IRONIE
= Termenul provine din fr. ironie, lat. ironia, împrumutat din gr. eironeia, denumind la început "simularea", chiar - cu sens negativ - "prefacatoria, placerea de a mistifica". Cuvântul poate fi întâlnit în Dialogurile lui Platon, ca si la Aristofan (Norii, 443, Pasarile, 12, 11) desemnând întrebarea celui care simuleaza ignoranta. Socrate, în dialogurile platonice, se comporta ca un eiron, un ins care se arata nestiutor, pune într 13513t1919n ebari aparent naive, pentru a dovedi nestiinta altora. În comedia elina, eiron era personajul slav, dar inteligent, care triumfa asupra încrezutului stupid. I. socratica este o metoda dialectica de înaintare pe calea cunoasterii, prin demonstrarea inadecvarii falselor cunostinte. La Aristotel, eironeia dobândeste un sens explicativ moral, semnificând (în Etica Nicomachica) virtutea celui care-si micsoreaza meritele. Pornind de la aceste sensuri ale cuvântului, Antichitatea clasica distinge câteva târziu ale I. ca figura retorica, varietati preluate mai târziu din artele poetice ale Renasterii. Astfel: I. propriu-zisa, prin care vorbitorul exprima contrariul ideii în care crede de fapt, ambiguitate de care el e constient, pe când interlocutorul sau victima sa iau drept valabil doar sensul exprimat. Sarcasmul e o I. accentuata, prin faptul ca atât vorbitorul cât si interlocutorul sau înteleg cele afirmate în ambele sensuri. Retorica clasica socotea, apoi, hiperbola litota, antifraza drept forme ale I. I. folosita de poetii si dramaturgii barocului (secolele XVI - XVII si îndeosebi de unii prozatori satirici si gânditori iluministi din secolul XVIII, Swift, Addison, Voltaire etc.) determina sensurile moderne ale termenului. Ea vizeaza fie anihilarea unei afirmatii care pretinde pe drept ori pe nedrept sa fie recunoscuta ca adevarata, fie ridiculizarea, sub aparenta seriozitate, a unor vicii ori slabiciuni omenesti, fie un elogiu fals, care slujeste la evidentierea non-valorii persoanei sau obiectului laudat. Dupa scopul umarit si dupa dozarea diversa cu umor sau indignare, pot fi distinse modalitati ale I., de la cea spirituala, expresie a scepticismului - la Voltaire, pâna la cea amara, satirica, adevarata masca pentru o saeva indignatio (indignare cruda) - la Swift. Romanticii (îndeosebi germanii: Fr. Schlegel, Tieck, Solger, Jean-Paul Richter, Heine) recurg la I. nu numai ca la un instrument retoric, ci si ca la o unealta filozofica, un mijloc de relevare a prezentei paradoxale a spiritului în lume. Teoreticieni ai I. romantice (Fr. Schelegel, Solger, Kierkegaard), pornind, în parte, de la postulate ale filozofiei idealiste germane postkantiene (Fichte, Hegel), vad în I. o marturisire surâzatoare sau sarcastica a debilitatii spiritului uman în fata caracterului incomprehensibil al lumii si al vietii. Prin I., romanticii se opun realitatii imediate, distantându-se de ea, punându-i la îndoiala atât existenta cât si valoarea. Dar tot prin ea ataca valorile ideale, absolute, relativizându-le: dublu mecanism al I., prin care eul ori spiritul creator, suveran dupa romantici, îsi aroga dreptul de a se ridica deasupra si de a anihila non-eul, lumea, creatia sa ori chiar pe sine. În literatura romantica (Brentano, Heine, E.T.A., Hoffmann), I. e folosita ca o subversiune a sentimentelor, ca o arma împotriva iluziilor. Romanticul tinde de asemenea sa depaseasca entuziasmul estetic imediat printr-o distantare ironica. Aceasta distantare ca procedeu estetic va fi preluata mai târziu de unii literati din secolul XX, si îndeosebi de Th. Mann. Termenul are si o seama de acceptiuni speciale: 1. Ca I. obiectiva, în expresii ca "I. destinului", referindu-se la o determinare a prabusirii unei fiinte (erou de roman, personaj al unei drame) în urma exageratei sale încrederi în reusita sa ori în rasplata care-l asteapta; 2. O varianta a acesteia, în I. dramatica, sau tragica, situatie obiectiva sau destin catastrofic al unui erou care e condamnat la pierzanie de forte superioare, desi el însusi nu banuieste nimic (Oedip); 3. I. subiectiva e tipul I. socratice, urmarind, prin micsorarea ori chiar anihilarea de sine, un scop pedagogic spre ruinarea altora; 4. I. epica, ce apare în unele naratiuni al caror autor se preface ca nu stie încotro se îndreapta actiunea în propria sa fictiune.
|
