exclama Creanga chiar de la început- si sa încep a depana firul povestii". Astfel de consideratii mai face si alta data: "Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine va spuneam ca turturica ajunsese la împaratul Verde..." , sau îi roaga pe cititori, considerati mereu auditori, sa-l asculte: "Ce-mi pasa mie? Eu sânt dator sa spun povestea si va rog s-ascultati".

Oralitatea stilului este realizata, din punct de vedere artistic, prin numeropase procedee. Unul din acestea îl constituie folosirea interjectiei: hei, hei "... Hei, hei! Nu stiti dumneavoastra ce poam-a dracului este Harap-Alb aista..."; na,na,na!: Na, na, na! D-apoi pentru vrednicia lui l-a dat tata"..."; mai, mai, mai!: "Mai, mai, mai! Ca multe-ti mai vad ochii...". Anumite expresii tipice, extrase din vorbirea vie a poporului: " Ma rog, ce mai la deal la vale? Asa e lumea asta, si de ai face ce-ai face ramâne cum este...", "toate ca toate", "vorba ceea", "de voie de nevoie", ; ori din repetarea pronumelui personal tu în propozitii de felul acesta: "Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nimica....". În alte cazuri, oralitatea stilului lui Creanga izvoraste din folosirea de locutiuni adverbiale formate din cuvinte rimate: "mort-copt" ("mort-copt trebuie sa te ieu cu mine..."), întrebuintarea dativului etic ("si odata mi ti-l însfaca cu dinti de cap, zboara cu dânsul în înaltul ceriului si apoi, dându-i drumul de-aclo, se face spânul pâna jos praf si pulbere") pentru a arata ca povestitorul sau cel care asculta participa sufleteste la desfasurarea actiunii.

Foarte interesante, pentru îmbogairea oralitatii stilului sunt cazurile în care dativul etic consta din folosirea împreuna a pronumelor neaccentuate de pers. I si a II-a, totdeauna în ordinea mi, ti, constructia devenind mult mai expresiva, fiindca exprima, pe de o parte, participarea sufleteasca la actiune a povestitorului ("mi"), pe de alta parte, a cititorului, considerat mereu ca un ascultator ("ti"). "si odata mi ti-l însfaca cu dintii de cap, zboara cu dânsu în înaltul ceriului..."sau "Ochila, el sireicanul mi ti-o vede si da de stire lui Pasarila... .În felul acesta se creeaza o solidaritate între vorbitor si ascultator din punctul de vedere al interesului lor fata de actiunile întâmplate.

"Creanga recurge extraordinar de des atât la idiotisme, cât si la proverbe, cum fac de obicei, si oamenii simpli, când folosesc un proverb. Procedeul seamana cu citatele din limbajul stiintific: pentru a mari forta convingatoare a unei constatari sau observatii personale, pentru a-i acorda o valoare oarecum generala, vorbitorul invoca autoritatea unui for consacrat, în cazul proverbelor, autoritatea întregii colectivitati umane, care, fiind vesnica, "stie ce spune", deci nu poare gresi. ( proverbe propriu-zise: "Vorba ceea: Paza buna trece primejdia rea", "Toata pasarea pe limba ei piere"; zicale: "Vorba ceea: Golatatea înconjura, iar foamea da de-a dreptu", "Vorba ceea: Arde focu-n paie ude"; citate: "s-apoi vorba ceea: Ţiganul, cînd i-e foame, cînta; boierul se primbla cu mîinile dinapoi, iar taranul nostru îsi arde luleaua si mocneste într-însul"; "Dar vorba   ceea: Poti opri vîntul, apa si gurile oamenilor?")"

Sursele umorului în Povestea lui Harap-Alb sunt diverse fiind date de starea permanenta de buna dispozitie a autorului, de jovialitatea, verva si placerea lui de a povesti pentru a stârni veselia "ascultatorilor": exprimarea poznasa, mucalita, într-o siretenie a frazei la care este imposibil sa nu te amuzi ("si înaltimei voastre gând bun si mâna sloboda, ca sa ne dati cât se mai poate mai multa mâncare si bauturica, zise Setila, caruia îi lasa gura apa; ca din mâncare si bautura las daca ne-a întrece cineva; numai la treaba nu ne prea punem cu toti nebunii"); combinatii neasteptate de cuvinte ("Tare-mi esti drag!...Te-as vârî în sân, dar nu încapi de urechi..."), caracterizari pitoresti cu ajutorul cuvintelor familiale : fata împaratului Ros este "o zgâtie de fata", "un drac, bucatica rupta din tata-sau din cap pâna în picioare, ba înca si mai si"; ironia ("Ei, dragul tatei, asa-i ca s-a împlinit vorba ceea: apara-ma de gaini, ca de câini nu ma tem").

Arta povestirii la Creanga nu este dominata de actiune, desi cititorul este surprins de navala întâmplarilor. Scriitorul are ochi pentru ceea ce este particular, iar auzul lui retine cu exactitate schimbul de cuvinte dintre oameni. Prin detalii particulare, Creanga face ca basmul sa nu mai poata fi repovestit decât în pierdere. El trebuie citit ca opera culta, individuala.

O alta trasatura a artei de povestitor a lui Creanga este tendinta de a dramatiza actiunea prin dialog. La povestitorul popular, utilizarea dialogului este urmarea unei optiuni între stilul indirect si cel direct. La Creanga, dialogul are functie dubla, ca la teatru. Prin el se dezvolta actiunea si se caracterizeaza personajele, care traiesc si se individualizeaza prin limbaj. Daca se încearca transformarea în stilul indirect a unui fragment din cearta lui Gerila cu ceilalti sau din dialogul întregii cete cu Împaratul Ros în legatura cu ospatul promis, se reuseste reconstructia povestirii, dar nu se poate sugera felul de a fi al personajelor decât venind cu explicatii suplimentare, inexistente în text. Suprimat si refacut, "dialogul" îsi pierde din efect, devenind altceva. Sub acest aspect, Creanga nu poate fi în nici un fel repovestit.

Fara îndoiala o capodopera, "Povestea lui Harap-Alb" este cel mai reprezentativ basm al lui Creanga, nu pentru ca în el sunt cumulate majoritatea temelor, motivelor, modalitatilor narative specifice basmului, ci pentru ca releva constiinta scriitoriceasca a autorului, faptul ca opera literara este o plasmuire artistica a realitatii cu multiple valente psihologice, etice si estetice.

În "Povestea lui Harap-Alb" Creanga a retopit structuri epice traditionale, într-un stil puternic individualizat care poarta amprenta modernitatii. Dar elementele populare nu exclud pe cele care confera povestirii o certa nota de originalitate.

BIBLIOGRAFIE

BĂLAN, ION DODU - Ion cel Mare-fiul razesului din Humulesti, în vol. Ethos si cultura sau vocatia tineretii, Bucuresti, Editura Albatros, 1972, p. 293-295

IORDAN, IORGU - Limba lui Creanga, în Contributii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Editura Academiei, 1956, p. 137-170

MANOLESCU, NICOLAE -Recitind povestile lui Creanga, în lecturi infidele, Editura pentru literatura, 1966, p.7-15

CONSTANTINESCU, POMPILIU - Centenarul lui Creanga, în "Vremea", X, 478, 7 martie, 1937, p.9.